religie

Studiul Religiei în școlile publice din statele membre ale Uniunii Europene (1)

C__Documents and Settings_Pr Sorin_Bureau_harta 80 x 100 copie.j
Click pe imagine pentru a studia harta mărită a țărilor europene unde se studiază religia

de pr. prof. dr. Sorin ȘELARU și George VÂLCU

Părintele Sorin Șelaru, consilier patriarhal și reprezentant al Patriarhiei pe lângă UE, și părintele George Vâlcu, paroh la Biserica „Nașterea Maicii Domnului” din Anvers, Belgia, au publicat în revista Studii Teologice [1] un studiu despre educația religioasă în țările europene. Deoarece în spațiul media și chiar în cel politic din România se vehiculează mult ideea scoaterii educației religioase din programa școlară, socotim de bun augur să publicăm în serial acest studiu edificator cu privire la practica educației religioase în țările Uniunii Europene. Practic, lucrarea demonstrează că în întreaga Europă studiul religiei este prezent în școlile publice finanțate de stat.

Considerăm că acest subiect este important pentru cei care doresc protejarea vieții umane din momentul concepției și până la moartea naturală și protejarea familiei naturale, deoarece proiectele de eliminare a studiului opțional al religiei vizează înlocuirea cu studiul obligatoriu al eticii, iar în cadrul acestei discipline tendințele actuale merg până la acceptarea așa numitului „avort postnatal” (uciderea copilului după naștere la cererea părinților dacă se constată că are anumite dizabilități) și promovarea eutanasiei obligatorii la 75 de ani, pe motivul lipsei de contribuție după această vârstă la dezvoltarea societății.

Introducere

Reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române pe lângă instituțiile Uniunii Europene Credincioșii români, în special creștinii ortodocși din România, sunt supuși în ultimii ani unei presiuni din ce în ce mai accentuate pentru a se obișnui mai întâi, a accepta apoi și a-și însuși în cele din urmă ideea că Religia nu-și are locul între disciplinele din trunchiul comun al educației din țara noastră. Sondaje de opinie comandate ideologic, diferite grupuri de reflecție, fundații sau ONG-uri, care militează pentru eliminarea religiei din școlile publice de stat din România, încearcă să convingă opinia publică de faptul că, odată cu democratizarea societății românești, încrederea în Biserică scade, iar importanța religiei în viața românilor se diminuează și ea pe zi ce trece.

Or, ceea ce deranjează, de fapt, este prezența religiei – sau, mai bine spus, a Bisericii – în spațiul public, dat fiind că școala nu este altceva decât o oglindă a societății. Și așa cum îi stă bine oricărei secularizări de tip balcanic, tendința de opunere față de predarea Religiei în școli este alimentată și de idei cum că aceasta ar fi contrară progresului, societății democratice și tendințelor europene actuale. În consecință, Biserica Ortodoxă Română, care luptă pentru menținerea Religiei în învățământul de stat, este considerată ca retrogradă sau opunându-se unei societăți a cunoașterii promovată astăzi, cu insistență, în arealul european. Bineînțeles, lucrurile nu sunt noi, discursul celor care se opun predării Religiei în școli putându-se regăsi și în alte epoci, în diferite părți ale Europei.

De aceea, scopul aceastei prezentări concise este să arate, luând exemplul Uniunii Europene, mult trâmbițat de cei ce se împotrivesc predării Religiei în școlile românești, că România nu constituie nici pe departe o excepție în cadrul UE, așa cum lasă să se înțeleagă, de cele mai multe ori, discursul lor polemic. În întreaga Europă, Studiul Religiei (SR) este prezent, într-o formă sau alta, în școlile publice finanțate de Stat. [2]

Pentru început, poate că este bine de precizat unde anume se situează educația în cadrul politicilor comune europene, adică să se înțeleagă cine are competențe în a decide organizarea și conținutul învățământului într-un stat membru al Uniunii Europene.

În ceea ce privește dreptul primar european, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), așa cum a fost modificat prin Tratatul de la Lisabona, din 2007, precizează că Uniunea Europeană desfășoară doar o politică de sprijin, complementară politicii naționale a fiecărui stat membru (vezi art. 6 TFUE). Prin urmare, educația nu face parte din domeniile în care Uniunea are o competență exclusivă (vezi art. 3 TFUE), și nici din domeniile în care Uniunea și statele membre au competențe partajate (vezi art. 4 TFUE).

Potrivit articolului 165, alineatul (1) TFUE, „Uniunea contribuie la dezvoltarea unei educații de calitate, prin încurajarea cooperării dintre statele membre și, în cazul în care este necesar, prin sprijinirea și completarea acțiunii acestora, respectând pe deplin responsabilitatea statelor membre față de conținutul învățământului și de organizarea sistemului educațional, precum și diversitatea lor culturală și lingvistică”. [3]

Deci, competența exclusivă a statelor membre de a stabili conținutul și organizarea sistemelor naționale de educație nu este pusă deocamdată în discuție din perspectiva dreptului primar al Uniunii.

Cât privește actele europene de drept secundar, se aude de multe ori în mass-media că Uniunea Europeană a hotărât cutare sau cutare măsură, pe care românii trebuie musai s-o aplice (mai ales atunci când există un anume interes!). Or, trebuie reamintit că, la nivelul dreptului secundar european, se face diferențiere netă între regulament, directivă, decizie și recomandare sau aviz [4]. Iar actele de drept secundar, prin care Uniunea își poate exercita competența de sprijin în domeniul educației, sunt „acțiunile de încurajare” și „recomandările” (vezi art. 165 alineatul (4) TFUE) [5]. Așa cum rezultă și din denumirea lor, aceste acte nu sunt obligatorii. Potrivit articolului 288 TFUE, care reglementează actele de drept secundar ale Uniunii, obligatorii sunt doar regulamentele, directivele și deciziile; însă Uniunea nu are competența să adopte astfel de acte obligatorii în domeniul educației. Bineînțeles, recomandările și programele europene pot susține și indica o direcție spre care se dorește orientarea invățământului în Europa, însă, deocamdată, în ceea ce privește prezența Studiului Religiei în școlile publice, aceasta este o problemă ce ține de suveranitatea națională a fiecărui stat membru UE.

Ar fi interesant de amintit aici și poziția Consiliului Europei, chiar dacă nu este o instituție a Uniunii Europene, care a manifestat un interes crescând pentru domeniul educației, mai ales în ultimul deceniu. Preocuparea centrală a CoE a fost asigurarea unei educații multiculturale pentru tinerii europeni, formare care să stimuleze dezvoltarea abilităților de acceptare și de inițiere a unui dialog constructiv cu cetățenii aparținand diferitelor tradiții culturale sau religioase prezente in Europa. Inițial, agenda CoE a exclus abordarea diversității religioase în acest context, în principal având în vedere multitudinea de reglementări ce definesc relația dintre Stat și culte în țările europene. Atentatele teroriste din ultimul deceniu au dus, însă, la o reconsiderare a locului religiei în spațiul public și au stimulat inițierea de către CoE a unui lung șir de dezbateri pe această temă. Cel mai însemnat document ce a rezultat în urma acestor întâlniri – Carta Albă a Dialogului Intercultural – conține o secțiune asupra „Dimensiunii religioase a dialogului intercultural”. Fără a-i desconsidera valoarea, trebuie amintit că această abordare a fenomenului religios ca „fapt cultural” nu a întârziat să atragă și critici, care văd în ea o înțelegere evident incompletă (și deci defectuoasă) a rolului și locului credinței religioase în viața cetățenilor și a societății europene. Cert este că, în domeniul educației religioase, această perspectivă a generat o serie de recomandări ale CoE [6] către guvernele naționale, în vederea asigurării introducerii Studiului Religiei în cadrul trunchiului comun pentru învățământul primar și secundar [7]. Trebuie menționat, însă, că în viziunea CoE, este vizată evitarea pe cât cu putință a unei abordări confesionale a disciplinei, optându-se în schimb pentru o prezentare echidistantă a marilor tradiții religioase ale lumii, mai ales a celor reprezentate în regiunea respectivă.

Nu mai puțin important, ultimii zece ani au adus și o creștere considerabilă a numărului de cazuri în legătură cu libertatea religioasă judecate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Unele dintre ele au fost legate și de prezența simbolurilor ori a educației religioase în școlile europene. Insistând asupra necesității protejării libertății religioase a copiilor și părinților (adică posibilitatea obținerii unei scutiri de la ora de Religie), Curtea a apreciat până acum că reglementările legislative în acest domeniu trebuie să rămână la aprecierea fiecărui guvern național în parte [8].

Sursa: Reprezentanța Bisericii Ortodoxe Române pe lângă Instituțiile europene

Note

[1] Publicat în revista Studii Teologice, nr. 1/2012, p. 229-252

[2] Am ales, după multe ezitări, să folosim Studiul Religiei (prescurtat SR) pentru a desemna disciplina numită de unii Educație Religioasă, de alții Învățământ Religios, Religie sau Educație despre Religii etc.

[3] Articolul 165 TFUE (fostul articol 149 TCE înainte de Tratatul de la Lisabona) a fost introdus prin Tratatul de la Maastricht în 1992.

[4] Articolul 288 TFUE: „Pentru exercitarea competențelor Uniunii, instituțiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări și avize. Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru. Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele. Decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceștia. Recomandările și avizele nu sunt obligatorii”.

[5] Art. 165 alineatul (4) TFUE precizează: „Pentru a contribui la realizarea obiectivelor menționate de prezentul articol: Parlamentul European și Consiliul adoptă acțiuni de încurajare, cu excepția oricărei armonizări a actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară și după consultarea Comitetului Economic și Social și a Comitetului Regiunilor; Consiliul adoptă recomandări, la propunerea Comisiei”.

[6] Ex: Rec. nr. 1720/2005; Rec. nr. 1804/2007.

[7] Potrivit articolului 15 din Statutul Consiliului Europei, Comitetul de Miniștri al CoE (organismul decizional al CoE) poate încheia convenții sau acorduri (care au caracter obligatoriu) (a se vedea articolul 15 a), sau poate formula recomandări către statele membre ale Consiliului Europei. Recomandările nu au în principiu caracter obligatoriu, dar există o procedură de monitorizare a măsurilor adoptate de statele membre ca urmare a recomandărilor respective (a se vedea articolul 15 b). Se poate așadar crea o anumită presiune politică în vederea respectării recomandărilor Comitetului de Miniștri.

[8] Cf. Living toghether. Combining diversity and freedom in 21st century Europe. Report of the Group of Eminent Persons of the Council of Europe (Strasbourg: Council of Europe, 2011).


Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Taguri

Articole relaționate

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *