Studiul Religiei în şcolile publice din statele membre ale Uniunii Europene (1)

C__Documents and Settings_Pr Sorin_Bureau_harta 80 x 100 copie.j

Click pe imagine pentru a studia harta mărită a ţărilor europene unde se studiază religia

de pr. prof. dr. Sorin ŞELARU şi George VÂLCU

Părintele Sorin Şelaru, consilier patriarhal şi reprezentant al Patriarhiei pe lângă UE, şi părintele George Vâlcu, paroh la Biserica „Nașterea Maicii Domnului” din Anvers, Belgia, au publicat în revista Studii Teologice [1] un studiu despre educaţia religioasă în ţările europene. Deoarece în spaţiul media şi chiar în cel politic din România se vehiculează mult ideea scoaterii educaţiei religioase din programa şcolară, socotim de bun augur să publicăm în serial acest studiu edificator cu privire la practica educaţiei religioase în ţările Uniunii Europene. Practic, lucrarea demonstrează că în întreaga Europă studiul religiei este prezent în şcolile publice finanţate de stat.

Considerăm că acest subiect este important pentru cei care doresc protejarea vieţii umane din momentul concepţiei şi până la moartea naturală şi protejarea familiei naturale, deoarece proiectele de eliminare a studiului opţional al religiei vizează înlocuirea cu studiul obligatoriu al eticii, iar în cadrul acestei discipline tendinţele actuale merg până la acceptarea aşa numitului „avort postnatal” (uciderea copilului după naştere la cererea părinţilor dacă se constată că are anumite dizabilităţi) şi promovarea eutanasiei obligatorii la 75 de ani, pe motivul lipsei de contribuţie după această vârstă la dezvoltarea societăţii.

Introducere

Reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române pe lângă instituţiile Uniunii Europene Credincioşii români, în special creştinii ortodocşi din România, sunt supuşi în ultimii ani unei presiuni din ce în ce mai accentuate pentru a se obişnui mai întâi, a accepta apoi şi a-şi însuşi în cele din urmă ideea că Religia nu-şi are locul între disciplinele din trunchiul comun al educaţiei din ţara noastră. Sondaje de opinie comandate ideologic, diferite grupuri de reflecţie, fundaţii sau ONG-uri, care militează pentru eliminarea religiei din şcolile publice de stat din România, încearcă să convingă opinia publică de faptul că, odată cu democratizarea societăţii româneşti, încrederea în Biserică scade, iar importanţa religiei în viaţa românilor se diminuează şi ea pe zi ce trece.

Or, ceea ce deranjează, de fapt, este prezenţa religiei – sau, mai bine spus, a Bisericii – în spaţiul public, dat fiind că şcoala nu este altceva decât o oglindă a societăţii. Şi aşa cum îi stă bine oricărei secularizări de tip balcanic, tendinţa de opunere faţă de predarea Religiei în şcoli este alimentată şi de idei cum că aceasta ar fi contrară progresului, societăţii democratice şi tendinţelor europene actuale. În consecinţă, Biserica Ortodoxă Română, care luptă pentru menţinerea Religiei în învăţământul de stat, este considerată ca retrogradă sau opunându-se unei societăţi a cunoaşterii promovată astăzi, cu insistenţă, în arealul european. Bineînţeles, lucrurile nu sunt noi, discursul celor care se opun predării Religiei în şcoli putându-se regăsi şi în alte epoci, în diferite părţi ale Europei.

De aceea, scopul aceastei prezentări concise este să arate, luând exemplul Uniunii Europene, mult trâmbiţat de cei ce se împotrivesc predării Religiei în şcolile româneşti, că România nu constituie nici pe departe o excepţie în cadrul UE, aşa cum lasă să se înţeleagă, de cele mai multe ori, discursul lor polemic. În întreaga Europă, Studiul Religiei (SR) este prezent, într-o formă sau alta, în şcolile publice finanţate de Stat. [2]

Pentru început, poate că este bine de precizat unde anume se situează educaţia în cadrul politicilor comune europene, adică să se înţeleagă cine are competenţe în a decide organizarea şi conţinutul învăţământului într-un stat membru al Uniunii Europene.

În ceea ce priveşte dreptul primar european, Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), aşa cum a fost modificat prin Tratatul de la Lisabona, din 2007, precizează că Uniunea Europeană desfăşoară doar o politică de sprijin, complementară politicii naţionale a fiecărui stat membru (vezi art. 6 TFUE). Prin urmare, educaţia nu face parte din domeniile în care Uniunea are o competenţă exclusivă (vezi art. 3 TFUE), şi nici din domeniile în care Uniunea şi statele membre au competenţe partajate (vezi art. 4 TFUE).

Potrivit articolului 165, alineatul (1) TFUE, „Uniunea contribuie la dezvoltarea unei educaţii de calitate, prin încurajarea cooperării dintre statele membre şi, în cazul în care este necesar, prin sprijinirea şi completarea acţiunii acestora, respectând pe deplin responsabilitatea statelor membre faţă de conţinutul învăţământului şi de organizarea sistemului educaţional, precum şi diversitatea lor culturală şi lingvistică”. [3]

Deci, competenţa exclusivă a statelor membre de a stabili conţinutul şi organizarea sistemelor naţionale de educaţie nu este pusă deocamdată în discuţie din perspectiva dreptului primar al Uniunii.

Cât priveşte actele europene de drept secundar, se aude de multe ori în mass-media că Uniunea Europeană a hotărât cutare sau cutare măsură, pe care românii trebuie musai s-o aplice (mai ales atunci când există un anume interes!). Or, trebuie reamintit că, la nivelul dreptului secundar european, se face diferenţiere netă între regulament, directivă, decizie şi recomandare sau aviz [4]. Iar actele de drept secundar, prin care Uniunea îşi poate exercita competenţa de sprijin în domeniul educaţiei, sunt „acţiunile de încurajare” şi „recomandările” (vezi art. 165 alineatul (4) TFUE) [5]. Aşa cum rezultă şi din denumirea lor, aceste acte nu sunt obligatorii. Potrivit articolului 288 TFUE, care reglementează actele de drept secundar ale Uniunii, obligatorii sunt doar regulamentele, directivele şi deciziile; însă Uniunea nu are competenţa să adopte astfel de acte obligatorii în domeniul educaţiei. Bineînţeles, recomandările şi programele europene pot susţine şi indica o direcţie spre care se doreşte orientarea invăţământului în Europa, însă, deocamdată, în ceea ce priveşte prezenţa Studiului Religiei în şcolile publice, aceasta este o problemă ce ţine de suveranitatea naţională a fiecărui stat membru UE.

Ar fi interesant de amintit aici şi poziţia Consiliului Europei, chiar dacă nu este o instituţie a Uniunii Europene, care a manifestat un interes crescând pentru domeniul educaţiei, mai ales în ultimul deceniu. Preocuparea centrală a CoE a fost asigurarea unei educaţii multiculturale pentru tinerii europeni, formare care să stimuleze dezvoltarea abilităţilor de acceptare şi de iniţiere a unui dialog constructiv cu cetăţenii aparţinand diferitelor tradiţii culturale sau religioase prezente in Europa. Iniţial, agenda CoE a exclus abordarea diversităţii religioase în acest context, în principal având în vedere multitudinea de reglementări ce definesc relaţia dintre Stat şi culte în ţările europene. Atentatele teroriste din ultimul deceniu au dus, însă, la o reconsiderare a locului religiei în spaţiul public şi au stimulat iniţierea de către CoE a unui lung şir de dezbateri pe această temă. Cel mai însemnat document ce a rezultat în urma acestor întâlniri – Carta Albă a Dialogului Intercultural – conţine o secţiune asupra „Dimensiunii religioase a dialogului intercultural”. Fără a-i desconsidera valoarea, trebuie amintit că această abordare a fenomenului religios ca „fapt cultural” nu a întârziat să atragă şi critici, care văd în ea o înţelegere evident incompletă (şi deci defectuoasă) a rolului şi locului credinţei religioase în viaţa cetăţenilor şi a societăţii europene. Cert este că, în domeniul educaţiei religioase, această perspectivă a generat o serie de recomandări ale CoE [6] către guvernele naţionale, în vederea asigurării introducerii Studiului Religiei în cadrul trunchiului comun pentru învăţământul primar şi secundar [7]. Trebuie menţionat, însă, că în viziunea CoE, este vizată evitarea pe cât cu putinţă a unei abordări confesionale a disciplinei, optându-se în schimb pentru o prezentare echidistantă a marilor tradiţii religioase ale lumii, mai ales a celor reprezentate în regiunea respectivă.

Nu mai puţin important, ultimii zece ani au adus şi o creştere considerabilă a numărului de cazuri în legătură cu libertatea religioasă judecate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Unele dintre ele au fost legate şi de prezenţa simbolurilor ori a educaţiei religioase în şcolile europene. Insistând asupra necesităţii protejării libertăţii religioase a copiilor şi părinţilor (adică posibilitatea obţinerii unei scutiri de la ora de Religie), Curtea a apreciat până acum că reglementările legislative în acest domeniu trebuie să rămână la aprecierea fiecărui guvern naţional în parte [8].

Sursa: Reprezentanţa Bisericii Ortodoxe Române pe lângă Instituţiile europene

Note

[1] Publicat în revista Studii Teologice, nr. 1/2012, p. 229-252

[2] Am ales, după multe ezitări, să folosim Studiul Religiei (prescurtat SR) pentru a desemna disciplina numită de unii Educaţie Religioasă, de alţii Învăţământ Religios, Religie sau Educaţie despre Religii etc.

[3] Articolul 165 TFUE (fostul articol 149 TCE înainte de Tratatul de la Lisabona) a fost introdus prin Tratatul de la Maastricht în 1992.

[4] Articolul 288 TFUE: „Pentru exercitarea competenţelor Uniunii, instituţiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize. Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în fiecare stat membru. Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele. Decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceştia. Recomandările şi avizele nu sunt obligatorii”.

[5] Art. 165 alineatul (4) TFUE precizează: „Pentru a contribui la realizarea obiectivelor menţionate de prezentul articol: Parlamentul European şi Consiliul adoptă acţiuni de încurajare, cu excepţia oricărei armonizări a actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară şi după consultarea Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor; Consiliul adoptă recomandări, la propunerea Comisiei”.

[6] Ex: Rec. nr. 1720/2005; Rec. nr. 1804/2007.

[7] Potrivit articolului 15 din Statutul Consiliului Europei, Comitetul de Miniştri al CoE (organismul decizional al CoE) poate încheia convenţii sau acorduri (care au caracter obligatoriu) (a se vedea articolul 15 a), sau poate formula recomandări către statele membre ale Consiliului Europei. Recomandările nu au în principiu caracter obligatoriu, dar există o procedură de monitorizare a măsurilor adoptate de statele membre ca urmare a recomandărilor respective (a se vedea articolul 15 b). Se poate aşadar crea o anumită presiune politică în vederea respectării recomandărilor Comitetului de Miniştri.

[8] Cf. Living toghether. Combining diversity and freedom in 21st century Europe. Report of the Group of Eminent Persons of the Council of Europe (Strasbourg: Council of Europe, 2011).

Subscribe

Subscribe to our e-mail newsletter to receive updates.


Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.