Steliana C.: „Credeam că dacă nu îi spun fiicei mele, nu va face și ea ce am făcut eu. Dar tocmai asta a pus-o în pericol.” / Mărturii despre criza de sarcină #26

101 avorturi regretate

1963

Prin 1962-1963 începe viața mea. Din 1962 exist, în 1963 m-am născut

1980

Mihai mă invitase să ne plimbăm prin parc. Dar ce să fac cu Maria, nepoțica mea de 3 ani? Eram singură acasă cu ea. Soră-mea era la muncă și eu trebuia să am grijă de ea. Așa că am luat-o cu mine. Mihai m-a privit de parcă nu știu ce făcusem. „Plec acasă”, mi-a zis el în șoaptă. „De ce?”, l-am întrebat mirată. Mă bătuse la cap să ne vedem de o săptămână. „O să creadă lumea că e copilul nostru”. Atunci am hotărât: nu voi fi o mamă singură ca Felicia, sora mea. Știam deja ce presupune să faci un copil la 16 ani și să nu fii măritată: să înfrunți privirile curioase, bârfele, jignirile, să renunți la liceu și să te angajezi ca femeie de serviciu. La 17 ani trebuia să fie tot așa. Nu, eu voi termina liceul, apoi voi face facultate și abia apoi mă voi căsători și voi face copii.

Mihai insistă să „o facem”. Și eu vreau, dar îmi e frică. Dacă rămân gravidă? El zice că e sigur că nu o să se întâmple asta. Știe un truc care merge întotdeauna. Adică? Oare cu câte fete s-a mai culcat?

Mi-a spus că mă părăsește dacă nu vin astă-seară la el. A așteptat destul. Nu poți fi prietenă cu un tip atâta timp și să nu o faci. E și el bărbat. Nu vreau să îl pierd. E primul meu prieten și sunt norocoasă că m-a ales pe mine. E solist în formația de muzică ușoară a Căminului Cultural și toate fetele îl doresc. Totuși, el mă vrea pe mine. Dar nici eu nu sunt o fiștecine: sunt cea mai drăguță fată din ansamblul de dansuri populare. Ar mai fi și Mircea care mă curtează, și… dar… îl iubesc pe Mihai. Știu. Voi fi a lui.

Semnele erau clare. Eram gravidă. Nu a fost nevoie să o întreb pe Felicia despre detalii. Ea se uita îngrijorată la mine. „Ce ai să faci? Îi spui mamei?” Ea așa a făcut. A urmat un scandal monstru că „a făcut familia de rușine”, dar apoi s-au liniștit. Mama a avut grijă de ea. Tata nici nu a vrut să audă, dar la botez era deja cel mai mândru bunic. Dar când se supără pe ea continuă să-i scoată ochii că a venit fată-mare cu burta la gură acasă. La mine nu va fi așa. Mă voi căsători cu Mihai, apoi o să le spun.

Eram sigură că va fi încântat, dar tot ce a spus a fost: „Și ce mă interesează pe mine că ești gravidă? De unde știu că el al meu?”. M-au lăsat nervii. Nu înțelegeam. Cum putea să spună asta? Știa că doar cu el mă întâlneam, că fusese primul, că îl iubeam… Ce fac acum? Să mă las și eu de școală ca Felicia? Să mă angajez femeie de serviciu? Să rămân singură toată viața cu povara unui copil? Nu, nu pot face asta. Voi termina liceul și voi da la facultate. Apoi, voi găsi un bărbat cu care mă voi căsători. Ordinea nu poate fi alta. Viitorul meu depinde de asta. Dar ce să fac acum?

Salvarea a venit de la o prietenă care o „pățise” și ea. Am spus acasă că merg la o petrecere și rămân peste noapte. M-am îmbrăcat în așa fel încât să nu atrag atenția și, împreună cu Geta, am ajuns după înserat la o casă dintr-un cartier mărginaș. Am intrat pe poarta care scârțâia având grijă să nu ne vadă careva. Baba a vorbit cu mine. A zis să nu-mi fac griji, că totul va fi bine. I-am strecurat în buzunarul șorțului toate economiile mele și ale Feliciei. Ea a numărat banii din ochi și m-a pus să mă întind pe masa de bucătărie. Nu mai vreau să-mi amintesc durerea. Apoi, golul. A reușit, trăiam, nu mă mai durea, dar… Nu, nu mi-era bine.

Câteva zile am fost ca un cadavru ambulant. Mergem, vorbeam, zâmbeam, făceam ce mi se cerea, dar eu parcă nu mai eram acolo. Totuși, viața merge înainte. Trebuie să meargă. Am de dat examenul de maturitate (bacalaureatul). Și tocmai acum Mihai a început din nou să se țină după mine: că să ne întâlnim, că unde merg diseară, că… Încerc să îl evit, dar tot apare. Ieri, m-a prins singură și mi-a spus printre dinți: „Ce, fă, crezi că se mai uită vreunul la tine? Acum ești ca o capră râioasă!”. Nenorocitul! Și dacă ar fi ultimul bărbat de pe pământ tot nu m-aș mai întâlni cu el.

1981

Lucrurile au început să meargă bine. Am terminat cu bine liceul. Nu am intrat la facultate (am dat la medicină), dar sunt la o postliceală de laboranți chimiști și lucrez ca ucenică într-un atelier de artizanat. Eu aș fi vrut să mă fac actriță, dar tata nici nu a vrut să audă de asta. Toate actrițele sunt curve, știe el. Destul că mă lasă să muncesc. Femeia nu ar trebui să facă asta. Ea trebuie să se căsătorească, să aibă copii și de restul are grijă soțul ei. Mama așa a făcut. Nu are decât patru clase. Ce i-ar trebui mai mult? S-a măritat repede, a crescut patru copii… Tata nu își dă seama că vremurile s-au schimbat. Nu mai e ca pe vremea lui. Și el nu știe că joc într-o brigadă artistică, doar mama vine să mă vadă când am spectacol. Spun poezii, cuplete. Nu mă lasă să cânt, că nu prea am voce. Îmi spun să mimez atunci când cântăm în cor. Cu brigada artistică mergem peste tot. Avem spectacole prin țară. După aceea, urmează mese, petreceri. Cunosc tot felul de oameni interesanți. Un poet, Nelu, a venit să lucreze cu noi. Ne face textele. Are o frunte înaltă și ochi visători. Cred că m-am îndrăgostit.

1982

Nu-mi vine să cred! Sunt, oficial, iubita lui Nelu. El e scriitor, are câteva cărți publicate, profesor și traducător. E cu 10 ani mai mare decât mine. Mă ia cu el peste tot. La Uniunea Scriitorilor, la cenacluri, la vila scriitorilor de la mare, la petreceri la care participă personalități. Colegii lui mă pun să le recit cu voce tare poeziile la întâlnirile lor și sunt aplaudată. Lucrez ca laborant chimist într-o întreprindere. La muncă, port halate apretate și mi se spune domnișoara laborant. Mă respect: merg în fiecare săptămână la coafor, îmi cumpăr rochii frumoase. Cine ar fi crezut! Noroc și cu frate-miu care a insistat să termin liceul și să fac măcar o postliceală. A fost el cam dur atunci când mă gândeam să păstrez copilul, dar a avut dreptate. Văd cât de grea e viața Feliciei. Nici vorbă să se mai căsătorească sau să mai studieze acum. Slujbă, copil, casă – cam atât.

1983

S-a întâmplat din nou. Am rămas însărcinată. Nu, nu e posibil. Nelu îmi adusese niște pastile luate din străinătate. Ar fi trebuit să fie sigur. Uneori, îmi era greață de la ele și mă mai îngrășasem (prietenele mele spun că de la anticoncepționale te îngrași), dar ce contează asta, față de un avort! Totuși, nu știu cum, se întâmplase. Știam deja cum gândește Nelu. Nu vrea să se căsătorească și nu își dorește copii. Nu ar fi putut să se mai concentreze pe adevărata lui misiune: scrisul. Nu aveam de ales. De data asta am fost la un medic. Cu relațiile pe care le avea, iubitul meu a aranjat să merg la spital. Trebuia să avem grijă, pentru că nu era totul perfect legal, dar s-a aranjat. Doctorul „a constatat” și a scris în fișă că bebe-ul murise deja. Așa că era nevoie de un chiuretaj. Condițiile erau bune. Totul era steril, iar doctorul era un profesionist desăvârșit. Mi-a făcut și o anestezie, dar ceva nu a mers. Am simțit tot. O durere cumplită, care nu îmi trece nici după trei zile. Dar nu mai știu, dacă e pântecele meu sau sufletul.

1987

Totul a continuat: petreceri, cenacluri, scriitori. La muncă, toate mergeau bine. Urma să aplic pentru o locuință. Nu aveam neapărat nevoie, că stăteam cu Nelu, dar, dacă aveam ocazia, de ce nu? Nu am mai mers la brigada artistică, nu mai aveam timp. Și Nelu mi-a zis că e un pic ridicol ce fac. El nu mai colabora de mult cu ei. Din prietenii vechi, mă mai vedeam doar cu Ana, care era acum studentă la ASE. Vizitele la doctorul care rezolvă tot au continuat – am fost la el de șase ori în cinci ani…

Știam că ceva nu merge bine în relația noastră. El era mai rece. Eu, de ce să nu recunosc, îmi dădeam din ce în ce mai mult seama că nu îmi doresc așa ceva toată viața. Îmi doream să mă căsătoresc, să am copii. Da, îmi doream mult asta și Nelu nu era de înduplecat. Dar ce să fac? Nu mă vedeam nici cu un alt bărbat, dar nici continuând așa. „Ce fel de om e ăsta?”, mă întrebase mama. „Adică, de ce-l încurcă pe el femeia și copilul?”. Mama, femeie simplă, nu înțelegea că Nelu e un geniu care nu poate crea decât dacă e liniște în jurul lui. „Tata, muncitor la fabrică în schimburi, cum a putut să îndure patru copii mici? Și pe nepoata Maria care a crescut tot cu ei până s-a mutat Felicia de acasă?”

E ziua Anei. Nu ratez petrecerea. Chiar dacă e ciudat. E prima dată în cinci ani de când ies singură. Ne-am certat și nu vine cu mine. Dar eram obișnuită să merg peste tot însoțită de Nelu. Dar parcă nu îmi lipsește atât de tare. Muzica e bună, lumea veselă. De nu l-ar fi invitat și pe Radu! Papițoiul ăsta pedant mă enervează. Nu dansează, se uită de parcă vrea să te măsoare și să-ți vadă toate defectele. Da, e colegul care îi dă cursurile și o ajută la lucrări, dar chiar trebuia să-l invite? Ei, gata, plec. Na, că n-am scăpat de el. O însoțește pe Lăcrămioara, care stă la două străzi de mine. În sfârșit, ajungem la casa ei. „La revedere! Vă pup!”, spun eu grăbindu-mă să plec. Dar crezi că am scăpat de belea? „Vin și eu!”, spune Radu. Mă însoțește până în fața casei. Dacă mă uit bine la el, nu arată rău: e înalt, bine făcut, cu păr blond. E sportiv de performanță, am înțeles de la Ana. Păcat că e așa de scorțos. „Auzi? Ai vrea să vii mâine… îîî… azi la teatru? Am două bilete la Național!”. „Sigur. Mi-ar plăcea. Mulțumesc de invitație”. „Deci, ne vedem la șapte fără un sfert pe trepte la Universitate, da?”. „Da”, i-am zis zâmbind pe când intram pe poartă. Nici eu nu știu de ce am spus ce am spus. Dar, oricum, aveam de gând să nu mă duc.

Vă rugăm să ne sprijiniți trimițând mărturii sau îndemnând persoanele cunoscute care au trecut prin criza de sarcină să trimită mărturii la 101marturii@gmail.com Mărturiile se vor publica la FemeiFericite.com sau AvorturiRegretate.ro Numele și datele personale nu vor fi făcute publice decât la cerere.

După ce m-am trezit, am așteptat ca Nelu să mă sune. De obicei, nu putea să reziste prea mult să nu vorbim. Am mai încercat noi să ne despărțim, dar tot timpul el mă implora să mă întorc. De data asta telefonul a rămas mut. Ce-ar fi să merg la teatru cu Radu? Aoăleu, e deja 6. M-am îmbrăcat repede cu prima rochie pe care am găsit-o și am plecat așa, nemachiată și cu părul despletit. Oricum, nu mă interesează tipul, dar vreau să ies undeva, oriunde cu oricine.

A fost o vară pe cinste alături de Radu. Am ieșit aproape în fiecare zi – la cinema, la teatru, la ștrand, prin parc sau doar venea să mă ia de la laborator. Cine ar fi crezut? Cred că m-am îndrăgostit de el. E cel mai de treabă tip cu care m-am întâlnit. Politicos, manierat și atent cu mine. Aproape prea bun ca să fie adevărat. Mă rog, pare cam prea după fusta mamei. Dar poate pentru că ea l-a crescut singură și de aia e mai legat de ea. Tatăl lui a murit când era mic. Uite încă un motiv pentru care mai bine că nu am făcut copilul ăla. Dacă era băiat? Of, mai bine nu mă mai gândesc… Pentru că nu a fost doar el, au mai urmat și alții… Nici nu vreau să mă gândesc. Dar așa a fost să fie. Când va veni momentul…

1988

Radu m-a cerut de soție. Dar ceva nu e în regulă, i-am spus și lui. Sunt cu un an mai mare decât el. Dar a fost atât de dulce! M-a întrebat: „Și ce facem atunci, aștepți să cresc mare?”. Am râs. E unul dintre cei mai înalți bărbați pe care îi cunosc. Vom face doar căsătoria civilă. Radu și mama lui sunt atei. Ai mei nu au zis nimic. Mama e cam nemulțumită de asta, dar e mândră nevoie-mare de ce ginere i-am găsit. Tata și l-a luat ca partener de table și insistă să vină să joace cu el săptămânal.

Viața de femeie căsătorită nu e toată numai lapte și miere. Stau cu soacra care îmi arată fățiș că nu mă iubește. Și-ar fi dorit o altă noră pentru băiatul ei, mi-a și spus-o. Dar cred că nicio femeie nu ar fi fost suficient de bună. Cred că ar fi vrut, de fapt, să rămână singur doar cu ea. Până una alta, îmi găsește nod în papură și îmi transmite prin Radu nemulțumirile ei. Ba, că de ce nu gătesc, ba – „mai las-o și pe mama să gătească, se plictisește toată ziua”. Ea e pensionară și are timp de gândire toată ziua să observe ce greșesc.

1990

În sfârșit, credeam că nu o să se mai întâmple. Un ghemotoc mic de viață crește în mine. Mă gândesc cum o să arate. Am scris pe o pagină vreo 50 de nume care ne-ar plăcea mie și lui Radu. Dar nici unul nu pare suficient de bun. Oare o să fie fată sau băiat? Dacă o să am gemeni? Ar fi mai bine așa.

Nu știu cum să îmi scriu durerea. Am pierdut copilul – copilul meu dorit. Nu înțeleg ce nu a funcționat, ce nu am făcut bine, ce e în neregulă cu mine. Analizele nu arată nimic. Doctorul a ridicat din umeri. „Se mai întâmplă în primele trei luni de sarcină. Lăsați, următorul va fi bine!”, dar nu, nu a fost. Nici următorul, nici cel de după el. Prietenele mele toate au copii sau sunt însărcinate. Și la serviciu, parcă e o epidemie de bebeluși. Doar eu, nu! Nu mai suport să văd gravide și copii.

1991

Mergem la un doctor nou care îmi dă un tratament hormonal. Sper ca de data asta să meargă. Dar nu vreau să mă amăgesc iar. Fac tratamentul dar nu cred că o să meargă. Nu voi fi dezamăgită dacă nu va fi nimic.

1992

Sunt din nou însărcinată, dar nu îmi permit să mă bucur prea mult. Dar, încet-încet, am trecut de luna a treia. Poate de data asta voi reuși. Cum îi vom spune? De data asta știm precis: Cristian. Va fi un băiețel grăsuț și blond ca tatăl lui. Va învăța să înoate. Va face și el sport de performanță și va fi înalt. Bineînțeles, va învăța foarte bine și va merge la facultate.

O durere groaznică. Nu se poate. Pierd copilul. Nu, Doamne, nu și de data asta!

Sunt în spital de o lună. Trebuie să stau aici să nu pierd sarcina. Mă apropii de luna a șasea. Oare cât o să mai stau aici? Doctorul spune că până când nasc. Of! Măcar băiatul să fie sănătos. Mă uit pe geam cum ninge. Radu nu vine la mine. E în delegație. Hei, dar bine că au trecut pe la mine Felicia și Maria. Au reușit să cumpere portocale și mi-au adus și mie două. Drăguț din partea lor. Cât de mult a crescut Maria. E deja domnișoară. Când te gândești că aș fi putut avea și eu… Dar nu, mai bine nu mă gândesc.

E ora 4 dimineața. Cred că am contracții. „Vrei să naști?”, mă întreabă moașa când mă vede în pragul cabinetului. Dau din cap că da. Nu mai pot vorbi. Șapte luni. Ar trebui să fie bine, chiar dacă nu sunt nouă, nu? Nu e niciun medic duminica la ora asta prin spital. Nu mai e timp de întrebări. Bebelușul meu se grăbește să iasă la lumină. Am învățat niște exerciții de respirație care mă ajută. „Poți să țipi”, îmi spune moașa. „Dar nu e nevoie”, îmi zic, dar nu pot nici vorbi. „Ia uitați ce minune de fetiță aveți!”. „Fetiță? Bine și fetiță!”, așa a zis taică-su când l-au anunțat de la spital că am născut. El își dorea un băiat. Eu mă bucur că e sănătoasă.

Cristina ia în greutate pe zi ce trece, chiar dacă îi dau doar cu lapte praf. Am avut o eczemă pe tot corpul după naștere și mi-au hrănit-o cu biberonul. După aceea, nu a mai vrut la sân. Dar e veselă și vorbăreață. Gângurește pe limba ei cât e ziulica de mare. Sunt cea mai fericită mamă.

Cristina avea nevoie de un frățior, dar nu a fost să fie. Am rămas poate prea repede după aceea. Am ajuns la doctor și mi-au zis că bebelușul e mort și locul trebuie chiuretat ca să nu mă infectez. Adică exact minciuna pe care o spunea doctorul plătit de Nelu. Oare era adevărat sau? Poate se înșelau, poate…

1995

Cristina merge la grădiniță. Acum nu se mai oprește din vorbit. Dar așa mă bucur că o aud! Nu e deloc peltică și e foarte inteligentă. Pune niște întrebări! Uneori, nici nu știu ce să-i răspund. Tare mi-aș dori să mai aibă un frățior. Taică-su nu pare că mai e atât de interesat să mai avem un copil. E atât de încântat de Cristina. O ia peste tot. Deja a învățat-o să schieze prin parc. Mi-era o frică. De-abia învățase fata să meargă și el a pus-o pe schiuri! O duce și la cursuri de înot. Sportiva noastră!

1996

Ghici ce mi-a spus Cristina: că se roagă să aibă o surioară sau un frățior. De unde i-o fi venit chestia cu rugatul că noi nu am învățat-o așa ceva? Probabil mama sau Felicia i-au împuiat capul. Eu nu am nimic cu religia, dar bunică-sa, mama lui Radu, nu vrea să audă. Mi-a făcut un scandal când a auzit că am dus-o o dată la biserică de Vinerea mare! Așa că mai bine nu ne certăm.

1997

Sunt din nou însărcinată. De data asta nu mă mai las pe mâna doctorilor. Mă duc la spital doar când nasc. Mai am dureri, dar trec. Cum nășteau femeile înainte? Fără doctor, doar cu moașă. Și ea venea doar atunci când era cazul. Nu ca acum – să mergem la medic la nu știu câte consultații. Și când ți-e lumea mai dragă zice doctorul că trebuie chiuretaj. Poate copilul meu ar fi fost bine fără ei.

„Doamnă, dacă mai stăteați puțin, erați moartă! Câtă inconștiență! Copilul e mort de trei săptămâni! Mai aveați puțin și făceați septicemie! Și mai ziceți că sunteți femeie educată!”. Bebelușul meu e mort în burtică și omul ăsta zice că îmi putea pierde și eu viața. Mai bine s-ar fi întâmplat asta! Nu! Cine ar fi avut grijă de Cristina? Au venit azi să mă vadă – ea și Radu. Mi-au adus flori și m-au pupat de m-au albit. Atâta bucurie mai am. Nu vor mai fi alți copii, mi-au scos uterul cu totul la operație. Doctorul a zis că nu se putea altfel…

2005

Cristina are 13 ani și vrea să se sinucidă. Am aflat asta din jurnalul ei pe care și l-a ascuns în baie, în coșul cu rufe. Doamne, unde am greșit? Ce să fac? Vorbesc cu Ana, ea are doi copii mai mari. Ea ar trebui să știe ce să facem. Ana urmează să aibă o discuție cu Cristina. Trebuie să aibă tact.

Nu a reușit mare lucru, dar Ana e de părere că nu am de ce să-mi fac griji. Sunt toane de adolescentă. O să-i treacă. Să-și vadă de școală și asta e. Mai bine să se concentreze pe intrarea la liceu. I-am găsit din nou jurnalul. E plin de gânduri negre. Ce să fac? Poate mai bine o mut la altă școală. Aici nu se înțelege bine cu colegii.

2006

Cristina a fost tot timpul prima la vechea școală. Aici m-au chemat că nu învață și chiulește. Și-au dat seama că e deșteaptă și că poate mai mult, dar nu vrea. Și urmează și intrarea la liceu. O, Doamne, ce va fi cu ea? Îi pun meditatori și Radu o duce într-o vizită la fabrica la care lucrează ca expert financiar. A plimbat-o prin halele unde muncitorii stăteau într-un fum înecăcios de la cauciucul topit pentru a face anvelope. Era un zgomot de nedescris. Apoi, a dus-o la el la birou unde a lăsat-o să se joace la calculator. Când au plecat i-a zis doar atât: „dacă nu intri la liceu, nu e nicio problemă. Am relații și te pot aduce la școala profesională de aici. Și vei lucra în fabrică, muncitoare”. Ăsta e modul lui flegmatic de a trata problema. Cristina nu s-a mai gândit la sinucidere, ci la cum să intre la liceu. Și a reușit, cu 9,70.

2008

Copil mic, griji mici, copil mare, griji pe măsură. Cristina fumează, lipsește nopțile de acasă. Faptul că se îmbracă ciudat e cea mai mică problemă. Mi-e teamă că a făcut un avort. A venit într-o zi mai pe la prânz cu ochii umflați. Lipsise noaptea. Mi-a spus că a fost la o petrecere. Mi-a venit să o plesnesc. Sigur a făcut avort! Nu știu cum să o pot opri să facă greșelile pe care le-am făcut eu. Și nici nu mai scrie în jurnal sau și-l ascunde bine. Habar nu am ce face ea, de fapt. Să discut cu ea nici nu poate fi vorba. Când e acasă stă doar în camera ei și nu vorbește cu noi.

2009

Un mic nodul. Atât. De ce să fie ceva grav? „Biopsie”, asta a zis medicul. Și fac biopsie. Aflu răspunsul în trei săptămâni. Nu-mi mai arde de nimic. Da, am primit rezultatul. E cancer la sân. Încerc un tratament naturist. Doctorul mi-a recomandat niște creme. Mai bine așa. Nu vreau să ajung la cuțit.

2010

Frate-meu a aflat și e supărat foc. M-a trimis urgent la operație. Cunoaște el un chirurg. Dar cum să fac asta? Îmi va tăia ambii sâni, cancerul deja s-a extins și la celălalt. Cum pot să mă mai numesc femeie? Cât de tare va durea? Dacă mor?

Am supraviețuit. Dar doare îngrozitor. Mă dor și mâinile. Nu pot să ridic greutăți. Sunt de nerecunoscut: cheală de la chimioterapie, mutilată… Am slăbit 20 de kg. Nu mai suport mâncarea. Mi-e tot timpul greață, dar doctorul îmi spune să mănânc bine ca să rezist. Dacă nu te omoară boala, te omoară tratamentul.

Când m-am întors de la spital, am descoperit o altă Cristina. Se îmbracă numai în fuste lungi și toată ziua parcă se roagă. Aprinde lumânări și și-a făcut un colț de icoane. Sper că nu a intrat într-o sectă. Asta mai lipsește.

2011

Din nou bine și parcă viața este frumoasă din nou. Cristina merge la facultate și își vede de ale ei. Eu am grijă de casă atât cât pot. Radu încă merge la serviciu.

2015

Metastază. Nu știu ce să mai scriu, ce să mai spun… Pe lângă tratamentele istovitoare și parcă inutile. Cel mai mult mă ajută Dumnezeu. M-am apropiat mai mult de El în ultimii ani. Am citit Biblia. La început nu înțelegeam nimic, dar apoi am luat Noul Testament. Și am tot citit. Și alte cărți. Am început să mă rog. Dar abia acum a început să mă apese tot mai tare povara păcatului. Asta e libertatea de care vorbești, Doamne? Apoi, am înțeles. Primesc iertarea. Trebuie doar să îmi pară rău, să-mi cer iertare și să nu mai fac. Dar ce să mai fac eu, acum? La vârsta mea și bolnavă? Trăiesc ca îngerii, nici măcar nu mai mănânc. Apoi, mi-am dat seama. Îi pot da lui Dumnezeu gândurile mele, suferința. Nu trebuie să cârtesc.

Trebuie să mă spovedesc. Cel mai tare mă apasă avorturile cu intenție: șapte. Șapte copii care nu s-au mai născut, copiii mei. Oare cum ar fi fost viața cu ei? Dacă mă hotăram să-l nasc, poate mă opream la primul, ca Felicia. Atunci nu ar mai fi existat Cristina, nu m-aș mai fi căsătorit cu Radu. Dar tot nu îmi pot lua gândul de la ei. Am să-i întâlnesc… dincolo? Ce o să-mi spună?

Preotul m-a spovedit și m-a împărtășit. Dacă nu eram bolnavă, poate primeam canon. Dar așa, mă pregătesc de Marea Întâlnire. Cum va fi? Sunt oare gata? Dar cât de bine pot să mă simt! Nu, durerile nu au dispărut. Dar mă simt ușoară, ca un fulg. Mă simt ca un bebeluș. Cât de bun este Dumnezeu și cât de puțin ne cere!

I-am povestit Cristinei totul. Mult timp nu știam cum să spun, ce să spun. Credeam că nu povestești despre lucrurile astea. Le ții îngropate în adâncul sufletului tău. Și e ca și cum nu ar fi existat. Dar trebuie, trebuie să vorbesc. Credeam că dacă nu îi spun, dacă nu știe, nu va face și ea ce am făcut eu. Dar tocmai faptul că nu am vorbit cu ea despre aceste lucruri a pus-o în pericol. I-am interzis să aibă de a face cu băieți. Dar nu i-am spus ce înseamnă dragostea adevărată, de ce e bine să aștepți. Nu i-am spus despre pericolele la care se expune. Am zis că e fată deșteaptă și află ea din cărți sau de la școală. Dar cel mai mult ar fi ajutat-o ca eu să vorbesc cu ea, ca eu să-i fi fost alături. Și, dacă ar fi greșit, totuși, să-i spun că o iubesc în continuare. Eu trebuia să-i spun cât valorează viața unui copil – mult mai mult decât gura lumii, decât privirile acuzatoare, decât cariera… Ar trebui să știe și de urmările avorturilor, pe care le-am trăit pe pielea mea. Dacă aș fi știut! Am aflat mult prea târziu că avorturile pot duce la pierderea următoarelor sarcini și cresc riscul de cancer…Mai ales la sân și la ovare. Atâtea femei care suferă! Le-am văzut la spital, la policlinică…

2016

Nu știu cât o să mai trăiesc: o lună, un an sau poate mai mulți. Dar mă simt împăcată: cu mine însămi, cu fiica mea, cu soțul și chiar cu soacra mea. Nu a fost aici ca să îmi mai cer iertare. A murit acum cinci ani. Dar mi-am dat seama că am greșit și eu în relație cu ea. Ciudat, până acum mă vedeam ca fiind o victimă a ei, a unei femei rele și fără suflet. De fapt, am greșit judecând așa o mamă care a luptat să-și crească singură un copil. Ea nu a avut nici părinții alături, cum a avut Felicia. Și a muncit cât a putut de mult pentru Radu, i-a dat o educație. Uneori, ea nu mânca doar ca să aibă el… Soacra mea a fost o femeie pe care viața grea a asprit-o și care merita mai multă dragoste și înțelegere. Cu Cristina am devenit ceea ce nu credeam că am să devin: prietenă. Am cunoscut-o mai bine – socoteam că știu totul despre ea, dar m-am înșelat. Cât despre ceilalți copii… nu pot să mi-i scot din minte, nu pot să uit că ei au trăit în mine, că la unii eu le-am făcut rău intenționat, iar la ceilalți fără să doresc, dar ca o consecință. Mă gândesc la ei. Dar Dumnezeu e mare și iartă. Dar ei, oare ei m-au iertat?

Steliana C., București
Sursa: AvorturiRegretate.ro

Citește mai multe mărturii despre criza de sarcină

 

 

Subscribe

Subscribe to our e-mail newsletter to receive updates.

, ,


Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.