Uncategorized

Statul fundamentalist secular (I)

turn1

Iată o sintagmă într-adevăr șocantă!

Până acum ne-am obișnuit să auzim acuzații de fundamentalism doar la adresa unor „fundamentalisme religioase”. În mass-media se vorbește despre un fundamentalism cel mai adesea islamic, intolerant, extremist și agresiv; dar există și un discurs legat de un așa-zis „fundamentalism” religios creștin, inclusiv (sau mai ales!) ortodox. Este însă neobișnuit să auzim acuzația de fundamentalism adresată chiar statului. Deocamdată – statului occidental.

Și totuși, această viziune începe să se facă auzită în cercurile academice ale Apusului. Profesori universitari de prestigiu din țări ca S.U.A., Germania, Elveția, intelectuali de marcă din discipline ca filosofia, medicina, bioetica sau teologia, au exprimat de curând această poziție și în România, cu argumente solide, inclusiv juridice și filosofice, în cadrul unui simpozion științific desfășurat în luna mai 2013 la Alba-Iulia. Organizat de Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității „1 Decembrie 1918”, acesta a avut tema: „Religie și Politică. Relația Stat-Biserică: De la Constantin cel Mare la Europa Post-Maastricht”.

Printre participanții de la facultăți teologice ortodoxe din centre universitare precum Alba-Iulia, Iași, Constanța, Timișoara, Craiova, Cluj, alături de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, profesori și doctoranzi din România, s-a aflat și un grup de șase distinși profesori și cercetători din țările menționate. Ceea ce au în comun acești intelectuali străini de înaltă ținută științifică e faptul că sunt toți ortodocși, convertiți și botezați în Bisericile Ortodoxe de care aparțin, precum și acela că sunt cu toții discipoli ai profesorului Hugo Tristram Engelhardt jr., întemeietor al bioeticii creștine și autor al monumentalei lucrări „Fundamentele bioeticii creștine. Perspectiva ortodoxă” (Ed. Deisis, Sibiu, 2005).

Prezentăm în continuare comunicarea susținută la acest simpozion de Prof. univ. dr. Mark J. Cherry, profesor de etică aplicată și de filosofie la Universitatea St. Edward (Austin, Texas). Pentru cititorul român, precizăm că este important să fie corect înțeleasă sintagma „soft establishment of Christianity”, tradusă aici prin „sistem tolerant al creștinismului”. „Establishment”, concept specific american, reprezintă întregul sistem politico-social, legislativ-juridic și instituțional al statului modern. „Soft”, la rândul lui, sugerează atitudinea blândă, îngăduitoare, a unui „establishment” bazat pe raportarea tolerantă a creștinismului față de celelalte religii. Întregul „establishment” occidental era fundamentat pe norme spirituale și morale creștine, fiind moștenit de la Imperiul Roman încreștinat de Constantin cel Mare. Aici, „soft establishment” este pus în contrast cu „hard establishment” – sistemul dur, represiv, caracteristic oricărui tip de totalitarism. În cazul de față – totalitarismului secular „corect politic”.

 

Există o recunoaștere crescândă a faptului că sistemul tolerant al creștinismului (soft establishment), așa cum încă mai exista în prima jumătate a secolului XX, cu rugăciuni în școlile publice și prezența simbolurilor creștine în spațiul public (de ex., Cele zece porunci în tribunale), a fost abolit și înlocuit cu sistemul represiv (hard establishment) al unei viziuni morale și politice seculare. Prezentul eseu explorează această transformare, argumentând că există o carență în recunoașterea faptului că actualele state seculare din Apus nu sunt neutre din punct de vedere religios ori moral, ci, dimpotrivă, au o pornire (un animus) hotărât ostilă împotriva credinței în Dumnezeu.

Vom arăta în cele ce urmează de ce această ideologie are un angajament special în sensul marginalizării cu precădere a moralei, discursului și imaginilor creștine. Acest lucru era de așteptat, având în vedere că statul secular, ca eveniment istoric, a dezinstituționalizat creștinismul din dezbaterea publică și spațiul public. Articolul se încheie cu o analiză a amplei acțiuni pe plan cultural a statului secular împotriva creștinismului, ca acestei religii să nu i se permită sub nici o formă să se mai afirme din nou.

1.   Introducere

Occidentul post-Iluminist a fost și este marcat de o secularizare complexă, de mare amploare, pe planul culturii, al dreptului și legislației. În secolul XXI este în curs de-a se produce o schimbare drastică în moralitatea seculară dominantă, de la afirmarea doar a unei separări între Biserică și stat la impunerea unei totale unificări între ideologia seculară și cea a statului. Țelul nu mai e doar eliminarea normelor creștine din sistemul juridic, din politicile publice și din discursul public, ci, mai important, acolo unde rămășițele creștine nu pot fi îndepărtate întru totul, există o hotărâre fermă de a le desprinde de orice ancoră în transcendent, astfel încât elementele creștine rămase să fie reduse la simple tradiții folclorice. De pildă, Crăciunul poate fi în continuare recunoscut public doar cu condiția de a-l considera o simplă colecție de obiceiuri populare larg răspândite, iar nu sărbătorirea Nașterii lui Mesia al poporului Israel, Fiul Dumnezeului Celui viu.

Discursul religios e respins, nu doar pentru că ar diviza corpul politic și ar fragmenta societatea în comunități aflate într-o profundă competiție morală, ci, mai fundamental, deoarece ideologia seculară contemporană se dorește a fi „post-Dumnezeu” și fără nici o referință la transcendent. S-a produs și se produce o deplasare fundamentală, de la separarea Bisericii de stat la dezinstituționalizarea creștinismului și instituționalizarea umanismului secular ca ideologie publică oficială. Prezentul eseu explorează această transformare, aducând argumente în sprijinul ideii că există un eșec în a recunoaște că actualele state seculare din Apus nu sunt neutre din punct de vedere religios ori moral, ci mai degrabă au o pornire (un „animus”) hotărât ostilă împotriva credinței în Dumnezeu. Scopul lor este instituționalizarea prin lege a statului fundamentalist secular.

2. Statul fundamentalist secular: o notă privind terminologia

O scurtă notă privind terminologia este oportună. Folosirea limbajului „fundamentalismului” sau „fundamentalist”, în sensul de „stat fundamentalist secular”, e menită să surprindă modul în care morala seculară dominantă caută prin intermediul legislației, al politicilor publice, precum și al standardelor discursului politic și corectitudinii politice, să impună în spațiul public respectarea tezelor lui moraliste specioase[1]. Potrivit acestei definiții, instituționalizarea ca sistem socio-politic a unei morale seculare sau a unei religii e recunoscută ca fundamentalistă atunci când e acceptată și impusă prin lege drept singura morală și unicul temei al rațiunii morale sau al doctrinei politice acceptabile care poate legitima și structura nu doar informarea și dezbaterea publică, ci de asemenea și întregul spațiu public și principalele instituții sociale, inclusiv familia.

Într-un stat fundamentalist islamic, premisele creștinismului nu pot fi introduse nici în dezbaterea publică (de ex., discutarea politicilor publice), nici în spațiul public (de ex., expunerea publică a icoanei Învierii lui Hristos). Același lucru se petrece și într-un stat fundamentalist secular; diferența e doar că interdicția se aplică dintr-o perspectivă seculară. În ambele cazuri, discursul public e obligat să se conformeze discursului oficial, instituționalizat și legiferat.

Statul fundamentalist secular impune o respectare rigidă, atât în dezbaterea publică, cât și în discursul public în general, a principalelor lui doctrine privind libertatea, egalitatea, demnitatea umană și dreptatea socială. Statul fundamentalist secular se comportă ca și când intuițiile morale pe care le postulează ar fi absolut adevărate și infailibile. Statul impune prin constrângere, în mod totalitar, standardele morale după care trebuie judecate toate sistemele sociale, culturile și religiile. Aceste standarde trebuie privite, predate și respectate ca și când ar exprima adevăruri morale canonice de necontestat, ca și când ar constitui o temelie solidă pe care trebuie să se bazeze orice judecăți morale, legislații și instituții publice acceptabile derivate[2].

Ca rezultat, eticile și ideologiile politice dominante ale lumii occidentale contemporane au ajuns să fie nu doar seculare, ci adesea vehement ateiste. În întreaga Europă de Vest și Americă de Nord, de pildă, există o mișcare tot mai amplă în direcția subminării oricărui prestigiu sau proeminențe a discursului religios (creștin), a contracarării influenței lui în dezbaterea publică și a eradicării religiei (creștine) din spațiul public. Atât în legislație cât și în politicile publice s-a produs și se produce o ruptură profundă față de creștinismul tradițional, pe care promotorii acestei tendințe caută în mod agresiv să-l plaseze într-un trecut îndepărtat, ca și când n-ar fi fost decât un accident nefericit, poate chiar imoral, al istoriei.

În genere, scopul social este de a reteza orice legătură între cultura seculară contemporană și cultura creștină care a structurat Apusul vreme de peste un mileniu și jumătate.

Putem lua ca exemplu respingerea vehementă din partea seculariștilor a oricărei încercări de a permite, măcar în Preambulul Constituției Uniunii Europene propuse în 2003, introducerea unei menționări de ordin faptic a „rădăcinilor creștine ale Europei”. Sau cazul asistentei medicale britanice Caroline Petrie, creștină, care a fost suspendată pentru că s-a oferit să se roage împreună cu o pacientă. În decembrie 2011, parlamentarilor americani – membri ai Camerei Reprezentanților – li s-a interzis să ureze în corespondența oficială „Crăciun fericit” cetățenilor din circumscripțiile lor.

Acest tip de secularism, în angajamentele sale etice și politico-ideologice, urmărește să inducă o cultură esențialmente diferită de cea creștină. Este o mișcare seculară, animată de un zel laicist, care manevrează în așa fel încât să izoleze creștinismul în special, cât și alte religii pe plan mai general, dar mai ales religiile monoteiste, în zona unui trecut îndepărtat, superstițios și obscurantist. Acest colaj de mișcări seculariste este decis să folosească instituțiile politice și sociale, precum și diferite structuri și concepte morale deplin secularizate, non-religioase, pentru a remodela cultura și societatea și a-L respinge pe Dumnezeu și transcendența.

3. Filosofie și creștinism: o sinteză intelectuală occidentală

Contextul secular contemporan s-a născut din orientările intelectuale care au determinat evoluția creștinismului apusean. Schimbările culturale ce au dus la Evul Mediu Târziu în Apus au produs o cultură cu o perspectivă foarte diferită de creștinismul primilor cinci sute de ani privind comportamentul cuviincios și dezvoltarea umană adecvată. Această sinteză culturală occidentală a respins întemeierea normelor morale prin Poruncile Divine, adoptând în schimb un raționalism ce a generat atât un Dumnezeu accesibil pe cale rațională, cât și o morală întemeiată pe rațiunea omenească.

Cultura occidentală ce s-a dezvoltat la începutul celui de-al doilea mileniu s-a concentrat pe formularea unui cadru intelectual care a devenit Scolastica, cu accentul ei pe filosofie, mai ales pe Aristotel și comentatorii lui, mai curând decât pe călăuzirea omului către unirea personală mistică cu Dumnezeu. Apelurile la analiza filosofică și rațiunea discursivă au devenit tot mai proeminente în creștinismul occidental, pe măsură ce gânditorii vest-europeni au conceput un cadru despre care credeau că va oferi baza unei unități raționale a diversității culturilor cuprinse în Apusul creștin.

Ei căutau o unitate întemeiată pe rațiunea filosofică, nu pe întâlnirea cu Dumnezeu ca Dătător al Legii, nici pe o viziune dată de teologi ca mistici. Aspirația era către o rațiune seculară, care să ofere acces pe cale filosofică la adevăruri morale universale și să evite, în același timp, „sectarismul” ce ar fi însoțit o viziune morală creștină întemeiată pe Revelația lui Dumnezeu. Se spera că filosofia, prin rațiune, va fundamenta normele morale ale creștinismului, dar fără referire la Dumnezeul creștin[3].

Acest mariaj dintre religie și filosofie, caracteristic creștinismului apusean, s-a născut dintr-o sinteză între gândirea aristotelică, stoicism și creștinism, apărută în secolul XIII. La Paris, de pildă, în 1210, cărturarii creștini au primit cu entuziasm lucrările lui Aristotel publicate în acel an în latină, rezultatul fiind o fuziune profundă între filosofia păgână greacă și creștinismul occidental. Mai cu seamă în creștinismul apusean al Evului Mediu Târziu, așa cum o ilustrează Toma de Aquino (1227-1274), aceste intuiții intelectuale au fost încorporate în doctrina teologică creștină.

Această împreunare fatală a creat o încredere în rațiune la fel de ferventă pe cât fusese înainte credința în Dumnezeu. O asemenea credință în rațiune a făcut posibil creștinismului apusean să joace rolul unei forțe motrice în filosofie – geneza a ceea ce avea să devină cultura seculară contemporană. De pildă, teologia romano-catolică susține că omul e capabil să discearnă adevărul moral obiectiv pe cale rațională, adică prin intermediul analizei și argumentației filosofice. Ca urmare, această teologie a căpătat o turnură categoric filosofică. Preceptele morale ce nu puteau fi justificate în termenii rațiunii discursive au fost puse în discuție în mod critic. Treptat, Apusul creștin și-a pierdut temeiul mistic, esențial pentru experierea lui Dumnezeu în viața lumii creștinismului tradițional.

Un astfel de accent pus pe analiza filosofică seculară a dus la ateismul metodologic subiacent, care colorează azi înseși contururile modului în care trebuie să evaluăm deliberarea publică privind morala și politica socială. Acest ateism stabilește criteriile de judecată ale dezbaterii sociale „acceptabile” și ale obiectivelor politicilor publice „corecte”, abordările „adecvate” ale discuției morale și ale scopurilor și misiunilor instituționale, precum și, în general, ale tot ce trebuie considerat rezonabil și rațional din punct de vedere secular.

În contrast, pentru creștinismul tradițional, Dumnezeu constituie punctul final necondiționat de referință epistemologică, întemeierea transcendentă a cunoașterii realității și a moralei în Ființa-în-Sine.[4]

Tocmai în acest conflict dintre secular și divin constă experiența prăpastiei dintre morala seculară dominantă, care definește statul secular fundamentalist, și cea creștină tradițională, întemeiată pe Poruncile lui Dumnezeu. Programul secularismului contemporan, de a fundamenta morala (și teologia morală) pe o explicație sau narațiune a ceea ce e argumentabil din punct de vedere secular – căreia apoi i se dă prioritate în dezbaterea publică în raport cu orice experiență directă sau porunci ale lui Dumnezeu –, face parte integrantă din procesul de instituționalizare și legiferare a statului fundamentalist secular.

Va urma –

 Mark J. Cherry

Prezentare și traducere de Andrei Dîrlău

Sursă: Familia Ortodoxă

Articol publicat în numărul 57 al Revistei Familia Ortodoxă

Foto: „Turnul Babel”, pictură de Pieter Bruegel cel Bătrân (1563).


[1] „a) O mișcare religioasă, ce inițial a devenit activă în rândul diferitelor grupări protestante din S.U.A. după războiul din 1914–1918, bazată pe respectarea strictă a anumitor principii (de ex. acela că Sf. Scriptură literalmente nu poate greși) considerate fundamentale pentru credința creștină; credințele acestei mișcări. Antonime: liberalism, modernism. b) În alte religii, mai ales în Islam, o respectare la fel de strictă a unor doctrine vechi sau fundamentale, fără nici o concesie făcută evoluțiilor moderne în gândire ori moravuri”  (Cf. Oxford English Dictionary).

[2] Fundamentalism, „derivate: fundamentalist (subst.) adept al fundamentalismului; de asemenea, doctrinar economic sau politic” (Cf. Oxford English Dictionary).

[3] Avertismentele împotriva întemeierii vieții morale pe analiza filosofică sunt frecvente în creștinismul ortodox. De pildă, în Epistola Sf. Ap. Pavel către Coloseni: „Luați aminte să nu vă fure mințile cineva cu filozofia și cu deșarta înșelăciune din predania omenească, după înțelesurile cele slabe ale lumii și nu după Hristos. Căci întru El locuiește, trupește, toată plinătatea Dumnezeirii, și sunteți deplini întru El… Îngropați fiind împreună cu El prin botez, cu El ați și înviat prin credința în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morți” (2: 8-12).

[4] Creștinismul tradițional este adeptul „cornului teocentric” al dilemei lui Eutifron, mai curând decât al cornului ei raționalist. În Eutifron sau Despre evlavie, Platon explorează chestiunea dacă evlavia (sfințenia) e evlavioasă (sfântă) pentru că Dumnezeu voiește natura și conținutul evlaviei (sfințeniei), independent de orice întemeiere pe înțelegerea omenească a raționalității, sau Dumnezeu Însuși trebuie să aprobe evlavia deoarece evlavia este normativă independent de Dumnezeu. „Ceea ce aș dori să înțeleg mai întâi este dacă ceea ce este pios sau sfânt este iubit de zei fiindcă-i sfânt, sau este sfânt fiindcă-i iubit de zei?” (Plato, The Dialogues of Plato translated into English with Analyses and Introductions by B. Jowett, M.A. in Five Volumes, 3rd edition revised and corrected, Oxford University Press, 1892, p. 101).


Ai un comentariu despre acest articol? Adaugă-l

mai jos în caseta „Lasă un răspuns”


Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la

stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Taguri

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole relaționate

Back to top button
Close