Marxism cultural

Silviu Dancu, scriitor: Franța și Cupa Mondială văzute prin ochii unui puști microbist

de Silviu Dancu, Facebook

Trebuie spus, fotbalul nu prea mai înseamnă mare lucru pentru mine. De ceva vreme m-am cam distanțat de fotbal, de campionate, de starurile sportului. Pur și simplu a devenit un soi de lume despre care știu că există, dar care se ”desfășoară” dincolo de sfera preocupărilor mele. Așa se face că acest Campionat Mondial a fost un bun pretext de a mă (re)conecta, fie și în treacăt, la respectiva realitate.

Cu ocazia asta am descoperit că Matei (puștiul meu mai mare, la modul că are 13 ani jumate) e mult mai în temă decât mine. Spre exemplu, ne-am uitat împreună la meciul Franța-Argentina (din optimi). A fost primul meci din campionat la care m-am uitat. Auzeam numele jucătorilor și eram aproape fâstâcit. Și cumva iritat. Nu-mi spuneau nimic. Absolut nimic. Rămas cu reperele în timpurile lui Thierry Henry sau ale lui Zinedine Zidan, actuala Națională franceză îmi părea formată exclusiv din anonimi.

– Cine naiba-s ăștia? Am întrebat eu, la un moment dat. N-a auzit nici naiba de ei! Matei s-a uitat la mine ca la un om dezorientat:

– Cum, tata, cum n-a auzit nimeni? Păi numai dacă îl iei pe Pogba…

– Pe cine??

– Pe Pogba! N-ai auzit de el??

– Nu! Ce-i așa mare scofală cu tipul?

– Pffff, pe buneeee? E mega tare! Joacă la Manchester. Și e unul dintre cei mai scumpi jucători din lume…

Văzând lipsa mea de reacție, a adăugat cu fudulie și nițel ironic:

– Tata, e jucătorul meu preferat! Știi, când am avut campionat la școală și fiecare ne-am putut alege cine să fim, eu am ales să fiu Pogba…

Intrigat de acest detaliu am încercat să fiu mai atent la jucătorul cu pricina. Și am avut ce să văd, pentru că omul chiar a făcut treabă în campionat, ba chiar a înscris și în finală.

Finala n-am văzut-o împreună. Matei a fost în tren, venind de la mare. I se spunea la telefon ce se întâmplă pe teren. Ținea cu Franța, dar se sfia să o spună, dată fiind simpatia de care se bucurau în vagon, croații. În plus, Parisul i-a rămas drag, din momentul în care l-a primit ”cadou” de ziua lui, anul trecut.

Totuși, am văzut împreună festivitatea de premiere. El, Gina, eu, pe canapea. Erau acolo, pe scenă, Infantino – președintele FIFA, Putin – președintele Rusiei, Macron – președintele Franței și Grabar-Kitarović – președintele Croației. Ne uitam la pupături, îmbrățișări, figuri atinse de tristețe sau de fericire. Comentam, ne hlizeam.

Gina a remarcat, la un moment dat:

– Băi, orice s-ar spune, Macron arată prezentabil…

Matei, care se pricepe la fotbaliști, dar nu la politicieni, a întrebat:

– Dar care dintre ei e Macron? A fost rândul meu să mă mir:

– Cum care? E cel așezat între Putin (pe care îl identificase deja, căci ne hliziserăm la faza cu umbrela) și Kolinda (pe care n-avea cum să nu o distingă, fiind singura femeie din rând). Remarcându-l pe Macron, Matei, băiatul meu de 13 ani jumate, fanul declarat al lui Pogba, puștanul care și-ar scrie numele acestuia pe tricou, în campionatele de la școală, a replicat absolut natural și cu o mirare cât se poate de sinceră și de atinsă de candoare (specifică celor mici):

– Păi, cum, Macron nu e negru?

Care e morala poveștii? Ar fi că el se pricepe mai bine decât mine la fotbaliști și că eu mă pricep mai bine decât el la șefii de stat. Dar ar mai fi mirarea lui. Una lipsită de orice umbră de rasism (cam greu să fii rasist când idolul tău declarat e Pogba!), dar bazată pe un soi de expectațiune inculcată de realitatea lumii pe care el o percepe prin propriile filtre. Mirarea lui arată că, iată, pt un copil de 13 ani jumate, din România, faptul că președintele Franței nu este un negru e un motiv de ingenuă contrariere și de o ușoară consternare.

Iar asta, aș zice, arată extrem de multe. Doar că fiecare va vedea doar ce-i convine.

 



Trimite comentarii prin formularul din subsolul paginii. Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.

Taguri

Articole relaționate

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *