Scrisoare deschisă către promotoarele avortului: „Ziceați că vă pasă de mine, nu?” / Mărturii despre criza de sarcină #7

lindsey 2

Lindsay Lang Sherbondy a absolvit Universitatea din Illinois în 2004, cu o licență în domeniul Comunicării Vizuale. Pasionată de caligrafie de la vârsta de cinci ani, acum lucrează ca artist și designer în Rockford, Illinois (SUA), unde a deschis un mic magazin de papetărie personalizată. Este căsătorită cu un pastor misionar. Cei doi au o fetiță, pe Eva Love. În 2010, cu scrisoarea ei deschisă către promotoarele avortului, a inaugurat seria de mărturii prin care organizația Abort73 informa publicul larg despre adevăratele efecte ale avortului. Redăm în continuare mărturia lui Lindsay.

Către activistele pro-alegere (pro-avort)

Când eram în facultate, maternitatea nu se număra printre prioritățile mele. Eu și prietenul meu aveam vise mărețe, obiective și aspirații. Eram planificatori exersați, conștienți de importanța studiilor superioare. Covingerea că urma să avem carieră profesională și abia apoi să devenim părinți era adânc înrădăcinată în mintea noastră.

Religia noastră erau datele statistice, așa că am fost devastați când ne-am dat seama că făceam parte din procentul de 2% al celor la care pilula contraceptivă nu reușise să prevină o sarcină nedorită. Eram produsele perfecte ale unei generații crescute să creadă că are tot dreptul. Iar dreptul de „a alege” ni s-a părut mai natural decât li s-ar fi părut activiștilor pro-alegere din anii 1970. Noi trăiam o epocă în care liberalizarea avortului le pare tinerilor de douăzeci și ceva de ani la fel de normală ca și abolirea segregării pe criterii de rasă. Așa că reacția noastră firească la testul de sarcină care arăta rezultat pozitiv a fost: „Trebuie să facem o alegere”. În situația dată, am ales avortul. De fapt, prietenul meu a ales avortul… iar eu am fost de acord, pentru că, sinceră să fiu, am crezut tot ce mi-ați spus.

Era un moment din viața mea în care totul părea să se năruie în jur și aveam mare nevoie să cred în ceva. Așa că v-am crezut pe voi – cele din mișcarea pro-alegere. V-am crezut când mi-ați spus că aveam dreptul să prețuiesc viața mea mai mult decât pe cea a copilului meu nenăscut. V-am crezut când mi-ați spus că eram în siguranță. V-am crezut când mi-ați spus că acolo nu era decât un ghem de țesuturi.

Că nu era un om acolo. Doar niște celule. V-am crezut când mi-ați spus că nu doare. V-am crezut când mi-ați spus că nu există sindrom post-avort. V-am crezut când mi-ați spus că, după întreruperea de sarcină, viața mea va reintra pe făgașul normal. Era dreptul meu, nu? Așa că mi-am exercitat dreptul de a alege. Am ales avortul. Pentru că v-am crezut. La mai puțin de un an după aceea, v-am crezut din nou când mi-ați spus că procedura medicală a avortului ar fi un mod mai „firesc” de a-mi încheia cea de a doua sarcină neplanificată.

La început am avut o senzație de eliberare și de mângâiere datorită dreptului meu de a alege. Eram recunoscătoare pentru eforturile voastre și pentru că erați atât de preocupate de libertatea mea. Totuși, acum, după două avorturi, nu pot decât să constat că multe dintre voi nici nu ați fost nevoite să faceți o astfel de alegere. Dacă ați fost și voi în situația mea, mi-ați fi spus mai multe… pentru că vă păsa de mine, nu?

Mi-ați fi spus că în clinica voastră miroase a sânge și a moarte. Mi-ați fi spus că avortul chirurgical îți provoacă cele mai mari dureri pe care le poți simți vreodată. Mi-ați fi spus că, în timp ce stai acolo, sedată, pe masa ginecologului, auzi cum se întind și se rup țesuturile care sunt smulse și aspirate din corpul tău și că mulți ani după aceea nu aveam să mai fiu în stare să suport nici măcar zgomotul unui aspirator obișnuit din gospodărie. Mi-ați fi spus că pe pacientele operate le scoateți apoi pe ușa din dos, pentru ca potențialele cliente care pășesc pentru prima dată în clinică să nu vadă cum vor arăta la ieșire. Mi-ați fi spus că atmosfera diabolică din clinică e atât de apăsătoare, că o poți tăia cu cuțitul. Mi-ați fi spus că riscam o perforare a uterului.

Și nu mi-ați fi spus că e doar un ghem de țesuturi. Nu mi-ați fi spus că sunt doar niște celule. Dacă ați fi luat și voi Mifepristone pentru a expulza apoi un embrion de șase săptămâni, nu mi-ați fi spus că acolo nu este niciun copil. Mi-ați fi spus că are creier și puls și că seamănă perfect cu un copil. Ați fi știut, pentru că și voi, ca și mine, l-ați fi văzut. L-ați fi ținut în mâini și ați fi știut imediat că ceea ce tocmai uciseseți era, de fapt, un copil… Dar în momentul acela era prea târziu să vă mai răzgândiți. Mi-ați fi spus și despre coșmaruri, și despre uriașul sentiment de pierdere. Mi-ați fi spus că avorturile aveau să pună capăt oricărei speranțe ca eu și prietenul meu să ne mai întemeiem o familie împreună. Și, pentru că vă păsa de mine, îmi place să cred că, dacă ați fi știut, mi-ați fi spus că, atunci când îți moare copilul, moare și o parte din tine. Mi-ați fi spus că alegerea de a întrerupe speranța unei vieți întrerupe de fapt două vieți și că, oricât de mult mi-aș fi dorit ca lucrurile să reintre în normal, aceasta nu se va întâmpla.

Așa că, dragi suportere ale mișcării pentru posibilitatea femeii de a alege, trebuie să știți un lucru. Deși lupta voastră pentru dreptul meu de a alege mi-a dat puterea de a mă juca de-a Dumnezeu, luând două vieți care nu îmi aparțineau, voi ați uitat un lucru. Ceva foarte, foarte important. Este adevărat, ați găsit calea legală care mi-a permis să întrerup acele vieți. Și mi-ați furnizat o mulțime de justificări pentru aceste morți. Dar, spre deosebire de Dumnezeu, ați uitat să îmi oferiți și calea care să îmi permită continuarea vieții – a vieții mele.

Și mai vreau să știți că v-am iertat. V-am iertat pentru că ați fost oarbe ca și mine la adevărul Lui. Vă iert pentru că v-ați luptat pentru un drept care nu ni se cuvine. Vă iert în numele meu și al celor peste 50 de milioane de copii avortați și al tuturor mamelor din lume care, la rândul lor, v-au crezut. Dar vă rog ca, de acum încolo, să știți exact pentru ce anume vă luptați.

Recunoscătoare pentru harul primit,

signature

 

Vă rugăm să ne sprijiniți trimițând mărturii sau îndemnând persoanele cunoscute care au trecut prin criza de sarcină să trimită mărturii la 101marturii@gmail.com Numele și datele personale nu vor fi făcute publice decât la cerere.

 

Citește aici mai multe mărturii despre criza de sarcină

 

 

, , , , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns