Scrisoare către copilul meu


Caitlin McInnis este o elevă de liceu, din Michigan, de 17 ani, care a filmat și a editat, în patru zile, unul dintre cele mai impresionante clipuri despre avort și traumele lui.


De mică era pentru viață, căci știa că avortul omoară un copil, dar aici se opreau cunoștințele și opiniile ei. În 2007 a văzut filmul Bella la cinematograf, iar în ianuarie 2008 a participat la Marșul pentru Viață de la Washinghton. Atunci a văzut pentru prima dată o imagine reală cu un copil avortat și a izbucnit în plâns. Cum este posibil să se întâmple așa ceva? Mișcată de aceste evenimente, a început să se intereseze în mod special de problema avortului. Atunci a dat de o întreaga oroare, care a transformat-o.


Cam în aceeași perioadă, a început să facă filme, din pasiune. Nu avea o cameră video, așa că a făcut simulare animată. Primul film, de la 13 ani, avea 5 secunde și arăta un elefant împăiat care aleargă spre cameră și apoi cade jos. Așa a început.


Peste câțiva ani, în toamna lui 2011, avea de făcut un proiect. Căutând pe internet, a trecut rapid peste o scrisoare, nesemnată, a unei femei de 28 de ani în care aceasta își plângea copilul pe care îl avortase. Scrisoarea arăta cât de mult regreta acea femeie că avortase și câtă tristețe i-a adus acest avort. A revenit, a citit cu atenție scrisoarea și s-a gândit că Dumnezeu i-a adus-o sub ochi.



Și-a dat seamă că nici să fi vrut nu ar fi putut scrie un scenariu mai bun decât acea scrisoare reală. De aceea clipul ei s-a chemat, simplu, ”The Letter” – ”Scrisoarea”. A primit de la școală o cameră și echipamentele necesare pentru filmat, iar din economiile personale și-a cumpărat un program de editat. A filmat într-un week-end, iar a doua zi a prezentat filmul la școală. Spre surpriza ei, nu doar colegii care erau pentru viață, ci și cei pentru alegere au fost impresionați. A postat filmul pe Youtube în noiembrie 2011. A fost văzut de mii de oameni și prin el a fost salvată cel puțin viață unui copil.

Lila Rose, de la Live Action, a postat filmul pe contul ei de Facebook. Într-un comentariu a apărut mărturia unei mame care se gândea să facă avort și, după ce a văzut filmul, s-a răzgândit.


Filmul a participat și la LifeFest, un festival de filme pentru viață din California. Despre planurile de viitor ea spune că ”știu că totul depinde de Dumnezeu, dar am câteva idei despre filme cu buget mare despre avort, eutanasie și alte subiecte și m-aș bucura să pot să le pun în practică în viitor”.


Poate că nu va reuși să facă filme morale la Hollywood, așa cum își dorește, dar și numai prin ”The Letter” a arătat că Dumnezeu nu dă anumite talente oamenilor fără un scop, ci, folosind după Dumnezeu darul Lui, fiecare poate să dea o mărturie despre bine. Chiar și printr-o temă de școală făcută bine se poate salva un copil de la moarte. 

Blogul lui Caitlin este aici iar aceasta este pagina de Facebook  



Mai jos este textul scrisorii.
Citindu-l, ne întrebăm cine la va spune femeilor aflate în criză de sarcină despre trauma acestei mame, care poate fi și a lor? În nici un caz furnizorii de avorturi, cu marketingul profesionist și politețea lor care conduce spre moarte. Oare nu tocmai aceasta este datoria celor care fac legi, să apere pe cei slabi, pe cei ce nu se pot apăra, pe tinerele care nu știu că avortul nu ”rezolvă” o problemă, ci ia viața unui copil? Dar Parlamentul respinge cu multă hotărâre proiectul de lege care prevede consilierea în criza de sarcină, prin care femeile erau doar informate despre astfel de situații posibile, și nu obligate să ia o decizie anume. Pentru femeile care vor avea parte de suferința celei de mai jos, cine răspunde?


Dragul meu copil, 

Ieri s-au împlinit zece ani de când te port în suflet. Acum zece ani ţi-am oprit bătăile inimii. Eu, mama ta, cea care ţi-a dat viaţă ,ţi-a şi luat-o. A trecut un deceniu şi încă sângele îmi îngheaţă şi îmi pierd răsuflarea de fiecare dată când aud cuvântul “avort”. Este un gol în mine ce nu poate fi umplut, un fior ce nu poate fi calmat, o durere ce nu va înceta vreodată. Pentru mine, vei rămâne mereu un cântec neterminat, o floare ce nu a înflorit, un răsărit acoperit de ploaie. Chiar și în ultimele tale clipe de viaţă, m-am întrebat: “Oare este băiat sau fată?”

Această întrebare revine mereu în minte mea, ca şi încercarea de a înlătura sunetele durerii cauzate de îndepărtarea ta din pântecele şi din viaţa mea. Aş fi vrut să ştiu neapărat dacă am un băiat sau o fată… cu toate acestea, nu am îndrăznit să pun o asemenea întrebare ”nedelicată” medicului care îmi zâmbea.În schimb, am rămas înfrântă şi îndurerată în timp ce bărbatul în alb mi-a luat mâna tremurândă şi mi-a zis: Acum, nu-i aşa că eşti fericită că s-a terminat?”Cum stăteam  acolo, în sângele, lacrimile şi sudoarea mea, puteam să le aud pe asistente vorbind despre colege, noile maşini şi haine. Pentru aceşti oameni, distrugerea vieţii tale era doar o problemă de serviciu – câștigau bani pentru a-și duce viața, distrugând alte vieți.

Pentru acei oameni din zona Philadelphiei, de acum zece ani, era doar o altă zi. Pentru mine, era cea mai îngrozitoare zi pe care am trăit-o.

Avortul – experienţa care destramă cel mai mult sufletul; experienţa cea mai teribilă, pe care am suferit-o până la vârsta de 18 ani, cu siguranţă cea mai dureroasă experienţă suferită de tine în cele trei luni scurte de viaţă.

În toţi aceşti ani, am încercat să trec peste. Acum, în timp ce ochii mi se umplu de lacrimi, realizez că nu se va întâmpla asta niciodată. Acea zi fatală de aprilie. Chiar în acea stare de deznădejde, ştiam că există alternative. Am fost doar prea speriată pentru a le lua în considerare. Fiind încă un copil, nu eram pregătită să fiu mamă. Ceea ce nu realizam era că deja eram.Ai devenit copilul meu încă din momentul conceperii, dragostea mea pentru tine a început odată cu viaţa ta şi cu toate că ea s-a sfârşit, sentimentele au rămas. Strigătele tale mute m-au trezit de multe ori din somn, de-a lungul anilor, culcându-mă în întuneric şi plângând pierderea copilului pe care l-am omorât. Au existat chiar momente în care m-am gândit să îmi pun capăt vieţii, aşa cum am făcut cu a ta. Au trecut zece ani, iar eu tot nu m-am iertat. Tu ai făcut asta? M-a iertat Dumnezeu pentru că am distrus o fiinţă creată de El?

Am avut multe coşmaruri de-a lungul anilor. Imaginile unui făt printre gunoaie mi-a tulburat gândurile. Mă trezeam plină de o sudoare rece, simţind din nou durerea atroce a acelei zile îndepărtate. Îmi amintesc suferinţa fizică puternică provocată de avort – însă acele zece minute de durere nu se compară cu cei zece ani prin care am trecut după el… Timp de mulţi ani, mi-am dorit cu ardoare să îţi scriu această scrisoare, dar de fiecare dată când încercam să-mi transpun sentimentele în cuvinte… Poate această scrisoare are menirea de a-i ajuta pe alţii să evite calvarul pe care l-am cunoscut eu. Dacă această scrisoare împiedică măcar un avort, atunci ea si-a atins scopul. Dar, copilul meu, scopul principal al acestei scrisori este acela de a-ţi spune că te iubesc – oriunde ai fi. Şi că îmi pare rău.

Cu dragoste,    

Mami


, , , , , , , , , , , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns