Marxism cultural

Școala de la Frankfurt și „corectitudinea politică” (IV) – „Eros și civilizație”. Crearea culturii drogurilor

frankfurt-school

Sursa: Anacronic.ro, 17 februarie 2017
Traducere de Mircea Tănase după Michael Minnicino, ediția iarnă, 1992 a „FIDELIO Magazine”

 

Partea I aici: UPDATED: Școala de la Frankfurt și „corectitudinea politică” (I) – Intelighenția bolșevică

Partea a II-a aici: Școala de la Frankfurt și „corectitudinea politică” (II) – Establishmentul devine bolșevic

Partea a III-a aici: Școala de la Frankfurt și „corectitudinea politică” (III) – Manipularea opiniei publice

Partea a IV-a aici: Școala de la Frankfurt și „corectitudinea politică” (IV) – „Eros și civilizație”. Crearea culturii drogurilor

Partea a IV-a aici: Școala de la Frankfurt și „corectitudinea politică” (V) – Filozofia New Age s-a născut într-o sectă ocultă cu afinități naziste și comuniste

 

 

IV. Erosul aristotelian: Marcuse și contracultura drogurilor promovate de CIA

 

În 1989, Hans Georg Gadamer, unul dintre protejații lui Martin Heidegger și ultimul din generația originală a Școlii de la Frankfurt a fost rugat să ofere o apreciere a propriei munci de către ziarul german Frankfurter Allgemeine Zeitung. El a declarat: „Cineva trebuie să conceapă etica aristoteliană ca reprezentând adevărata împlinire a provocării socratice, pe care Platon a plasat-o în centrul dialogurilor sale asupra interogației binelui”.

Platon descrie ideea de bine că fiind ultima și cea mai înalta idee, ce se presupune a fi cel mai înalt principiu al existenței pentru Univers, Stat și sufletul uman. La polul opus acestui principiu, Aristotel opune o critică decisivă, sub formula celebra „Platon este prietenul meu, dar adevărul este prietenul meu și mai mult”. El a respins ideea că binele este principiul universal al existenței, presupus a opera în același fel atât pentru cunoașterea teoretică, cât și pentru cunoașterea practică și activitatea umană.”

Această afirmație nu numai că enunță succinct filozofia subiacentă a Școlii de la Frankfurt, dar sugerează, de asemenea, un punct de inflexiune în jurul căruia putem ordona o mare parte a disputei filozofice a ultimelor două milenii. În termini simpli, corecția aristoteliană adusă lui Platon ascunde fizica de metafizică, relegând Binele la un simplu obiect al speculației, asupra căruia „cunoașterea noastră rămâne la nivelul ipotezei” – în cuvintele lui Wilhelm Dilthey – filozoful favorit al Școlii de la Frankfurt.

Cunoașterea noastră asupra „lumii reale”, așa cum cum Dilthey, Nietzche și alți precursori ai Școlii au dorit să sublinieze, devine erotică, în sensul cel mai larg al termenului, ca fixație obiectuală. Universul devine o colecție de obiecte care fiecare operează pe baza naturii proprii (în sens generic) și a interacțiilor reciproce (mecaniciste). Știința devine deducerea categoriilor specifice ale acestor naturi și interacții. Din moment ce mintea umană este aproape în exclusivitate un aparat senzorial, așteptând mărul newtonian „să plonjeze” în deducție, relația umanității cu lumea (și viceversa), devine un atașament erotic legat de obiecte. Înțelegerea universalului – încercarea minții de a fi o imagine vie a Dumnezeului celui Viu, este, prin urmare, iluzorie. Acest „universal” fie nu există, fie există incomprehensibil ca „deux ex machina”. Altfel spus, Divinul există că supra-adăugare (superadiționare) la universul fizic – Dumnezeu este că un adevărat Zeus – aducând trăsnete asupra lumii dintr-o locație exterioară acesteia. Sau, chiar mai clar: Dumnezeu este cu adevărat Cupidon, lansând săgeți de aur pentru a face că obiectele să se atragă sau să se respingă.

Cheia întregului program al Școlii, începând cu originarul Luckacs, este „eliberarea” erosului Aristotelian pentru a face starea de spirit a indivizilor una primară din punct de vedere psihologic.

 

Când liderii ICS au ajuns în SUA, la mijlocul anilor ’30, au fost foarte exaltați, deoarece acest loc nu avea nici un fel de apărare filosofică adecvată împotriva a ceea ce aceștia numeau Kulturpessimismus – pesimism cultural. În orice caz, cu toate că Școala a „săpat” multe drumuri interioare în viața intelectuală Americană înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, această influență era în mare parte exercitată în cercuri academice și la radio; cu toată importanța sa, radioul nu avea încă influența sa covârșitoare asupra vieții sociale atinsă în timpul războiului. Mai mult, mobilizarea pentru război și victoria împotriva fascismului au deraiat agenda Școlii. În 1945, America era foarte optimistă, cu o populație ferm convinsă că o republică mobilizată și susținută de știință și tehnologie putea realiza aproape orice.

Cei 15 ani de după război au cunoscut dominația vieții de familie de către radio și televiziune, ambele conturate de Școala de la Frankfurt, într-o perioadă de eroziune politică, în care potențialul pozitiv al Americii a degenerat într-o poziție pur negativă la adresa amenințării reale și uneori manipulate a URSS. În același timp, sute de mii de tineri, așa-numiții „baby boomers” intrau la colegiu și aveau să fie expuși la otrava Școlii, direct sau indirect. Este exemplificator faptul că, în 1960, sociologia a devenit cel mai popular curs în universitățile americane. Într-adevăr, dacă cineva observă primele manifestații de protest studențești de la începutul anilor ’60, cum ar fi Mișcarea pentru Libertatea Cuvântului de la Universitatea Berkeley sau Declarația de la Port Huron, care a fondat organizația Studenți pentru o Societate Democratică, va fi izbit de lipsa de conținut real a acelor discursuri.

E multă anxietate în a fi determinat să te conformezi sistemului. „Sunt o ființă umană! „Nu mă încătușa și mutila!”, suna un slogan inițial al Universității Berkeley, dar este clar că „problemele” citate derivau mai mult din manualele de sociologie decât din nevoile reale ale societății.

 

Revoluția psihedelică a CIA

Neliniștile mocnite din campusurile anilor ’60 se poate să fi trecut sau să fi avut un rezultat pozitiv. Nu același lucru se poate spune și despre traumatica „decapitare” a națiunii prin asasinarea lui Kennedy și introducerea simultană pe scară largă a consumului de droguri. Drogurile au fost dintotdeauna un „instrument analitic” al Romantismului secolului al XIX-lea, ca în cazul simboliștilor francezi, și au fost populare în cadrul elitelor boeme europene și americane de după cel de-al Doilea Război Mondial. Dar, în a doua jumătate a anilor ’50, CIA-ul și serviciile aliate de intelligence au început experimentarea extensivă cu halucinogenul LSD, pentru a investiga potențialul său de control social. Este acum un fapt bine documentat că milioane de doze au fost produse și distribuite sub „egida” operațiunii CIA MK ULTRA.

LSD a devenit un drog recreațional chiar în cadrul Agenției, fiind chiar distribuit la liber între prietenii „familiei”, incluzând un număr substanțial de veterani ai OSS. De exemplu, veteranul Diviziei de Cercetare și Analiză al OSS, Gregory Bateson, a fost cel care l-a „aprins” pe poetul stilului Beat, Allen Ginsberg, în cadrul unui experiment LSD al US Navy de la Palo Alto, California. Nu numai Ginsberg, ci și nuvelistul Ken Kesey, precum și membrii inițiali ai trupei rock Greatful Dead au „deschis” ușile percepției la US Navy. Guru-ul revoluției psihedelice, Timothy Leary a descoperit pentru prima dată drogurile halucinogene în 1957 prin intermediul revistei Life (al cărei publisher, Henry Luce, a fost inițiat chiar de Guvern, asemeni multor altor formatori de opinie) și și-a început cariera ca angajat contractual al CIA.

La reuniunea din 1977 a pionerilor halucinogenelor, Leary a admis deschis că „Tot ceea ce sunt datorez viziunii CIA”. Halucinogenele au ca efect unic transformarea victimei într-o persoană asocială, centrată în totalitate pe sine și preocupată de obiecte. Chiar și cele mai banale obiecte ajung să aibă o „aura”, despre care Benjamin vorbise inițial. Victimele devin atemporale și profund deziluzionate. Cu alte cuvinte, halucinogenele determină instant o stare de spirit identică cu cea prescrisă de teoriile Școlii de la Frankfurt. Popularizarea acestor droguri a creat o vastă labilitate psihologică în vederea transpunerii în practică a acelor teorii. De aceea, situația de la începutul anilor ’60 a reprezentat o strălucită re-intrare în scenă a Școlii de la Frankfurt, fiind exploatată la maxim. Una din ironiile „Generației Acum”, de la 1964 încoace este că, în pofida tuturor protestelor sale la adresa modernității, nici una din ideile sau realizările sale nu avea mai mult de 30 de ani vechime. Teoria politică a fost rezultatul exclusiv al Școlii de la Frankfurt.

Lucien Goldmann, un radicalist francez și fost profesor-invitat al Universității Columbia în 1968, avea absolută dreptate, când, în 1969, spunea despre Herbert Marcuse: „Mișcările studențești au găsit în munca sa și numai în ea formularea teoretică a problemelor și aspirațiilor lor”. Părul lung, sandalele, comunitățile „iubirii libere”, mâncarea macrobiotică, stilul de viață „eliberat”, toate au fost elaborate la începutul secolului, fiind în întregime testate de diferite experimente sociale conectate la Școala de la Frankfurt, precum „comuna” din Ascona, din jurul anului 1920. Chiar sfidătoarea formulare „Niciodată să n-ai încredere în cineva de peste 30 de ani”, a lui Tom Hayden, a fost aproape o versiune mai puțin urbană a cărții lui Rupert Brooke din 1905, intitulată „Nu merită să vorbești cu cei de peste 30 de ani”. Planificatorii sociali ce au conturat anii ’60, s-au bazat, pur și simplu, pe materiale deja existente.

 

Eros și civilizație

Documentul fondator al contraculturii anilor ’60 și care a adus „mesianismul revoluționar” al Școlii de la Frankurt din anii ’20 în contextul și prim-planul anilor ’60 a fost lucrarea „Eros și civilizație” a lui Herbert Marcuse. Publicată inițial în 1955 cu finanțare din partea Fundației Rockefeller, documentul sintetizează ideologia Kulturpessimismus a Școlii de la Frankfurt în forma conceptului de „dimensionalitate”. Într-una dintre cele mai bizare pervertiri filozofice, Marcuse pretinde să derive acest concept din Friedrich Schiller. Schiller, a cărui moștenire de gândire Marcuse intenționat o pervertește, este identificat ca moștenitor al lui Kant. Conform gândirii acestuia, umanitatea cunoaște două dimensiuni: o dimensiune a instinctelor senzuale și una a impulsurilor către formă/organizare. Schiller pledează către armonizarea celor două instincte în interiorul ființei umane sub formă instinctului creativ de joc (interacțiune). Pentru Marcuse, pe de altă parte, singura speranță de scăpare din monodimensionalitatea societăților moderne industriale este eliberarea părții erotice din om, a instinctului senzual, rebeliunea față de „raționalitatea tehnologică”. După cum va spune în 1964 în a sa carte „Omul unidimensional”: „O confortabilă, fină, acceptabilă și democratică lipsă de libertate prevalează în civilizația industrial avansată, un jeton al progresului tehnologic”. Această eliberare erotică este greșit identificată de Marcuse cu instinctul de interacțiune al lui Schiller, care mai degrabă decât a fi erotic este o expresie a carității, concept mai înalt al iubirii, asociat cu adevărata creativitate.

Teoria contrară, a eliberării erotice a lui Marcuse, este implicită în opera lui Sigmund Freud, nefiind, însă, explicit scoasă în evidență, cu excepția freudienilor renegați, precum Wilhelm Reich sau, până la un punct, Carl Gustav Jung. Fiecare aspect al culturii în Occident, inclusiv rațiunea însăși, spune Marcuse, acționează pentru a-l reprima.

„Universul totalitar al raționalității tehnologice este ultima transmutație a ideii de rațiune”, sau „Auschwitz-ul continuă să bântuie, nu memoria ci realitățile omului: zborurile spațiale, rachetele și navetele cosmice, frumoasele mașinării electronice.”

Această eliberare erotică trebuie să ia forma „Marelui Refuz”, o respingere totală a monstrului capitalist și a realizărilor sale, incluzând „raționalitatea tehnologică” și „limbajul ritual autoritar”.

Ca parte a „Marelui Refuz”, omenirea trebuie să dezvolte un „ethos estetic”, transformând viața într-un ritual estetic, într-un „life-style” ( un non-sens care a apărut în limbaj în 1960 sub influența lui Marcuse).

O dată cu Marcuse, ca punct de referință, anii 60 au fost plini de justificările intelectuale obtuze ale rebeliunii sexuale adolescentine lipsite de conținut.

„Eros și civilizație” a fost retipărită în 1961 într-un format ieftin de buzunar și a continuat în câteva ediții. În prefața la ediția din 1966, Marcuse a adăugat că noul slogan „Make love not war” era exact ceea ce dorea să exprime. „Lupta pentru eros este o lupta politică”. În 1969, el nota că până și folosirea obsesivă de către Noua Stângă a obscenităților în manifestele sale era o parte a „Marelui Refuz”, numindu-l „o sistematică rebeliune lingvistică ce lovește contextul ideologic în care cuvintele sunt folosite și definite”.

Marcuse a fost ajutat de psihanalistul Norman O. Brown, protejatul său din cadrul OSS, contributor la opera „Viață împotriva morții” – 1959 și „Corpul iubirii” – 1966, chemând bărbatul să-și lepede confortabila „armură” a egoului și să îl înlocuiască cu un ego corporal dionisiac, care va îmbrățișa realitatea instinctuală a perversității polimorfice și va face să aducă omul „înapoi” la „unirea cu natura”.

Cărțile lui Reich, care pretindeau că nazismul a fost cauzat de monogamie, au fost re-editate. Reich a murit într-o închisoare din America, fiind închis pentru banii luați în schimbul promisiunii vindecării cancerului prin „recanalizarea” „energiei orgonice”.

Educația primară a devenit dominată de succesorul principal al lui Reich, A.S. Neil, un militant ateist, membru al cultului teozofic din anii ’30, ale cărui teorii educaționale cereau că elevii să fie învățați să se revolte împotriva profesorilor, care erau, prin natura lor „autoritari”.

Cartea lui Neil „Summerhill” s-a vândut în 24.000 de exemplare în 1960, ajungând în 1968 la 100.000 de exemplare și la 2 milioane în 1970. Până la acest an, a devenit o lectură obligatorie în 600 de universități, devenind astfel una din cele mai influente texte educaționale ale perioadei, fiind un punct de referință pentru scriitorii actuali ai domeniului.

Marcuse a deschis calea pentru revenirea în prim-plan a tuturor celorlalți teoreticieni ai Școlii de la Frankfurt, reintroducându-l în America pe mult-uitatul Lukacs. Marcuse însuși a devenit „toiagul luminat” al atacurilor la adresa contraculturii, fiind constant contestat de diferite surse, precum periodicul sovietic Pravda și, apoi, de guvernatorul Californiei, Ronald Reagan. Singura critică adevărată a venit din partea Papei Paul al VI-lea, care, în 1969, l-a denunțat pe Marcuse (un pas extra-ordinar, așa cum Vaticanul obișnuiește pentru denunțarea formală a indivizilor în viață), împreună cu Freud, pentru justificarea „dezgustătoarei, desfrânatei exprimări a erotismului” și a denumit teoria eliberării „o teorie care deschide calea pentru libertinaj camuflat în libertate, o aberație a instinctului”.

Erotismul contraculturii a însemnat mult mai mult decât „iubirea neîngrădită” și atacul violent la adresa familiei nucleare. A însemnat totodată legitimarea eros-ului la nivel filozofic. Oamenii au fost obișnuiți să se perceapă ca pe niște obiecte, determinate de natura lor. Importanța omului ca persoană dăruită cu chip divin și har creativ, capabilă să acționeze la nivelul întregii civilizații umane, a fost înlocuită de ideea că persoana este importantă grație faptului că el/ea este negru/neagră, este de sex feminin sau are impulsuri homosexuale. Acest fapt explică deformarea mișcării drepturilor civile în mișcări de tipul „puterea negrilor” și transformarea problemelor legitime legate de drepturile femeilor în feminism. Discursul privind drepturile civile ale femeilor a fost forțat în a se transforma într-un alt „cult al eliberării”, completat cu alte ritualuri de tipul sau închinate zeiței Astarte.

Un rezumat al cărților „Politica Sexuală” a lui Kate Millet (1970) și „Femeia eunuc” a lui Germaine Geer (1971) demonstrează complotul fundamentat pe lucrările lui Marcuse, Fromm, Reich și alți extremiști freudieni.

O călătorie „rea”

Această popularizare a vieții ca ritual erotic pesimist nu a scăzut, ci dimpotrivă, s-a accentuat pe parcursul ultimilor 20 de ani. Ea reprezintă baza mizeriei pe care o vedem în jurul nostru. Urmașii lui Marcuse și Adorno domină complet universitățile, învățând studenții să înlocuiască rațiunea cu exercițiile ritualice ale corectitudinii politice. Sunt puține lucrări teoretice astăzi în domeniile artei, literelor sau lingvisticii publicate în SUA sau Europa care să nu recunoască introductiv „moștenirea” datorată Școlii de la Frankfurt.

„Vânătoarea de vrăjitoare” din campusurile universitare de astăzi reprezintă implementarea conceptului de „toleranță represivă” a lui Marcuse – toleranță față de mișcările de stânga și intoleranță față de mișcările de dreapta, impusă de către studenții Școlii de la Frankfurt, numiți acum profesori de studii feministe și afro-americane. Cel mai erudit purtător de cuvânt al programelor de studii afro-americane, profesorul Cornell West, de la Princeton University, admite public că teoriile sale sunt derivate din George Lukacs. În același timp, urâțenia, atât de atent cultivată de „pesimiștii” Școlii, a corupt cele mai înalte realizări culturale.

Cineva, cu greu mai poate găsi o reprezentație a operei lui Mozart care să nu fie cu totul deformată de către un director care, urmându-i lui Benjamin și ICS, să nu dorească „eliberarea subcontextului erotic”. Nu poți cere unei orchestre să-I interpreteze pe Schonberg și Beethoven în cadrul aceluiași program și să păstreze integritatea partiturii în spiritul ei. Și, în momentul în care, cele mai înalte valori culturale devin inoperante, cultura populară devine în mod deschis bestială. O imagine ultimă: Copiii americani și europeni urmăresc filme precum „Coșmarul de pe strada Elm” sau „Memorie totală” ori emisiuni tv asemănătoare acestora. O scenă tipică include figure hidoase ce ies din ecran, a căror piele de desprinde de pe față, având lame pe post de degete, ce cresc până la dimensiuni grotești, ca apoi să fie topite de acid. Acesta nu e divertisment. Acesta e un episod halucinogen paranoid indus de LSD. Ceea ce a fost mai rău în anii ’60, acum e disponibil „la liber” în fiecare zi.

 


Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Taguri

Articole relaționate

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *