avortMarşul pentru Viaţă

Radu Iliescu, blogger: „Când au inventat pilula contraceptivă și avortul, euroamericanii au simțit că și-au luat viața înapoi. Problema când îți iei viața înapoi este că la scurtă vreme nu mai vrei s-o împarți și cu alții”

Dinu_DS1_9814
Foto: Dinu Savopol

de Radu Iliescu, 26 martie 2017

Străbunica a avut șapte copii din care a trăit numai unul. Pe ceilalți șase i-a îngropat în timpul vieții ei în niște sicrie mici de lemn, iar le-a căpătâi le-a pus cruci mici de lemn pe care au fost scrise nume de creștini. A cunoscut comunismul întâi sub forma armatei sovietice care a alungat-o din Basarabia în Regat, apoi aceiași comuniști au venit cu tancurile și la ea acasă să facă legea. Nimeni n-a auzit-o niciodată pe femeia mică și descărnată, veșnic îmbrăcată în negru, că viața nu merită trăită în felul acela sau că s-ar lupta cu o depresie. A luat lucrurile așa cum sunt, a împlinit întotdeauna rânduielile plângând dar fără să se plângă, pentru că găsea că alții se fac mai vrednici de lacrimile ei decât ar putea fi ea însăși. Pe litografia de pe crucea ei din cimitirul Eternitatea din Botoșani se vede chipul unei femei capabilă de o devastatoare mânie. A rămas proverbială în neamul mamei ușurința cu care punea mâna pe secure și-o arunca spre cel care-o stârnea îndeajuns, iar dacă zidul Kremlinului a rămas intact până în zilele noastre, se datorează, negreșit, faptului că străbunica nu a avut niciodată răbdarea să învețe cum ar trebui să se învârtă securea înainte de a-și atinge ținta.

Pe tanti Aglae am cunoscut-o în Iași, pe când eram student. Dacă Iisus a săturat oamenii cu pești și pâini, specialitatea ei era apa: tanti Aglae făcea niște supe grozave, pe care le înmulțea la fel de miraculos ca vinul din Evanghelie. În lunile în care m-am săturat cu apa ei, mi-a povestit că a făcut multe avorturi. N-am știut niciodată câte, dar trebuie să fi fost peste zece. Îi vedea noaptea, sau vedea ceva ce se asocia în mintea ei cu pruncii nenăscuți, apoi se trezea tehuie de cap și-o urmăreau coșmarurile toată ziua. S-ar fi dus să-i plângă dar n-avea unde, ar fi dat de pomană dar n-aveau nume. Îmbătrânise, se făcuse bisericoasă, dar nu erau ritualuri pentru nefericirea ei. Era o femeie bună, mie cu siguranță mi-a priit, dar suferea și nu știam cum să-i alin suferință. O învățase o babă să le dea nume: Ion-Ioana, Dumitru-Dumitrița, Nicolae-Nicoleta… și să dea de pomană așa, fără botez și mormânt. Noaptea veneau negreșit și-i înconjurau patul, cerându-i ba să-i legene, ba să-i strângă la sân, ba să le cânte. Făcuse doi copii pe care-i crescuse, dar umbrele refuzau să crească, veneau și scânceau mărunte în somnul femeii.

N-am scris despre aceste două femei pentru a le pune față în față. Sunt două istorii exemplare care au ajuns la mine, și eu cred că viața este făcută din istorii exemplare. Nu sunt singurele, cu siguranță. Acestea două, dar și altele, m-au învățat un lucru fundamental: avortul nu este un act care să se epuizeze la nivelul unei injoncțiuni morale de tip “așa da” sau “așa nu”. Nu e o problemă juridică, nici una demografică, nici una statistică, deși toate aceste dimensiuni sunt acolo, putând fi formulate superficial și rezolvate vulgar. Realitatea este că avortul e simptomul unei inadecvări personale la realitate. E consecința a ceva ce nu se vede, e un prag, te zguduie și mergi mai departe, uiți repede, viața își reia cursul. Zici că trece și o vreme te amăgești c-a trecut. În ziua în care plătești, nu plătești pentru avort, acesta e doar un simptom, plătești pentru anii lungi de inadecvare, se sparge bula ficțională în care te-ai simțit confortabil și dintr-o dată percepi cu dobândă tot ceea ce ți-ai refuzat cu obstinație.

Este tipic epocii noastre efortul prometeic de a elimina din câmpul general al vieții orice element care nu se supune controlului nostru direct. Faptul că am cucerit spațiul este de departe mult mai puțin spectaculos față de cucerirea vieților noastre. Am inventat asigurări pentru orice. Am eliminat, cel puțin în anumite spații ale planetei, războaiele. N-am scăpat de calamitățile naturale, dar am învățat să le atenuăm cât de mult s-au putut efectele. Am reușit să-i convingem pe liderii noștri că sunt în slujba noastră, și ne-am comportat cu toții ca niște stăpâni, înjurându-i cu sete ori de câte ori ne-am adus aminte de ei. Încet-încet, plaja de manifestare a imponderabilului s-a diminuat în viețile noastre. Atunci când au inventat pilula contraceptivă și avortul, euroamericanii au simțit că și-au luat viața înapoi. Problema când îți iei viața înapoi este că la scurtă vreme nu mai vrei s-o împarți și cu alții.

Cei dinainte nu erau lipsiți de prevedere, dar viața grea pe care o duceau le reamintea constant că ceva le scapă și că cel mai înțelept este să trăiască cu asta. Imponderabilul se numea, în gura preoților: “voia lui Dumnezeu”, iar oamenii simpli îi spuneau “soartă”. Voia oamenilor trebuia să se acomodeze cu voia cealaltă, de a cărei existență nu se îndoia nimeni. Nici nu era greu, pentru că oamenii trăiau lângă chestii care îi depășeau și pe care învățaseră să le respecte: distanțe, meșteșuguri, taine. Nu erau niște înfrânți, dimpotrivă, le plăcea gustul victoriei, știau însă că tot ceea ce merită se obține greu și că anumite lucruri trebuie ratate pentru ca altele să reușească. În general, având puține, prețuiau totul. Oamenilor dinaintea progresului tehnologic nici nu le trecea prin cap să-și ia viața înapoi, pentru că viața lor aparținea multora și simțeau că dacă o iau s-ar putea ca ceilalți să nu poată viețui prea mult cu o astfel de pierdere.

4

De ce avortăm noi acum? Pentru că sistemele de asigurări au făcut nenecesară prezența unui copil la bătrânețe. Timp de mii de ani investiția într-un copil se recupera atunci când deveneam neputincioși, dar între timp am inventat o soluție mult mai bună. Pentru că orizontul nostru de prieteni s-a îngustat la gașca noastră și nu știm ce să facem cu o piesă umană nouă care sigur va strica echilibrul general la un moment dat. Pentru că un nou conflict între generații ar fi o partitură foarte plictisitoare dacă am rejuca-o de pe poziția perdantă a părinților noștri. Pentru că nu ne putem hotărâ până unde trebuie să se întindă confortul, chiar tot confortul pe care-l dorim pentru copilul nostru. Dar nu ne ia mult timp să ne hotărâm să-l ucidem, până ce ne mai clarificăm noi mental. Avortăm din cauza obligațiilor pe care am învățat să ni le asumăm față de tot ceea ce înseamnă altceva decât umanitatea din noi. Avortăm pentru confort, ascensiune profesională ori părerea altora. Dar mai ales pentru că avem impresia că a avea liberul arbitru e totuna cu a fi arbitrii propriei noastre vieți și a altora.

Dinu_DS1_9918
Foto: Dinu Savopol

Astăzi am fost la marșul pentru viață. Normal, nu merg la manifestații. Îmi sună urechi versul lui Georges Brassens: “Sitôt qu’on est plus de quattre on est une bande de cons.” Vă traduc eu ca să nu mutilați frumusețea asta cu google translate: “Imediat ce suntem mai mult de patru, suntem o gașcă de tâmpiți.” Nu cred nici în dialogul cu Puterea, nici în manifestații pentru pace, pentru bormașini la liber sau pentru legi care să ne facă instantaneu buni. Numai că azi se împlinesc două mii de ani și ceva de când o fecioară din Iudeea a primit vestea că e însărcinată, că pruncul va fi regele neamului ei și că va fi ucis. Că va fi slăvit și apoi victima unei crime odioase. Atunci, nu e o manifestație, e o procesiune. Îi spunem marș ca să ne înțelegem cu cei care o autorizează, dar nu-i nimic pământesc aici. E un prilej de reflecție și de peripatetizare despre copila aceea care, atunci când apariția înspăimântătoare a arhanghelului i-a revelat destinul, n-a zis nicio clipă că are alte priorități decât să se bucure și să sufere lângă cineva pe care nu-l cunoaște și nici cine știe ce chef să-l cunoască nu are.

Dinu_DS1_9990
Foto: Dinu Savopol

Cum spuneam, nu cred că oamenii pot transmite ceva Puterii. Numai că procesiunea de azi nu s-a adresat instituțiilor, ci celorlalți oameni. Contrariu a ceea ce se afirmă pe diverse site-uri, nu s-a cerut o lege care să interzică avorturile și nici măcar una care să le limiteze în vreun fel. Nici n-ar fi o soluție, pentru că nu s-a inventat legea care să-l convingă pe om în inima lui că uneori a nu alege este cea mai bună alegere. Sau o lege care să-i spună omului că nu trebuie să deplângă dispariția eroilor ci să fructifice oportunitatea pe care o are el însuși de a fi erou. Nu poți convinge prin lege o femeie de faptul că, dacă pruncul nu este atacat de anticorpi în pântece ca un virus periculos, asta nu-l face parte din corpul ei și nici posibil obiect al unei extirpări medicale. Și iarăși, o lege nu poate seta în fruntea ordinii noastre de priorități viața cuiva care nu și-o poate apăra prin mijloace proprii. O astfel de lege n-ar putea fi decât o inutilă formă de vulgaritate juridică.

Dinu_DS1_0217
Foto: Dinu Savopol

Nu s-a vehiculat ideea pedepsirii unor avorturi trecute sau viitoare. De fapt, atât cât se poate ști omenește, printre cei care au participat unii aveau pe conștiință durerea acestei decizii. Nimeni n-a condamnat pe nimeni, nu s-a povestit nimic de ordin personal și nu s-au derulat proiecții încărcate de anatomia tragică a avortului. S-a vorbit și s-a cântat, și-a fost bine așa, au vorbit cei mari, preoții ortodocși și pastorii neoprotestanți, și-au cântat și cei mici și cei mari. A fost și gospel, și folk, și Apărătoare Doamnă și multă răbdare din partea tuturor față de formele celorlalți de exprimare a sensibilității. N-a fost o vânătoare de mame ale unor copii nenăscuți. A fost însă o rememorare a unei normalități pe care am pierdut-o, seduși de posibilitatea prea mare de a ne aranja viața cum vrem noi.

Dinu_DS1_0071
Foto: Dinu Savopol

Nu, nu-i adevărat că în România rata mortalității infantile este mai mică acum decât în urmă cu cincizeci sau o sută de ani. La această statistică ar mai trebui adăugată o coloană: cea a avorturilor. Am vedea atunci că nici bolile, nici foametea, nici războaiele nu-i seceră pe cei mai mulți, ci flagelul bunului plac. O locuință care nu corespunde standardelor din filmele americane, dorința de a-și alimenta egoul în mediul profesional, apetența neostoită pentru noi forme de satisfacere a simțurilor ori pur și simplu absența dorinței de a împărți viața cu cineva pot fi suficiente motive ca să ucizi un om nevăzut, cu atât mai mult cu cât n-o faci tu însuți ci un ucigaș profesionist cu halat alb și maniere conviviale. Dacă am conecta cele două statistici, pentru că pruncii născuți și cei nenăscuți tot prunci sunt, atunci ne-am speria deopotrivă de adevăratele cifre ale mortalității infantile, cât și de distrugerile pe care le face mintea omului care a pierdut reperele imuabile ale Tradiției. Pierderile la nivel uman ca potențial aruncat peste bord, adică numărul de compozitori, ingineri, țărani și scriitori deplini pe care-i aruncăm la crematorii în felul acesta nu încap în nicio statistică. Și tare mă tem că într-o zi ne vom întâlni cu PreaÎnaltul și vom încerca să-i cerem socoteală de ce n-a trimis lideri autentici care să salveze țara aceasta. “Ba da, măi oameni, v-am trimis, dar nu știu ce-a fost în capul vostru, că i-ați avortat pe toți. Mai la urmă mi-am pierdut și Eu răbdarea.”




Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.

Taguri

Articole relaționate

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *