avortdizabilităţimiracolul vieţiisindrom Down

Povestea ofițerului FBI care a vrut să-și avorteze fetița cu Sindrom Down / Revista „Pentru viață” nr. 4 – Primăvara 2015

Heath White este un bărbat „perfect”, care a făcut totul la perfecțiune: studiile, atletismul, cariera sa de ofițer FBI.

Crescut în estul Texasului, știa un singur lucru: succesul.  A câștigat o bursă la North Western State, în statul american Louisiana. Acolo a început pasiunea sa pentru alergat, dar și suita de reușite în viață.

El le-a povestit reporterilor de la emisunea E:60 a postului de televiziune ESPN că la școală avea numai note mari: „După ce am absolvit liceul, am intrat la facultatea de drept pentru un semestru și am fost acceptat într-un program de antrenament pentru piloți al Forțelor Aeriene SUA. Am crescut cu filmul TopGun. Vroiam să fiu Maverick (un personaj din film)”.

Antrenat pentru succes

După absolvirea clasei de piloți, White a cerut-o în căsătorie pe prietena lui din școala generală: „La sfârșitul festivității de absolvire, toți colegii s-au adunat în jurul lui Jeniffer, iar eu am îngenuncheat în fața ei în timp ce toți strigau: «Vrei să te căsătorești cu mine?»”

Jennifer, viitoarea doamnă White, a răspuns afirmativ. În documentarul de la ESPN, ea își amintește cu nostalgie: „O doamnă s-a apropiat de mine și m-a întrebat: «Până la urmă pe care l-ai ales?» «Pe cel cu inelul», i-am zis”.

„Copiii noștri aveau să fie deștepți, pentru că amândoi suntem absolvenți de facultate. Urmau să fie perfecți”, povestește Jennifer. Primul lor copil, Peeper, o fetiță născută în 2005, a fost, desigur, și ea perfectă, ca tot ce făcea Heath.

Momentul de cumpănă

Peste un an, cei doi soți, care și-ar fi dorit și un băiețel, așteptau din nou un copil. De data aceasta, lucrurile nu au mai fost la fel de minunate. Testele prenatale au arătat că acesta urma să aibă Sindrom Down, o boală provocată  de un cromozom în plus, care întârzie și limitează modul în care copilul se dezvoltă, atât fizic cât și mental.

„El voia să fie perfect și voia să se asigure că nimic din ceea ce făcea nu-i va sta în cale. Nu era ceea ce plănuise, nu era familia pe care plănuise să o aibă. NU MAI ERA TOTUL PERFECT, ȘI ASTA NU ERA BINE”, își amintește cu amărăciune soția lui.

Întrebată de reporterul de la ESPN de ce anume s-a temut cel mai mult în acele clipe, Jennifer a răspuns onest: „Că mă va părăsi, că pur și simplu va fugi. Și cel mai rău era că știam că îmi va cere să avortez, deoarece principiile lui în legătură cu avortul nu erau atât de puternice ca ale mele”.

Ulterior, Heath nu a negat aceasta: „Am făcut tot ce mi-a stat în putință s-o forțez să facă un avort. Principala mea grijă era în legătură cu ce va crede lumea despre mine: ca bărbat, ca pilot, ca ofițer în Forțele Aeriene. Ce slăbiciune a mea a provocat acest lucru?”

Jennifer își amintește și acum cu tristețe de acele clipe: „Nu a avut un comportament urât, obraznic sau abuziv. Dar pur și simplu era absent emoțional”.

„De ce eu?”

Iată ce au povestit cei doi în fața camerelor de filmare despre zbuciumul de atunci:

Heath White: „Sunt superior din punct de vedere genetic. Sunt un câștigător cu sânge de campion. Să afli că vei avea un copil cu Sindromul Down e ca și cum ai muri. Așa mă simțeam eu. Mă simțeam de parcă aș fi primit un copil defect. Aveam permanent în minte întrebarea: DE CE EU?”

Jeniffer White: „Îl iubesc pe bărbatul acesta mai mult decât propria mea viață, deci a trebuit să mă gândesc ce ar fi dacă aș scăpa de fetiță. Și îmi aduc aminte că o voce slabă din interior îmi spunea că nici nu se pune problema. Nu se va întâmpla așa ceva. Eu am luptat cu aceste gânduri aproape o oră. El a luptat luni în șir”.

Punctul de cotitură

Paisley White s-a născut pe 16 martie 2007. Jennifer povestește cum s-a simțit în acele momente: „M-am simțit de parcă am pierdut un copil, chiar dacă copilul era chiar în fața mea. Dar, după ce am început s-o alăptez, mi-am zis că e perfectă, vom fi bine cu toții”. Privind-o, i s-a părut că nici nu arată de parcă ar avea Sindromul Down. Dar Heath a adus-o imediat cu picioarele pe pământ, spunându-i că se vede clar că fetița are Down.

„Pentru Heath, care în perioada aceea încetase să mai alerge în competiții, acceptarea a durat câteva luni”, își amintește și Jennifer. Dar ce anume l-a făcut să își schimbe atitudinea? „Momentul decisiv”, povestește Heath, „a fost când am gâdilat-o, iar ea a început să râdă și a încercat să mă îndepărteze. Iar râsul ei și faptul că interacționa cu mine m-au făcut să înțeleg că este la fel ca orice alt copil. Este copilul meu”.

Întrebat ce simte când își aduce aminte de acel moment, Heath spune: „Fericire. Pentru că în acel moment Paisley a reușit să mă schimbe”.

Sindrom Down e și destinul meu!

DS

De atunci, Jennifer povestește că Heath a început să alerge din nou – de data asta împingând-o pe Paisley în cărucior.

„Ca să vadă lumea că sunt mândru de ea”, explică Heath. „Nimeni nu știa cum m-am simțit înainte de a se naște. Iar dacă voi reuși  să împiedic măcar o familie sau o persoană să trăiască cu sentimentul de vinovăție și să facă greșeala pe care era cât pe ce s-o fac eu, va merita prețul plătit mai târziu, când Paisley va afla adevăratele mele sentimente.”

Pe 2 martie 2008, înainte ca Paisley să împlinească un an,  au alergat la primul lor maraton.

article-2440151-186F1AC500000578-681_634x429

Jeniffer povestește că ea și fata se aflau în public, la 100 de metri de linia de sosire. Heath le-a văzut și s-a oprit. „Noi l-am întrebat: «Ce faci?» Și el a zis: «O iau în brațe până la linia de sosire»”.

O linie de sosire care a fost punctul de plecare pentru ceea ce a urmat. Heath a continuat să alerge la maratoane împreună cu fata lui. A câștigat chiar și medalii împreună cu ea, inclusiv locul întâi. „Primul lucru pe care îl vede cineva când se uită la Paisley este Sindromul Down și vreau ca același lucru să-l vadă și când se uită la mine”, spune tatăl, care și-a tatuat diagnosticul fetiței pe piept.

Ultima cursă

Heath și Jeniffer au adus pe lume al treilea copil în 2010. O altă fetiță, pe nume Tex. Iar în 2012, la data interviului, așteptau  al patrulea copil, tot o fetiță, care s-a născut în octombrie, în același an.

Pe 4 martie 2012, la 38 de ani, Heath White a împins-o cu căruciorul pe Paisley, acum în vârstă de 5 ani, pentru ultima oară, la o ultimă cursă. Cu aceasta, se împlineau  321 de mile alergate împreună de tată și fiică – un număr cu o semnificație profundă, pentru că Sindromul Down este dat de a treia replicare a celui de-al 21-lea cromozom.

„A fost un moment greu, de-abia mi-am recăpătat răsuflarea”, povestește el. „Nu știu dacă a fost epuizare fizică, dar eram destul de emoționat, știind că va fi ultima oară când alergam împreună”.

Heath crede că a venit ziua când Paisley se poate juca, poate merge mai departe fără ca el s-o mai împingă de la spate.

Perfecțiunea e în dragoste

fl-participants-column24a

Jennifer observă: „La început, Heath a spus că nu vrea să aibă grijă de cineva pentru tot restul vieții lui. Acum se îngrijorează că s-ar putea să nu ajungă să aibă grijă de ea pentru tot restul vieții ei”.

Într-adevăr, nicio medalie și nicio distanță nu pot șterge grijile unui tată pentru fata lui: „Mă tem că cineva o va numi într-o zi «retardată». Cineva poate va folosi acest cuvânt în prezența ei, pentru că e diferită. Iar eu va trebui să-i explic cum stau lucrurile cu societatea și s-o ajut să-și reconstruiască stima de sine spunându-i cât de mult o iubesc”.

Este, poate, unul din motivele pentru care, între curse și maratoane, Heath s-a așezat la birou și a început să scrie o scrisoare adresată fetei lui.

„A fost modul meu de a mă căi. Dacă n-aș fi scris scrisoarea, ea n-ar fi știut cum m-am simțit înainte să se nască. Putea fi secretul meu rușinos, pe care l-aș fi dus în groapă cu mine. Dar nu vroiam să mai fie un secret, vroiam ca ea să știe că reprezintă totul pentru mine”, spune tăticul Heath. Iată ce i-a scris:

Dragă Paisley,

Am vrut să-mi rezerv un moment ca să-ți spun despre furtuna emoțională prin care m-ai făcut să trec în ultimii doi ani. M-am temut că într-o zi vei afla cât de fricos și de egoist am fost și, cu cât m-am gândit mai mult la asta, cu atât am devenit mai hotărât să-ți spun adevărul. Vreau ca oamenii să știe cât de multe m-ai învățat, cât de mult te iubesc.

Înainte să te naști, eram îngrijorat numai de modul în care dizabilitatea ta va afecta imaginea mea. Nu există pe lume o oglindă mai bună decât tine. Tu ești lumina și întunericul meu și este un privilegiu să-ți fiu tată.

Te voi iubi întotdeauna!

Tati

Scrisoarea este o mărturisire adresată unei persoane care n-a citit-o niciodată. Persoana de care semnatarul a vrut să fugă și către care fuge acum.

Tatăl care cândva nu a vrut-o spune acum: „Tot ce am făcut, tot ce am încercat să realizez nu a fost perfect. Dar dragostea mea pentru Paisley este perfectă. Voi fi mereu acolo ca să mă asigur că trece de linia de sosire”.


Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Taguri

Articole relaționate

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *