avort

Povestea dureroasă a unui tată… și răspunsul dat de Planned Parenthood bărbaților aflați în situația lui

Multe sunt învățurile care se pot desprinde din întâmplările de mai jos. Dar una poate, în mod special, să ne rămână în memorie: ce se întâmplă când cineva alege răul cu bună știință, în acest caz avortul. Atunci când o mamă, ori un tată, ori cineva implicat alege avortul, știind exact ce înseamnă, urmările vor fi deosebit de grele. Mama din întâmplarea de mai jos a ales avortul știind că ia viața propriilor copii și că face aceasta în ciuda dorinței disperate a partenerului ei de viață și în ciuda exprimării clare a voii lui Dumnezeu. Răul care pătrunde în sufletul sau este deosebit de mare, ducând adesea la boli psihice. Iar faptul că s-a despărțit de partenerul de viață este ceva regulat, în 80% dintre situațiile în care se face avort părinții copilului se despart în mai puțin de un an, indiferent dacă avortul a fost făcut tocmai pe motivul de a rămâne împreună. 

 

de Sarah Terzo, Life Action News, 6 iulie 2013
Nu cu mult timp în urmă, un bărbat (pe care o să-l numesc în continuare RDF) a postat pe Facebook o poveste extrem de dureroasă. Prietena lui era însărcinată cu gemeni. Era aproape în a douăzecea săptămână de sarcină când s-a dus la Planned Parenthood să discute despre avort. Îl las pe el să povestească cu propriile-i cuvinte:
Prietena mea s-a dus la Planned Parenthood deoarece zicea că e „prea tânără” (24 de ani) și  nu e pregătită să aibă copii. Nu „planificase” să devină mama. Da, știu. E ironic. O persoană care n-a planificat să devină părinte se duce la Planned Parenthood pentru ca bebelușii să-i fie omorâți în burtă și apoi să-i fie extrași din ea bucățică cu bucățică. Mie asta nu-mi prea sună a „planificare”…
Ajunsă acolo, a întâlnit un grup de protestatari cu broșuri și prospecte… oferindu-i sfaturi și ajutor… adică o alternativă la crimă. Dar ea a mers înainte printre imaginile cu bebeluși tăiați și a ignorat complet micul grup de protestatari pentru a-și exprimă „drepturile sale legale” și „drepturile sale de femeie”. Era o „femeie modernă” și viața ei era despre ea însăși, nu despre niște „ouă fertilizate” stabilite incomod în interiorul ei. 
Pentru ea, nu erau încă niște bebeluși. Nu avea înca 20 de săptămâni de sarcină…mai avea câteva zile. Mai avea câteva zile până să fie în săptămâna a douăzecea de sarcină. Și totuși, ecografia a aratat doi bebeluși micuți, cu degete și mâini, cu picioare și fețe… Și bătăi de inimă… Doi copilași nevinovați protejați de mama lor, la adăpost în pântecele ei. Doi copilași care n-au simțit niciodată vreo lovitură sau durere, care nu cunoșteau nici marile rele dar nici marile minuni ale acestei lumi. Care erau nevinovați 100%. Și trăiau… Așteptând să se nască.
În noaptea de dinaintea avortului am discutat ce alternative aveam și amândoi am plâns. Ea era creștină în sensul larg al cuvântului: credea în Dumnezeu în sens spiritual, dar nu credea în Dumnezeul din Biblie. Mi-am pus mâna peste mâna ei, apoi le-am pus pe amândouă pe pântecele ei și m-am rugat: „Doamne Dumnezeule, Te rog să ne arăți calea cea bună în aceste momente întunecate și confuze. Te rog să ne pui pe direcția pe care numai Tu o știi că este cea bună… Doamne, Dumnezeul meu…” Și în momentul acela am simțit cea mai puternică lovitură. Și apoi încă una… Și încă una. Amândoi am început să plângem. „Dumnezeu ne vorbește și a răspuns la rugăciunea noastră”. Și ea îmi zice: „Dar am făcut deja programarea la clinică”. Iar eu i-am răspuns „Programarea nu înseamnă nimic, nouă ne-a vorbit Dumnezeu!”. Am simțit asta și ea a simțit. Pentru prima dată în viața ei, L-a simțit pe Dumnezeu care i-a vorbit.
În acea seară am vorbit până târziu despre viitor și planuri de viitor. Și ea îmi spunea: „Dar nu sunt pregătită să devin mama!” iar eu i-am răspuns că nimeni nu e niciodată pregătit. Îmi spunea: „Sunt speriată rău!” iar eu i-am răspuns că orice mamă e speriată. Chiar dacă la vremea respectivă nu era la facultate, visul prietenei mele era să facă studii superioare. Eu eram deja în facultate și lucram la licența. Mi-a spus: „Aș vrea să termin o facultate și să fac ceva cu viața mea”. I-am răspuns că o s-o ajut cu copiii și că o să terminăm amândoi facultatea, într-un fel sau altul. „O să fie probabil mai dificil, poate va trebui să facem niște sacrificii, dar o s-o scoatem noi la capăt până la urmă”. Apoi ea a sugerat că am putea face în așa fel încât ea să se ducă la facultate iar eu să stau acasă să am grijă de copii. La vremea respectivă lucrăm pentru Lockheed Martin și una din condițiile pentru a rămâne angajat la ei era să fac o facultate și să-mi iau licența. Deci, nu ne-am înțeles cine urma să facă primul facultatea.
Frica, anxietatea și incertitudinile s-au transformat într-o mică ceartă, după care amândoi am plecat la culcare fără să ne vorbim. Ea a adormit cu fața la un perete, iar eu la celălalt.
În dimineața următoare m-am trezit și mă pregăteam să merg la serviciu. Credeam că totul o să fie ok și că furtuna trecuse. Dar când prietena mea a coborât din dormitor, mi-a spus: „M-am hotărât să-l fac.” „Ce?!?”. „M-am hotărât: o să fac avortul” și m-a rugat s-o duc cu mașina până la clinică.
Am încercat să discut cu ea dar nu a vrut să discute. Am refuzat s-o duc cu mașina până la clinică, dar a sunat un taxi. Mi-am zis că dacă o las să urce în taxi, sigur o facă avortul, așa că am fost de acord să o conduc până la Planned Parenthood cu speranța că o să putem discuta și o s-o conving să renunțe la ideea asta până la urmă. Nu voia să audă nimic. Am încercat să-i vorbesc, a rămas mută, n-a scos o vorbă. Am continuat să conduc iar ea privea pe geam afară. Era încăpățânată. Era o „femeie modernă”. Nu-i spune nimeni ei ce să facă!… Nici eu… Nici Dumnezeu…Nimeni.
Deci am ajuns la Planned Parenthood și am parcat cât am putut de aproape de grupul de protestatari. A rămas imperturbabilă. Am mers cu ea chiar printre cei care protestau, am luat una din hârtiile pe care le distribuiau oamenii și am încercat să i le dau. Era hotărâtă. I-am spus: „Uite, astea sunt degete, ăsta e un cap, sunt vii, bebelușii noștri sunt vii”. A mărit pasul și s-a prefăcut că nu m-a auzit. Am ajuns până la ușa securizată de la Planned Parenthood și am sunat la ușă. O femeie ne-a deschis și apoi a încuiat după noi. Am ajuns în holul clădirii și i-am luat mâna prietenei mele zicându-i: „Nu face asta!” Și-a retras mana și mi-a spus: „Nu sunt pregătită să devin mama”. „Te rog, nu face asta, mai gândește-te!”. Femeia care ne-a deschis ușa ne-a spus că o să găsim clinica la etajul doi. „Te rog, o să vezi că o să putem trece prin situația asta dificilă, te rog, nu ne omori copiii”. Și-a tras mâna, mi-a întors spatele și s-a îndreptat către clinică.
Eram învins. Am ieșit din clinică și am început să conduc pe străzi, cu o viteză mult mai mare decât maxima admisă. Am trecut de vreo câteva ori pe roșu. Eram așa de speriat, furios, rănit și complet pierdut iar toate emoțiile acestea au năvălit brusc în interiorul meu ca și cum bariera care le oprea se rupsese dintr-o dată. Aș fi vrut să strig. Nu puteam să-mi apăr copiii în nici un fel, nu aveam nici o putere să-i protejez. Dar drepturile mele unde erau? Și unde erau drepturile acestor doi copilași frumoși? Și de când naiba cuvântul „drepturi” e asociat cu „crimă”? Nimeni nu are dreptul să omoare! Toate gândurile acestea îmi inundau emoțiile ca un tren de marfă, iar fiecare vagon era un gând și mergea cu 800km la oră prin capul meu.  Și apoi… ca o explozie… un accident oribil și tragic… o explozie de gânduri, țiuind îngrozitor…
Totul țiuia incredibil în jurul meu… și apoi liniște totală…
În momentul în care copiii mei au fost masacrați, o undă de șoc mi-a trecut prin tot corpul. Și totuși nu eram la locul crimei… Am simțit-o. Am știut că ceva îngrozitor se petrecuse exact în acel moment. Prietena mea a simțit-o și ea.
M-am întors imediat și am condus cât de repede am putut înapoi la clinică. Mi-am lăsat mașina în mijlocul drumului, în fata clinicii, mai să dau peste protestatari. Am sunat la ușă, încă o dată și încă o dată. Până la urmă aceeași femeie care ne primise inițial mi-a deschis și mi-a spus „E ilegal să-ți lași mașina aici, o să vină poliția și-o să ți-o ridice!”. „N-au decât s-o ridice, vă rog frumos, deschideți-mi, lăsați-mă să intru!”. Când a deschis ușa, m-am repezit pe scări până la clinică, am traversat holul și am ajuns la ghișeu. Am întrebat unde era prietena mea… „E la reanimare”. Mi s-a rupt sufletul: „O pot vedea?”. „Un moment, să întreb” îmi răspunde asistenta. După câteva minute groaznic de lungi, asistenta revine și mă conduce în sala de reanimare.
Prietena mea plângea. Îmi spune: „Am făcut o mare greșeală, i-am simțit când au murit. Mi-au scos afară și sufletul, o dată cu bebelușii noștri”. Am început să plâng și eu, plângeam amândoi. Îmi spunea „O, Doamne, ce-am făcut? Mă simt oribil, golită… Mă simt secătuită… Ca o floare veștejită”. Plângeam amândoi. Am mai stat cu ea câteva minute dar aveam nevoie de aer și am coborât să-mi mut mașina parcată ilegal, departe de oamenii de la intrare. Apoi m-am întors la clinică. Când au lăsat-o să plece, într-un final, am traversat din nou grupul de protestatari și ea de-abia se mai putea ține pe picioare. „De ce n-am ascultat? Oare ce-o fi fost în capul meu?” Și a continuat așa mult timp. Durerea era insuportabilă.
RDF continuă și spune că prietena lui a căzut într-o gravă depresie, cu gânduri de sinucidere. Mergea dintr-un institut psihiatric în altul. „Această experiență i-a distrus viața” spune el.
„Când drepturile tale legale îți distrug viața, atunci trebuie să fie ceva în neregulă cu legile”
Și concluzionează:
„E ceva foarte grav, un lucru cu consecințe distrugătoare pentru mamă. Bebelușii o simt, mama o simte și ea, tatăl de asemenea. E o crimă!”
Din când în când, activiștii pro-viata pun accent pe stereotipul că bărbații le împing pe femei să avorteze, ca să se elibereze ei înșiși de responsabilitate. Campanii ca cea dusă de mișcarea „ProChoice” ar putea spune că mulți bărbați au această atitudine. Statisticile grupului condus de doctorul David C. Reardon de la Institutul „The Elliot”, care studiază femei care au făcut avort, revelează într-un studiu că 64% din femeile care au avortat au făcut-o pentru că apropiații le-au împins la aceasta . Câteodată, chiar tatăl copiilor era cel care le obliga să avorteze.
Dar în timp ce activiștii pro-viata își concentrează atenția pe bărbații care își conving partenerele să avorteze, în același timp îi neglijează și pe cei care își doresc cu înfocare să-și păstreze copiii. Aceștia din urmă pot implora sau își pot susține poziția oricât doresc, pot chiar să lupte pentru viața copiilor lor – dar în final n-au nici un cuvânt de spus.
Planned Parenthood, ca și celelalte grupuri care militează pentru avort, s-a luptat întotdeauna împotriva oricărei influențe pe care ar putea-o exercita tații copiilor în această chestiune și a fost încununat de succes. Femeile care avortează nici măcar nu sunt obligate să-l anunțe pe tatăl copiilor de ceea ce urmează să se întâmple. De fapt, o lege care ar fi obligat instituțiile să-i anunțe pe soții femeilor căsătorite în momentul în care acestea se programau pentru avort a fost declarată neconstituțională de către Curtea Supremă, în cazul „Planned Parenthood contra Casey”. Un tată nu are dreptul să afle despre avortul partenerei lui, cu atât mai puțin să încerce să-l împiedice.

 

Louise Taylor, vicepreședinta pe probleme medicale la Planned Parenthood, a rezumat astfel atitudinea companiei față de tații copiilor avortați:
„Nu contează cât de mulți bărbați strigă și urlă ca nu sunt luați în seamă (în privința deciziei de a avorta). Există unele lucruri pe lumea asta pe care ei n-or să poată niciodată să le trăiască pe deplin. Ce pot să spun: ghinionul lor!”

 

Traducerea: Nicoleta Petcu
Postarea originală aparține lui RD Floyd și a apărut pe FaceBook pe pagina grupului Abortion Alternatives: Help for you and your baby

Ai un comentariu despre acest articol? Adaugă-l

mai jos în caseta „Lasă un răspuns”


Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la

stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole relaționate

Back to top button