miracolul vieţii

Părinți curajoși: Când li s-au născut gemenele au fost anunțați că le vor pierde

de Alina Prodan

De câțiva ani, jurnalista Alina Prodan a pus pauză carierei și s-a dedicat exclusiv creșterii celor doi băieți ai ei, alături de soț. Are ca hobbyuri cultivarea de legume bio în grădina proprie și un blog unde își scrie experiențele de mămică. Aici are o rubrică specială intitulată „Părinți curajoși”, despre viața excepțională a unor eroi de zi de zi: părinți care au adoptat, sau care au avut curajul să nască mulți copii, sau care și-au reclădit viața de la zero fără complexul că statutul de părinți îi va trage în jos. Vă prezentăm povestea unei familii care a trecut prin multe până să-și vadă gemenele bine și sănătoase, o poveste despre curaj și încredere, povestită de mama fetițelor, pentru blogul Alinei.


A fost o veste neașteptată când am aflat că sunt însărcinată cu gemeni! Teama mea cea mai mare era, în zilele premergătoare primului control, ca nu cumva să fie ceva în neregulă cu sarcina, să nu primesc vreo veste urâtă. Nu m-am gândit o secundă la faptul că am foarte mulți gemeni în familie… verișori, mătuși din perechi de gemeni. Și că ar fi fost posibil să se „transmită” și la alte rude, așa încât, când doamna doctor m-a întrebat după doar două clipe: „Aveți cumva gemeni în familie?”, am amuțit și mi-au dat lacrimile! A fost total neașteptat, la fel și pentru soțul meu. Însă ne-am repliat rapid, am început să ne obișnuim cu noua postură și să ne bucurăm de perioadă.

Nu am avut probleme în sarcină, nu în mod deosebit. În general, sarcinile gemelare trebuie un pic mai mult monitorizate. Am fost la control destul de des, am fost foarte atentă la alimentație, fără să devin
paranoică. Am urmat îndeaproape tot ce m-a sfătuit doctorița mea.

Am fost activă până pe la 30 de săptămâni, însă îmi era din ce în ce mai dificil să mă deplasez și am decis să renunț la job înainte de 7 luni. Era iarnă și îmi era teamă să nu am complicații.

Cam tot în acea perioadă am fost îndrumată către Institutul Fundeni, la un bun specialist în hematologie, pentru investigații amănunțite; și s-a dovedit că sunt anumite probleme cu irigarea placentei și o predispoziție spre trombofilie. Am început tratament cu Clexane, câte două injecții pe zi, dimineața și seara.

Claudiu, soțul meu, mi le-a făcut pe toate. Eu nu aveam tăria necesară. Săptămânal mă chemau pentru alte investigații. M-a frapat un amănunt: eram în săptămâna 30 de sarcină iar la unul dintre controale, după ce au ieșit rezultatele analizelor, doamna doctor de la Fundeni s-a uitat fix în ochii mei și mi-a spus: „Tu să știi că o să naști în două săptămâni, cel mult!”. N-am înțeles ce vrea de la mine, mă uitam prin ea și credeam că a încurcat pacientele. Am plecat de acolo cu lacrimi în ochi, revoltată la culme. Cum să nasc atât de repede?? Femeia asta nu știe ce zice! Eu nu mai calc niciodată pe aici, n-am nevoie de atâta agitație și nervi!

Ei bine… așa a fost! Este incredibil câtă acuratețe au avut acele rezultate. Mă rog, dacă aș fi știut ce urma să se întâmple…

Noi aveam casa în construcție la acea vreme și am făcut tot ce ne-a stat în putință să reușim s-o terminăm până la naștere, ca să mergem cu goguțele direct ACASĂ! Oricum, cu doi copii deodată vin și multe cheltuieli la pachet. Așa că am început ușor-ușor să luăm câte un body, hăinuțele pentru spital, pamperși, pătuțurile și saltelele (le-am depozitat la mama și la fratele meu), cărucioarele și scaunele de mașină.

A fost totul atât de puternic în viața noastră, încât îmi amintesc perfect fiecare moment, chiar și după atâția ani! Nimic nu prevestea ce urma să vină.

Pe 23 martie (2010) m-am trezit un pic mai obosită decât de obicei. Era în jur de 7:30, soțul era la baie, se pregătea să plece la muncă; dintr-o dată am simțit ceva în neregulă și l-am rugat să iasă că am nevoie să intru în baie. În mai puțin de două clipe am simțit că se rupe totul în mine. „Zi-mi că nu nasc azi! Nu sunt pregătită! Mai am atâta timp până în mai!”. Soțul: „Iubito, nu mai e cale de întors! Chem salvarea, naști sigur azi!”

Am început să tremur și l-am rugat să mă ajute să mă îmbrac. Am reușit să trimit sms doctoriței mele și să-i zic ce mi se întâmplă; mi-a spus să plec la spital că ne întâlnim acolo. Până a sosit ambulanța, am apucat să arunc 2-3 lucruri într-o geantă și cam atât. Eram în săptămâna 33 și îmi răsunau în minte cuvintele doctoriței de la Fundeni! Da, trecuseră cam 12 zile de la acel control despre care v-am povestit.

În fine, a fost o zi agitată, acel 23 martie. Am ajuns la spital, au început procedurile de preluare și m-au condus într-un salon. A sosit și doctorița mea și mi-a spus că e indicat să așteptăm cât de mult putem, pentru că este mult prea devreme să nasc și plămânii copiilor nu sunt suficient dezvoltați. Plămânii unui bebeluș se dezvoltă mai târziu, comparativ cu celelalte organe. Dacă sistemul respirator este imatur, atunci oxigenarea nou-născutului este mult mai dificilă. Și este indicată administrarea unor injecții care să-i ajute ulterior să respire.

Urma să fac 3 injecții, una la 6 ore. Deci trebuia să rezist cât mai mult. În plus, mi-au zis direct că nu sunt suficiente incubatoare în spital și dacă o să nasc, nu au unde să le țină pe amândouă fetele! Au solicitat pe undeva (cred) pentru că tot venea doctorița la mine și îmi spunea: „Încă nu a sosit incubatorul, mai rezistați!”

Nu știu cum au trecut orele, începusem să am dureri, am stat așa toată ziua, mutată din salon în salon, pe la vreo două etaje. Într-un final, nici nu am născut cu doctorița mea. Nici nu mai contează! M-a preluat o doamnă absolut minunată care era de gardă în noaptea respectivă.

Pe la ora 22.00 m-a chemat la un ultim control și a decis să intrăm în operație. Apucasem să fac doar două injecții pentru maturarea plămânilor. Aveam sufletul cât un purice, dar tot nu mă gândeam la nimic rău! Vroiam doar să mă liniștesc mai repede și să le întâlnesc pe ELE!

Discuția cu doctorul anestezist a avut loc pe hol, lângă o măsuță, chiar la intrarea în sala de operație! Așa, între două uși, cum s-ar spune. Am semnat repede actele pe proprie răspundere și m-au strigat!

Doamne, când mă uit în urmă, nu-mi vine să cred în ce hal eram! Căram după mine, ca pe un galoș, cutia de celule stem, am dat „bună seara”, dar nici nu știam ce să fac și unde să mă așez. Totul s-a derulat rapid, cel puțin așa am simțit eu. Ai mei, săracii, or fi stat mult pe holuri, într-o tensiune de nedescris…

M-au înțepat în coloană pentru anestezie (am simțit că mor de frică!), mă concentram să-mi dau seama dacă amorțesc, dar nu se întâmpla nimic. Pe urmă au venit și m-au înțepat a doua oară și cam asta a fost.

Mă chinuiam sa simt pe cine scoate prima, căci în stânga, mai jos, eu o aveam pe Maruca, iar în dreapta pe Ilincuța. Mai știu că era o muzică faină la radio, doctorița era relaxată, deci nu avea ce să fie rău, îmi ziceam eu.

Prima au scos-o pe Mara, la 23:33 și la 23:35, pe Ilinca. Vroiam să aud cum țipă, în mintea mea era totul idilic, ca în filme: o sală de nașteri albă și imaculată, bebe grăsan care țipă, mami îl sărută și plânge fericită. Nu așa e în mintea noastră? Nu?? NU! Sala era albastră-verzuie, cu o masă sinistră în mijloc; oamenii „la datorie”, destul de blazați. Pe primul bebe nu l-am auzit, de fapt mă întrebam dacă l-au scos și pe al doilea. Mi l-au adus pe unul, mi l-au lipit ca o ștampilă de obraz, l-au retras într-o clipă și gata!

Dar născusem, eram cea mai fericită din lume!!! Nimic nu mai conta! Noaptea care a urmat a fost foarte dificilă. Nu zic că la mine a fost cel mai greu, dar la Terapie, când am simțit că leșin, îmi amintesc ca au venit precipitat două asistente, mi-au luat tensiunea și pe urmă mi-au pus perfuzie. A doua zi am aflat că făcusem tensiune 22.

Dimineața, când am deschis ochii tot în Terapie, o doamnă în halat alb mă aștepta la capul patului. S-a recomandat și mi-a spus: „Doamnă, este de datoria mea să vă previn, pentru că am avut destule probleme de-a lungul timpului cu părinți care m-au acuzat pe mine… și nu vreau să ziceți că nu ați știut: nu cred că vor supraviețui copiii, să nu aveți prea multe așteptări! Sau dacă vor rezista, să vă pregătiți că nu vor fi normale, poate vor avea retard sau vor sta în scaun cu rotile.”

În momentul acela, practic, m-am prăbușit. Ceva în mine a murit în acele clipe. Nu știu cum am avut puterea să pun mâna pe telefon și să-l sun pe Claudiu. Urlam și-l imploram să vină urgent că cineva îmi spune că fetele vor muri!!!

„Nu vă putem garanta nimic, deocamdată să le aducem pe linia de plutire cu plămânii și să înceapă să respire singure după care ne vom ocupa și de hemoragia craniană” „Dar o să fie bine??? “ „Nu promitem nimic”.

Au urmat zile și nopți legate între ele, lacrimi și deznădejde. Cu dureri de cap de o intensitate cum n-am trăit în toată viața mea, printre perfuzii administrate aproape continuu, ieșeam din salon, mă țineam de ziduri și încercam să ajung la fetițele mele, la Terapie Intensivă. Însă mi se spunea că nu este indicat să le vad, să mă simtă, ca să nu le agit!

Soțul meu a fost prezent clipă de clipă, a încercat să lupte sub toate formele, să discute cu medicii despre ele. Ne-am bucurat enorm când mi le-au adus în salon de la Terapie Intensivă, ne-am bucurat la prima seringă de 1 ml cu lapte, ne-am bucurat la fiecare reușită de-a lor!
Iar cel mai frumos cadou din viața mea primit vreodată, de la ele a fost! Pentru că ne-au trimis acasă chiar de ziua mea. A fost o zi cu totul specială, pe care nu o voi uita niciodată.

După trei săptămâni de coșmar, toate evoluau bine și credeam că ne vom liniști, însă a venit al doilea mare șoc, cam la o săptămână distanță!

Prematurii trebuie atent monitorizați și la ochi, să nu cumva să aibă probleme de la naștere sau de la incubatoare. Așa și în cazul nostru, am fost la control când aveau fetele o lună. Și aici ni s-a spus că Ilinca este oarbă! Fără drept de apel! Că nu vede și nici nu va vedea vreodată și s-a pronunțat un diagnostic ciudat. Am simțit că leșin. Peste câteva clipe ne-am repliat și am întrebat ce-i de făcut. Ni s-a răspuns sec: „Faceți rost de bani și vă trimit eu în Belgia la o clinică unde vi se poate pune un diagnostic precis!”

Am plecat acasă debusolați și am stat toată ziua de vorbă, încercând să găsim soluții. Eu plângeam continuu, Claudiu a fost mult mai puternic. Claudiu este un munte de putere! Chiar și în momentele cele mai dificile, el are forța să găsească soluții! El este echilibrul meu, știe cum să mă aducă pe linia de plutire și cum să-mi (re)dea încrederea. Eu plângeam, el făcea deja scenarii cum o va învăța pe Ilincuța să fie o fată puternică și luptătoare, să nu-i pese de handicapul său. Eu plângeam și el îmi lua mâinile într-ale lui, mă privea direct în ochi și îmi spunea: „Iubito, o scoatem noi la capăt! O sa fie bine, ai încredere în mine!”

Acum, privind în urmă, realizez că îmi cam pierdusem controlul. Ajunsesem s-o țin pe Ilinca în brațe și, după ce-i dădeam să mănânce, îi fluturam obiecte colorate sau lanterna cu lumină direct pe la ochi, în speranța că poate îmi dau seama dacă vede sau nu. Clar, o luasem razna! Eram total deznădăjduită!

Am cerut și a doua, și a treia opinie și, într-un final, un medic mai de modă veche, care părea că extrage sinus și cosinus și măsoară ochiul cu abacul, a spus că „ni s-a dat un diagnostic de atlas”. Că orice medic din lumea asta „și-ar dori să dea peste ceva așa de rar” și că nu crede că este adevărat.

Claudiu, într-o fracțiune de secundă, s-a ridicat și a spus: „Gata! Oprim orice doctor și spital! Mergem cu fetele la biserică și le botezăm!”. A pus mâna pe telefon și a sunat-o pe cea mai bună prietenă a noastră, nașa fetelor, și a rugat-o să mergem a doua zi la botez. Dana ne-a cerut să o lăsăm măcar 2-3 zile. Au fost 4 în total după care am mers cu inima deschisă și cu toată speranța și ne-am liniștit. Chiar ne-am liniștit! A fost totul atât de pur și frumos.

În toată această perioadă debusolantă nu am făcut altceva decât să ne rugăm ca fetele să supraviețuiască. Avem chiar și o mărturisire de făcut, când vor crește mai mari le-o vom spune fetelor: Claudiu a promis atunci, în spital, că dacă Dumnezeu le va lăsa pe Mara și Ilinca să trăiască, el nu o să se supere mai târziu când vor fi adolescente și poate vor veni acasă cu tatuaje sau piercing-uri. Orice, doar să trăiască, să fie normale și fericite.

Mara și Ilinca sunt două fetițe absolut normale, aproape domnișoare deja, pe 23 martie împlinesc 8 ani. Sunt ca orice copil de vârsta lor: curioase, spontane, foarte, foarte vesele și jucăușe. Dansează toată ziua, desenează și iubesc animalele. Ne place sa ne petrecem toată ziua împreună, să plecăm în excursii, să ne bucurăm de viața în patru.

Fetelor le-am spus de multă vreme despre problemele de la naștere. Cred că am început de pe la 4 ani. Erau la grădiniță și se mai loveau iar noi, ca să le îmbărbătăm, le spuneam că nimic nu le poate doborî pentru că ele sunt de neînvins. Sunt două luptătoare care s-au luat la trântă cu boala și au învins. Că sunt foarte puternice, cele mai puternice și vor muta munții când vor fi mari!

Cam asta este povestea noastră. O poveste care se scrie în fiecare zi, cu multă iubire, încredere și speranță! Sunt altele mult mai grele și mai tragice către care îmi îndrept gândurile bune. Însă noi îi mulțumim Lui că ne-a păzit și ne-a salvat!


Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Taguri

Articole relaționate