Nu ne demonizați !

NO

de David Quinn, 17 februarie 2016, MercatorNet.com

În calitate de participant activ în cadrul campaniei de respingere a legalizării „căsătoriei” între persoanele de acelaşi sex, iniţiată cu ocazia referendumului organizat anul trecut în Irlanda pe această temă, dar şi în calitate de soţ al unei australience, trebuie să recunosc interesul deosebit pe care îl am faţă de mult promisul referendum al Australiei cu privire la subiectul legalizării „căsătoriei” între persoanele de acelaşi sex. Sper ca poporul australian să fie suficient de curajos încât să reziste uriaşei presiuni ce deja a început să fie exercitată asupra lor ca ţară, în vederea schimbării definiţiei noţiunilor de căsătorie şi familie într-o direcţie ce nu ţine câtuşi de puţin seama de interesele copiilor.

În data de 22 mai a anului trecut, Irlanda a fost prima ţară din lume care a votat, prin referendum, în favoarea legalizării „căsătoriei” între persoanele de acelaşi sex. Din totalul persoanelor chestionate, 62% s-au declarat în favoarea legalizării „căsătoriei” între persoanele de acelaşi sex şi doar 38% s-au declarat împotrivă. Este o victorie destul de frumuşică pentru partizanii legalizării „căsătoriei” între persoanele de acelaşi sex.

Mi-ar plăcea să pot afirma că rezultatul referendumului a fost o surpriză pentru mine, dar nu pot spune asta, pentru că n-a fost deloc surprinzător.

Luni întregi, ba chiar ani la rând înainte de acest referendum, sondajele de opinie înregistrau creşteri de până la 70% în rândul irlandezilor care se declarau în favoarea modificării Constituţiei în aşa fel încât aceasta să permită „căsătoria” între persoanele de acelaşi sex. În medie, doar 18% dintre oamenii intervievaţi s-au declarat împotriva unei astfel de măsuri. Sau, cel puţin, aşa arătau sondajele de opinie.

Noi, cei aflaţi de partea opusă a baricadei, conservatorii care ne împotrivim legalizării „căsătoriei” între persoanele de acelaşi sex, am susţinut în permanenţă că numărul susţinătorilor acestei măsuri a fost cu mult exagerat în sondaje şi că aceste sondaje nu reflectă numărul real al opozanţilor faţă de acest tip de „căsătorie”. Un prim motiv este acela că oamenilor le este îngrozitor de teamă să recunoască în mod public faptul că sunt complet împotriva unei astfel de „căsătorii” sau că au reţineri cu privire la o astfel de uniune.

De-a lungul celor patru săptămâni de campanie dinainte de referendum, zeci de mii de susţinători ai legalizării „căsătoriei” între persoanele de acelaşi sex au putut fi văzuţi în toată ţara agitând pancarte cu inscripţia „Spune Da Egalităţii”. Din cei aproximativ 750.000 de mii de oameni care au votat împotriva legalizării acestor „căsătorii”, aproape niciunul nu a fost văzut agitând pancarte similare, în conformitate cu poziţia declarată la referendum. De ce?

Pentru că le-a fost teamă. Le-a fost teamă că ar fi putut fi catalogaţi drept „bigoţi homofobi”. Le-a fost teamă că vor fi atacaţi de chiar prietenii lor, de familiile lor, dar şi de simplii trecători.

Pe toată durata desfăşurării campaniei, jurnaliştii s-au deplasat în diferite părţi ale ţării pentru a lua „pulsul străzii” prin interviuri luate „la cald” trecătorilor – vox-uri. Au găsit şi oameni ce au votat împotriva legalizării „căsătoriei” între persoanele de acelaşi sex dar, de teamă, aproape nici unul dintre ei nu a vrut să fie înregistrat – cu atât mai puţin să fie filmat. Asta să însemne, oare, democraţia? Politicienii noştri n-au mişcat un deget pentru a încuraja dezbaterea publică a acestui subiect. Absolut fiecare partid s-a declarat în favoarea legalizării „căsătoriei” între persoanele de acelaşi sex. Corectitudinea unei astfel de măsuri nici n-a intrat în discuţie.

Ministrul Tineretului, James Reilly, chiar a avut tupeul să atragă atenţia votanţilor ca nu cumva aceştia să voteze „altfel decât aşa cum trebuie”, în caz contrar existând riscul ca homosexualii mai sensibili să se automutileze.

Din punctul meu de vedere, cei mai curajoşi opozanţi ai legalizării „căsătoriei” între persoanele de acelaşi sex nu sunt aceia dintre noi care au apărut la posturile de radio sau la televizor, ci aceia dintre noi care au participat la manifestaţiile de respingere în mod deschis a unei astfel de măsuri. Ei sunt cei ce au avut de înfruntat în mod regulat oprobriul public. Pensionari politicoşi s-au trezit cu studenţi smulgându-le din mâini manifestele despre respingerea votului de legalizare a „căsătoriei” între persoanele de acelaşi sex. Şi nu numai că le smulgeau fiţuicile din mâini, dar le şi rupeau, pentru ca apoi să le arunce în faţă resturile rupte. Alţi manifestanţi s-au trezit cu ouă aruncate asupra lor de către susţinătorii legalizării „căsătoriei” între persoanele de acelaşi sex. Ba chiar, la un moment dat, un şofer de autobuz din zona elegantă de sud a Dublinului s-a oprit în mijlocul traficului pentru a urla „Bigoţi catolici” înspre echipa care lipea afişe de susţinere a conservatorilor. Mai mulţi pasageri de la nivelul superior al autobuzului şi-au deschis ferestrele pentru a arunca şi ei injurii asemănătoare.

În altă parte a ţării, un bărbat, urcat pe o scară, lipea un afiş de susținere a mişcării conservatoare pe un stâlp de iluminat, la o oră târzie în noapte. La un moment dat, dintr-un bar aflat în apropiere, iese un necunoscut care începe să zgâlţâie cu putere scara de pe care bărbatul lipea afişul. De ce a făcut asta? Pentru că nu suporta nici un fel de afiş al opozanţilor legalizării „căsătoriei” între persoanele de acelaşi sex. În cele din urmă, pentru a evita astfel de incidente, mulţi dintre voluntarii noştri au început să lipească afişele la primele ore ale dimineţii. În multe cazuri puteau nici să nu se mai deranjeze, pentru că o treime din afişe au fost fie rupte, fie mâzgălite, de îndată ce au fost lipite.

Niciodată până acum, în istoria electorală a Irlandei, nu s-au mai pomenit astfel de incidente. Vandalii s-au lăudat cu faptele lor pe reţelele de socializare, încărcând fotografii care îi prezentau pe ei alături de afişele rupte sau mâzgălite. Am făcut şi plângeri la poliţie, cu privire la actele de vandalism. Nu s-a luat nicio măsură. Nici presa nu a fost interesată de vandalizarea afişelor. Nimeni nu avea voie să contrazică povestea conform căreia votul în favoarea legalizării „căsătoriei” între persoanele de acelaşi sex este un vot în favoarea „iubirii” şi a „egalităţii”. Nici măcar faptele nu aveau voie să grăiască împotriva corectitudinii politice.

Dacă sistemul politic australian este cât de cât corect, dacă liderii partidelor Liberal, Muncitoresc şi Naţional ţin câtuşi de puţin la egalitatea de şanse şi la corectitudine (o valoare morală fundamentală tipic australiană pe care n-am uitat-o), atunci trebuie să fie în gardă atunci când se întâmplă astfel de incidente, pentru a descuraja proliferarea acestora.

Dacă dezbaterea va fi una corectă sau cât de cât corectă, atunci şansele conservatorilor din Australia de a o câştiga vor fi cu mult mai mari. În felul acesta, poporul australian va avea ocazia de a asculta ambele tabere aducând argumente pro şi contra cu privire la problema pusă în discuţie.

În Irlanda, după cum am spus, fiecare partid politic s-a declarat în favoarea legalizării „căsătoriei” între persoanele de acelaşi sex. Aceeaşi poziţie a fost adoptată şi de marea majoritate a presei irlandeze.

Ca şi în Australia, şi în Irlanda marile corporaţii s-au declarat în favoarea legalizării „căsătoriei” între persoanele de acelaşi sex şi au avut grijă ca toată lumea să afle lucrul ăsta. Şeful filialei irlandeze a reţelei de socializare Twitter chiar a insinuat că votul de sprijn acordat de compania pe care o reprezintă în favoarea legalizării „căsătoriei” între persoanele de acelaşi sex va avea un impact pozitiv asupra cifrei de afaceri a companiei.

Chiar şi fosta preşedintă a Irlandei, Mary McAleese, a insistat în favoarea voturilor de sprijin faţă de legalizarea acestor tipuri de căsătorii. În Australia, preşedintele are mai mult un rol de reprezentare a imaginii ţării şi, de-a lungul istoriei Australiei, niciun şef de stat nu a pus, până în prezent, presiune asupra populaţiei pentru ca aceasta să voteze într-un fel sau altul cu privire la o anumită problemă.

Chiar şi forţele de ordine, în frunte cu reprezentanţii sindicatului forţelor de ordine, şi-au făcut apariţia în punctele de promovare a legalizării căsătoriilor între persoanele de acelaşi sex, pentru a încuraja populaţia să-şi ofere votul de susţinere.

Adepţii legalizării „căsătoriei” între persoanele de acelaşi sex au beneficiat de sprijin financiar în valoare de milioane de dolari din partea unei fundaţii numite Atlantic Philanthropies, din America. Această sumă a fost cheltuită cu organizarea campaniei de promovare a referendumului, şi nu în timpul referendumului propriu-zis.

Dacă e să fim corecţi faţă de conducătorii campaniei de susţinere a legalizării căsătoriilor gay, trebuie să spunem că aceştia nu s-au angajat în abuzuri constante faţă de oponenţii taberei lor, aşa cum au făcut-o reprezentanţii lor din stradă. Ba chiar şi-au dat toată silinţa pentru a evita să ne numească „homofobi”, cel mai probabil datorită braţului lung al legii care nu i-ar fi iertat nici pe ei, dar şi pentru că au ajuns la concluzia că un asemenea comportament nu le-ar servi deloc interesele.

În cartea lor intitulată “Irlanda spune Da. Cum a fost câştigată lupta pentru egalitate. Detalii din culise”, trei dintre liderii campaniei de promovare a votului de susţinere a legalizării „căsătoriei” între persoanele de acelaşi sex prezintă propria lor versiune cu privire la modul în care s-au desfăşurat evenimentele. Astfel, conform detaliilor din carte, aceştia nu au avut nici pe departe un comportament abuziv faţă de noi, conservatorii. Pe de altă parte, au acordat o atenţie mult prea mică îngrozitoarei atmosfere de teroare ce s-a răspândit printre oameni, pe parcursul desfăşurării campaniei. Datorită acestei stări constanţe de teroare, doar cei mai curajoşi dintre noi au fost în stare să recunoască deschis faptul că au votat împotriva legalizării căsătoriilor gay.

În schimb, în această carte se vorbeşte preponderent despre triumful „iubirii” şi despre cum această victorie a fost obţinută datorită eforturilor constanţe a câtorva dintre ei. Nimic mai departe de adevăr. Chiar şi editorialistul Liam Collins a scris, în ziarul The Sunday Independent, că nici nu se putea pune problema ca susţinătorii campaniei de promovare a votului în favoarea legalizării căsătoriei între persoanele de acelaşi sex să fie învinşi, ţinând cont de toate resursele de care au beneficiat aceştia în cadrul campaniei lor, dar şi de puterea cu mult slăbită a Bisericii Catolice în Irlanda.

În cadrul dezbaterii pentru referendum am alocat mult timp subiectului legat de drepturile copiilor, aplecându-ne în mod special asupra dreptului acestora de a fi crescuţi de mama şi de tatăl naturali, acolo unde această posibilitate există. Din fericire, am reuşit să atragem atenţia cuvenită asupra acestui subiect, obligând, în acest fel, tabăra adversă – cea a susţinătorilor legalizării „căsătoriei” între persoanele de acelaşi sex – să ofere răspunsuri pertinente întrebărilor noastre.

Am încercat să demonstrăm că legalizarea „căsătoriei” între persoanele de acelaşi sex va acorda acestor cupluri aceleaşi drepturi legale de a avea un copil, ca şi cuplurile normale, alcătuite dintr-un bărbat şi o femeie. Consecinţa imediată a unei asemenea măsuri se va răsfrânge însă în mod automat asupra copiilor acestor cupluri, întrucât aceşti copii vor fi cu bună ştiinţă şi în mod intenţionat lipsiţi de prezenţa unei mame sau a unui tată în vieţile lor, în funcţie de caz (cuplu bărbat-bărbat sau cuplu femeie-femeie).

De asemenea, am subliniat că votul favorabil „căsătoriei” între persoanele de acelaşi sex ar însemna să afirmăm că legăturile fireşti dintre doi adulţi sunt lipsite de urmări, având în vedere faptul că posibilitatea naturală de procreare este inexistentă, atât în cazul unui cuplu alcătuit din doi bărbaţi, cât şi în cazul cuplului format din două femei. Chiar dacă cele două cupluri ajung la o înţelegere, astfel încât una din cele două femei să rămână însărcinată cu unul dintre cei doi bărbaţi, copilul rezultat nu va putea fi revendicat de ambele cupluri. Chiar şi acel copil va avea un singur tată natural şi o singură mamă naturală. Asta va însemna, în mod automat, că unica posibilitate pentru ca un cuplu alcătuit din doi bărbaţi să aibă un copil, va fi aceea ca, dacă nu aleg calea adopţiei, să plătească o mamă-surogat, iar copilul pe care aceasta îl va purta în pântecul ei va aparţine, în mod natural, doar unuia dintre cei doi bărbaţi.

Drept urmare a dezbaterii acestor subiecte, susţinătorii legalizării „căsătoriei” între persoanele de acelaşi sex ne-au acuzat că vrem să inducem populaţia în eroare, întrucât aceste lucruri oricum se întâmplau şi fără să le aducem noi în prim-planul discuţiei. Ca argument final, am subliniat că introducerea în Constituţie a dreptului persoanelor de acelaşi sex de a se căsători ar însemna nu numai că această măsură beneficiază de acordul şi sprijinul întregii populaţii irlandeze – ceea ce nu este câtuşi de puţin adevărat – dar va face şi ca revenirea la vechea lege constituţională să fie extrem de dificil de realizat.

Pentru orice eventualitate, toate instanţele de judecată care deja au redefinit noţiunea de căsătorie, au redefinit, aproape în acelaşi timp, şi drepturile copiilor. Toate aceste măsuri fac parte integrantă din procesul de redefinire şi reconfigurare a familiei, a noţiunii de familie şi a tot ceea ce ştiam până acum că înseamnă o familie.

Tot adepţii legalizării „căsătoriei” între persoanele de acelaşi sex au inventat şi deviza conform căreia „copilul nu are nevoie decât de iubire”, astfel încât sexul părinţilor său legăturile naturale dintre copil şi părinţii biologici ai acestuia nu au nici o importanţă. Drept răspuns, le-am amintit că o modul în care o mamă îşi iubeşte copilul este complet diferit faţă de modul în care un tată îşi iubeşte copilul. De asemenea, am subliniat şi ironia faptului că tocmai reprezentanţii unei mişcări sociale dedicate „sărbătoririi diferenţelor dintre oameni” vin acum să ne spună nouă, conservatorilor, că diferenţa naturală fundamentală dintre un bărbat şi o femeie nu există cu adevărat.

Considerăm că afişele noastre – care au avut ca temă centrală copiii şi drepturile lor – au avut un oarecare impact asupra oamenilor, conştientizându-i pe unii dintre ei (în mod special pe bărbaţii de vârstă mijlocie, dar şi pe cei mai în vârstă) şi întorcându-i către valorile conservatoare şi către votul de respingere a legalizării „căsătoriei” între persoanele de acelaşi sex.

Aceleaşi afişe, în schimb, le-au deranjat pe mamele care-şi cresc singure copiii. Acestea s-au simţit jignite de ideea că un copil are nevoie şi de un tată, nu doar de o mamă. Multe dintre mamele care-şi cresc singure copiii sunt deja detaşate de noţiunea de familie „tradiţională”. Această stare a lucrurilor a justificat, în zonele cu populaţie preponderent muncitorească, atât prezenţa ridicată la urne, cât şi numărul mare de voturi în favoarea legalizării „căsătoriei” între persoanele de acelaşi sex.

Această măsură a beneficiat de sprijin în special în rândul femeilor şi a ţinerilor. Mamele de fii homosexuali şi de fiice lesbiene au sărit imediat în apărarea dreptului copiilor lor de a se căsători în conformitate cu orientarea lor sexuală. Dar acest instinct de protecţie nu le-a convins pe mamele de fii homosexuali de faptul că fiecare copil are nevoie şi de o mamă. Am ajuns, astfel, în situaţia de a ne confrunta cu „mame împotriva maternităţii”.

Cea mai mare problemă cu care ne-am confruntat a fost aceea că majoritatea oamenilor deja îşi fixaseră poziţia faţă de această problemă cu mult înaintea începerii acestei campanii. De acest lucru s-a ocupat cu mare atenţie presa, prin propaganda insistentă pe care a efectuat-o cu ani de zile înaintea organizării acestui referendum.

Considerăm că ne-am descurcat bine în majoritatea dezbaterilor radiofonice şi televizate, chiar dacă, din cele două milioane de votanţi, numai câţiva dintre ei au intrat în direct cu noi în cadrul dezbaterilor. Mulţi dintre ei n-au ascultat şi n-au urmărit niciun fel de dezbatere pe tema legalizării „căsătoriei” între persoanele de acelaşi sex. De asemenea, trebuie subliniat faptul că ne-a fost foarte greu să convingem alegătorii să ne susţină în demersul nostru conservator, având în vedere faptul că n-am avut de partea noastră nici presa, nici vreun partid politic şi nici n-am beneficiat de imensa susţinere financiară de care au beneficiat susţinătorii legalizării „căsătoriei” între persoanele de acelaşi sex. De aceea considerăm ca fiind o adevărată victorie faptul de a fi reuşit să convingem patru din zece alegători să voteze împotriva legalizării acestei măsuri.

Conducătorii campaniei împotriva legalizării „căsătoriei” între persoanele de acelaşi sex din Australia ar trebui să se simtă încurajaţi de victoria noastră. Şi în Australia balanţa este înclinată în favoarea legalizării acestei măsuri, dar nu atât de mult pe cât a fost în Irlanda. Bisericile din Australia (cel puţin unele dintre ele) par a fi mult mai puternice şi hotărâte să ducă lupta pentru normalitate până la capăt. În plus, susţinătorii familiei tradiţionale nu au un punct de plecarea atât de jos în sondaje precum am avut noi.

De asemenea, îmi pun speranţa în spiritul de corectitudine specific australienilor. Consider că, datorită acestui spirit, ambele tabere vor beneficia de aceleaşi condiţii pentru a-şi expune punctele de vedere, fără a exista favoritisme de o parte, în detrimentul celeilalte, aşa cum s-a întâmplat la noi în Irlanda.

Sfatul meu pentru conservatorii din Australia este următorul: faceţi tot ce vă stă în putere pentru a convinge partidele politice din ţara voastră să acorde fiecărei tabere aceleaşi şanse de a-şi expune în condiţii civilizate opiniile cu privire la problema aflată în discuţie, fără a arunca vina asupra unuia sau a altuia în cadrul dezbaterilor. Dacă s-a ajuns ca, de teamă, un număr mare de alegători să nu îşi poată exprima în mod public opinia cu privire la subiecte atât de importante precum instituia căsătoriei, familia şi drepturile copiilor, este clar că situaţia a fost complet scăpată de sub control.

 

David Quinn este directorul Institutului Iona şi jurnalist pentru publicaţiile The Irish Independent şi The Irish Catholic.

 

 

Traducere din limba engleză: Diana Orzan

 

 

,

No comments yet.

Lasă un răspuns