familie

Nu mai avem copilărie pentru că am renunțat la maternitate

de Carolyn Moynihan, MercatorNet

Îsi pot trăi copiii noștri copilăria dacă mamele lor sunt sclavele salariului?

Citim prea des despre anxietatea și depresia printre copii și mai ales adolescenți, unii cu tendințe suicidale, ca să ignorăm că e o epidemie în spatele atâtor mărturii despre problemele astea. Publicând un articol în New York Times weekendul trecut, Kim Brooks, mamă a doi copii, este ultima care citează rapoarte și se lamentează că ceva nu e în regulă cu copiii noștri.

Probabil copiii ei sunt în regulă. Măritată, din clasa mijlocie, a avut opt ani la dispoziție sa realizeze ce a distrus copilăria, pentru că sunt opt ani de când și-a lăsat fiul, care avea patru ani, nesupravegheat în mașină ca să dea o fugă într-un magazin și a fost raportă la poliție și acuzată de contribuție la delicvență față de un minor.

Trauma pe care a avut-o a inspirat-o să scrie Micile animale – Paternitatea în timpul groazei (Small Animals: Parenthood in the Age of Fear (2018)), unde se ia în piept cu pretenția unora ca părinții (n.a. adulții în original) să-și supravegheze copiii tot timpul, lucru care e suficient pentru a-i deprima și neliniști. De atunci a tot ignorat orice neliniște. Dar cum i-a reușit?

Ne răspunde că „printr-o schimbare fundamentală în modul în care îi vedem pe copii și cum înțelegem creșterea lor”.

„Creșterea copiilor, văzută cândva ca fiind o muncă la care contribuie întreaga societate, este o întreprindere individuală pentru toți, excepție făcând cei bogați. Părinții sunt pe cont propriu când vine vorba de binele odraslelor lor. Majoritatea au ales bunăstarea fizică în dauna unei dezvoltări sănătoase pe plan social și emoțional.”

Acest argument este elocvent, deși nu unul nou. Sociologii au tot scris despre declinul vieții comunității și al legăturilor sociale care au izolat familia făcând viața de familie extrem de dificilă.

Motivele pentru care s-a ajuns în situația asta sunt multiple, dar cel mai evident e că multe mame, care sunt viața și sufletul comunității, au schimbat munca extrem de necesară din sânul societății cu lucrul plătit în afara căminului familial.

Cartierele pline cu mame tinere și copiii lor aveau un sistem de întrajutorare minunat până când Betty Friedan și surorile le-au convins în 1960 că se îndreaptă spre o psihoză suburbană dacă nu se apucă de o activitate care să le dea sens, să le facă relevante.

Da, existau aspecte negative ale culturii din acea perioadă, așa cum există și acum. Da, tații scăpau de multe dintre corvezile pe care le implică viața de familie și creșterea copiilor; da, mamele aveau puțin timp la dispoziție să-și cultive alte talente. Și da, am creat o societate în care mamele trebuie să muncească. Totuși, dacă tot vorbim acum – în ceasul al doisprezecelea – despre binele copiilor, nu ar fi timpul să luăm în considerare dacă mamele aflate în drum spre muncă sunt în regulă pentru dezvoltarea copiilor?

Brooks nu se referă direct la situația mamelor care muncesc. Face referire la „părinții care trebuie să muncească” și la „mulți dintre părinții” care lucrează „ore mai lungi și grele decât oricând” pentru a-și putea acoperi cheltuielile cu traiul de zi cu zi, pentru sistemul medical, pentru casă și masă, pentru educația post-liceală. „Nu se mai pot baza pe familie sau prieteni în grija cărora să își lase copiii sau să le permită copiilor un timp al lor”, acești „părinții” sunt „forțați să își instituționalizeze copiii pentru perioade din ce în ce mai lungi de timp”.

Și „instituționalizarea”, fie ca e la grădiniță, la școala cu program prelungit sau în taberele de vară, le fură copiilor joaca liberă din parc sau din fața blocului, prilejul de a-și face prieteni, de a găsi soluții la probleme de unii singuri, chiar de a face o plimbare de unii singurii până la magazinul din colț. De aia ecranele și viața virtuală le fură atenția, pentru că „prilejurile de interacțiune din viața reală s-au evaporat”. Și asta e foarte stresant pentru copii.

Dacă viața de comunitate este piesa principală care lipsește din sistemul de susținere a familiei pentru creșterea copiilor în ziua de azi, nu se întâmplă așa tocmai din cauză că mamele care ofereau comunității suportul necesar sunt angajate acum? Nu se întâmplă așa pentru că activitatea casnică și creșterea copiilor sunt subevaluate în comparație cu munca plătită? Nu cumva idolatrizarea muncii de către societatea americană și vestică este adevărata problemă?

Într-un eseu din The Atlantic de la începutul anului, Derek Thompson a atras atenția că evaluările de la mijlocul secolului XX conform cărora timpul liber se va mări (săptămâna de lucru de doar 15 ore!), nu au preconizat modul în care munca a devenit mai necesară pentru clasele de mijloc și de jos, și o medalie de onoare – o religie în toată regula – pentru absolvenții de facultate, inclusiv femei. A denumit această nouă religie „muncitorism” (workism) și a sugerat că asta îi face pe toți americanii nefericiți, nu doar pe copii.

Sociologul W Bradford Wilcox și alți colegi au identificat recent că „muncitorismul” este cauza cea mai probabilă a fertilității scăzute în locuri ca Japonia și Coreea de Sud, unde orele târzii la birou sunt o regulă. Recomandă o schimbare a culturii muncii care să le permită tuturor muncitorilor timpul necesar pe care să îl dedice vieții de familie. Au numit asta „familism”.

Unele țări vestice, în particular țările scandinave, au dobândit asta la scală largă implementând politici feministe ale egalității de gen, incluzând vacanță pentru ambii părinți și ajutoare pentru creșterea copiilor. Totuși, focalizarea lor pe participarea egală a femeilor pe piața muncii, venituri egale și implicare echivalentă la sarcinile casnice nu este răspunsul concret la „muncitorism”.

Studii recente au demonstrat că acolo unde femeile – inclusiv absolvente cu venituri mari – pot alege, vor prefera să-și întrerupă activitatea o perioadă pentru a-și îngriji copiii, chiar dacă asta le reduce veniturile. Alte studii arată că mamele casnice nu vor participarea egală a soților la treburile casei, dar o alocare „corectă” care să țină cont de responsabilitățile fiecăruia.

Sociologul de la universitatea Harvard, Mary Brinton și colegii (citați de Wilcox și alții) observă două forme de egalitarism care au legătura cu fertilitatea – dar care sunt mai relevante în contextul maternității: „egalitarismul liberal” (“liberal egalitarianism”), care pune accentul pe participarea femeii pe piața muncii și respinge ideea că a fi o mamă casnică e la fel de satisfăcător ca a munci pentru bani; și „egalitarismul flexibil” (“flexible egalitarianism”) care apreciază femeile care muncesc, dar cu toate astea, consideră că a sta acasă să crești copii generează aceeași nivel de împlinire ca situația în care muncești în afara căminului.

Kim Brooks neglijează influența ideologiilor asupra vieții de familie. Își încheie articolul cu exemplul unei organizații care lucrează alături de școli și părinți pentru a îmbunătății sănătatea mintală a copiilor. Se promovează, printre altele, „timp liber, timp pentru familie, timp pentru a cina în familie”; părinții organizând alături de vecini „zile fără cursuri în care copiii se joacă pur și simplu”.

Toate bune și frumoase, dar atâta timp cât egalitarismul liberal domină discursul public este dificil de contabilizat cum și când vor fi suficienți adulți care să stea acasă pentru a face aceste lucruri să se întâmple. Nu putem recrea cartierele anilor 1950, dar avem nevoie de mai puțin feminism și de mai mult familism dacă vrem bunăstarea copiilor noștri.

Traducere de Gabriela Cucu




Ai un comentariu despre acest articol? Adaugă-l mai jos în caseta „Lasă un răspuns”.


Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole relaționate

Back to top button