familie

Nicușor Nacu: Este credința o dimensiune care creează „dependență”?

de Nicușor Nacu, Facebook

Aud din ce în ce mai des că faptul de a crede este o formă de dependență. Să intervenim cu câteva precizări.

Îi mulțumesc soției mele, Dr. méd. Amelia NACU, medic psihiatru-psihoterapeut, Șefă de clinică, Fondation de NANT, Elveția, pentru precizările medicale din expunere.

În spațiul manifestărilor conștiente, faptul de „a crede” este o componentă structurală. De fapt, a crede este o acțiune intelectivă și naturală, de participare la lumea imediată, de reperare intuitivă, la fel de naturală ca aceea de a te orienta în spațiu. Ține de firescul condiției umane să creadă. Chiar ateul, în ciuda aparențelor, negând existența lui Dumnezeu cu mijloace a căror construcție rațională poate fi deconstruită tot prin procese raționale, este tot într-un act de credință. Îl amintesc pe ateu, pentru că în ipostaza ultimă a demersurilor sale, el rămâne suspendat într-un soi de apriori imposibil de demonstrat. Așadar, el însuși rămâne într-un demers, care ține de propria lui credință că Dumnezeu nu ar exista. Plecând de la observația inițială, credința configurează condiția conștiinței de sine, de la raportare la univers și la ceea ce-l transcende, adică la Dumnezeu.

Naturală ființei până la intimitate, acțiunea de „a crede” (subînțelegând aici și credința religioasă) nu se poate transforma într-o stare sinonimă adicției. Dependența, indiferent de natura ei, este o dimensiune creată, vizibilă într-o atitudine cu consecințe precise și imediate. Ea nu exista înainte de a-i fi oferit condițiile care i-au favorizat instalarea. De exemplu, fumatul este o dependență creată, o virtualitate dependentă doar de acțiunea de a începe să fumezi într-un anume moment. Dacă dependența creată se raportează la un început anume, reperabil într-o acțiune fondatoare, credința, în schimb, ca acțiune intelectivă, este o componentă structurală a mecanismelor noastre naturale, pe care voința personală le activează sau nu, indiferent de perspectiva aleasă. Ea nu rămâne, de altfel, într-o stare latentă, ci este personalizată în funcție de valorile cu care se confruntă omul de-a lungul existenței sale.

În consecință, devine imposibilă valorizarea faptului de a crede sub semnul unei dependențe, indiferent de numele pe care i-l conferim. Dacă faptul de a crede („avoir la foi”, mult mai semnificativ în spațiul francofon) activează valori reperabile în „credințe” și atitudini, dependența față de o stare creată (de exemplu, dependența față de joc, internet, shopping, etc.) caută resurse pentru a susține plăcerea. Odată activată, se menține în alertă și se întreține mecanismul căutării plăcerii ulterioare. Este vorba despre un mecanism creat care se autosusține și consumă energia generată de conjuncția dintre obiectul căutat, rămânerea în el și imposibilitatea satisfacerii totale a plăcerii prin raportul cu el. De aceea, dependentul se automutilează interior: aflat în vânarea unei plăceri ulterioare, mai intensă, mai altfel, deoarece plăcerea actuală (ca teritoriu creat, în creștere continuă și căutare de resurse pentru a se hrăni) nu a fost suficient de satisfăcătoare, el se menține într-o alertă care-l epuizează. Acesta este mecanismul care exprimă cel mai bine starea celui dependent: epuizarea prin căutarea plăcerii ulterioare și generarea unui mecanism compulsiv.

Or, faptul credinței (avoir la foi) nu se transformă niciodată într-o dependență ca cea amintită mai sus. Este oscilant, în căutare de echilibru, în continuă modelare – prin raportare la o serie de valori morale, care cheamă, de la sine, alte valori morale, sociale, etc. Însă, în credință nu ești dependent de nimic creat și, în consecință limitat, circumscris unui teritoriu strâmt, ci trăiești imboldul de a te îndrepta către „Ceva”, care te depășește, care te armonizează cu tine însuți. De fapt, în acțiunea, mai mult sau mai puțin conștientizată de a crede în Dumnezeu, omul își descoperă nelimitarea. Este vorba despre un potențial care-l impulsionează și-i oferă o energie care-l menține într-o alertă, la rândul ei, susținătoare. Omul care crede, activând acest mecanism natural, nu se epuizează niciodată. Rămâne alert și atent la imbolduri care-i repun în armonie ordinea interioară.

Simplu spus: Adicția este distrugătoare, în timp ce activarea credinței și rămânerea în ea este suport și sursă continuă de energie. Prima este creată și nenaturală, în timp ce a doua este punerea în acțiune a unei structuri deja naturală conștiinței. În acest caz, nimic din ceea ce este natural ființei nu se poate transforma în adicție.



Ai un comentariu despre acest articol? Adaugă-l mai jos în caseta „Lasă un răspuns”.


Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.

Taguri

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole relaționate

Back to top button