adolescenţiavort

„Necazul fiicei și povara familiei” – despre o adolescentă obligată de părinți să facă avort

Semnalat la alexandranadane.ro

Dina este o adolescentă care a fost obligată de părinți să facă avort și cu ajutorul unui consilier pentru criza de sarcină reușește să-și exprime durerea ascunsă pentru copilul mort și să recupereze relația cu părinții, făcându-i conștienți de suferința prin care trece.

Probabil multe persoane se vor regăsi în această mărturie: tinere care au fost obligate de familie să facă avort, părinți care au crezut că au luat cea mai bună decizie pentru fiica lor dar apoi au văzut consecințe dezastruoase.Textul oferă nu doar o înțelegere despre cât de adâncă și dureroasă este această traumă, ci și un drum spre vindecare.

De zece ani consult persoane care au suferit traume psihologice, ca o consecință a avortului. Doar de două ori al primit telefon, cu o solicitare de ajutor din partea taților fetelor care au făcut avort. Ultimul a fost un bărbat pe care îl voi numi domnul Davis. El m-a rugat să-i ajut fiica: „Am nevoie de sprijin psihologic. De cineva obiectiv. Dumnezeu mi-e martor că eu nu sunt obiectiv!”. El a tăcut atunci, ca și cum s-ar fi gândit la ceva trist.

„În ce constă problema?”, l-am întrebat eu.

„Ei, a zis el mai înviorat, fiica mea Dina este îndrăgostită de un băiat. Acesta o jignește și a lovit-o. Îi distruge viața.” În vocea bărbatului se putea distinge un ton de disperare. Am mai înțeles, din ton, durerea și mânia, dar cel mai grav, neajutorarea. „Nu pot să stau să privesc cum fiica mea își distruge viața. Acest băiat are deja un copil pe care nu e în stare să-l întrețină. Nu înțeleg ce a găsit la el. Dina mea este o fată extraordinară!” Vocea lui s-a stins până la șoptit. „O iubesc atât de mult, dar simt că o pierd…”

A tăcut o secundă, apoi vocea i-a tremurat: „Puteți face ceva în acest sens? Ajutați-o, vă rog, să-și dea seama ce ticălos e băiatul ăla. Pe mine nu mă mai ascultă”.

I-am explicat domnului Davis că nu pot să-i fac să nu se mai vadă, dar o pot ajuta să-și înțeleagă sentimentele și emoțiile față de acest băiat. După aceea l-am întrebat pe Davis dacă nu a mai avut loc ceva între fiica lui și băiat.

Întrebarea a fost o provocare pentru el. Domnul Davis ezita. În fine, a răspuns: „Ei, s-a întâmplat ceva, dar aceasta trebuie să vă spună ea. Până la urmă, este viața ei și nu vreau să creadă că am vorbit-o pe la spate”.

„Fiica dumneavoastră a făcut avort?”, am întrebat eu, pe un ton mai mult afirmativ. Cuvântul a fost rostit: avort. Tăcere. Această tehnică funcționează întotdeauna: conduc un Centru de ajutorare post-abortivă și știu că oamenilor le este greu să-mi spună din prima pentru ce m-au sunat.

M-am întâlnit cu fiica lui în aceeași seară. Dina era o fată de 19 ani, cu păr blond și ochi albaștri, foarte triști.

„Tatăl meu m-a obligat să fac avort, mi-a explicat ea. Mi-a spus că nu mă va lăsa să locuiesc cu el, dacă păstrez copilul. Știa că îl voi urî pentru asta, dar a riscat, totuși. Mi-a spus că voi trece peste asta. Am fost educată că avortul e un lucru rău. În clasele mai mari am scris referate în care condamnam avortul”. Ochii ei s-au umplut de lacrimi și luceau ca niște diamante.

Timp de trei ani, Dina nu a povestit nimănui despre avort: după câteva minute amintirile au năvălit peste ea ca un uragan de tristețe. Valul de amintiri s-a lovit de zidul calmului meu medical. Am încercat să o liniștesc și să o pregătesc pentru următorul val de sentimente.

Povestea Dinei era întreruptă de hohote de plâns și oftaturi adânci: „Am venit în week-end acasă, de la facultate, ca să le povestesc alor mei despre sarcină și să discutăm despre planurile de viitor… Tata a înnebunit de furie. Mă întreba ce a făcut ca să merite asta. L-a adus pe prietenul meu la bucătărie, să vorbească doar între bărbați. Nu am fost lăsată să merg acolo. Tata încerca să-l forțeze să mă convingă că avortul este cea mai bună soluție, în situația dată.”

Cu mare greutate, ea a continuat: „… Plângeam tot timpul în drum spre spital… Mama mă ducea acolo… Îi tot spuneam că nu vreau să fac asta… Vă rog, nu! Nu mă obligați să fac asta, nu!… Repetam întruna… Nimeni nu mă asculta. Ei au făcut asta: mi-au ucis copilul!”.

Sleită de puteri, Dina ofta încontinuu. Ghemuită și ținându-și mâinile pe burtă, tot nu-i venea să creadă că a făcut avort. A plâns mult, înainte de a continua: „Cum s-a întâmplat asta? Și toți se poartă de parcă au uitat deja. Părinții nu mi-au mai spus nimic despre asta. Au fost extrem de supărați atunci când au aflat că încă mă mai văd cu Joe. Nu ezitau niciodată să mi-l vorbească de rău. Nu eram bine nici cu Joe. Ne certam tot timpul. Eram supărată și nu știam ce să fac cu sentimentele mele. Îmi era prea rușine să vorbesc despre avort cu prietenele mele, iar părinții mă obligau să promit că nu voi spune nimănui nimic.”

Dina a început să meargă la întâlnirile unui grup de susținere și să facă terapie individuală. Ea era supărată pe Joe pentru că acesta nu a apărat copilul, dar și pentru că părinții ei au fost cei care au insistat asupra avortului. Vina s-a întors asupra ei. Era foarte supărată pe părinți, pentru că aceștia nu au acceptat sarcina ei. Voiau doar să rezolve cumva problema. Fiind între două tabere, Dina se simțea ca paralizată și nu era capabilă să analizeze atitudinea față de cele întâmplate.

Deși nominal membrii familiei Dinei sunt creștini, credința lor nu a jucat vreun rol în luarea deciziei de întrerupere a sarcinii. Părinții credeau că, dacă vor insista asupra avortului, o vor salva pe fiica lor de un trai sărac, alături de un om care, după cum considerau ei, nu este în stare să iubească și să asigure cele necesare prețioasei lor fiice. Joe mai avea un copil de care nu avea grijă și se temeau pentru viitorul fetei lor.

Acum a sosit însă acel viitor, iar Dina era încă alături de acel om dur și bădăran. Stima de sine era la pământ și depresia o însoțea tot timpul. Părinții urmăreau cu tristețe cum se pierde fiica lor, devenind cu totul altfel decât o cunoșteau ei.

Dina, femeia-copil, avea urgentă nevoie de aprobare și dragoste părintească, lucruri care erau foarte importante pentru ea. Nu i s-a permis să „crească”, să nască un copil și să devină mamă. Atunci când a făcut avortul, ființa sa interioară, feminitatea, a fost, de asemenea, avortată. În planul dezvoltării ea s-a oprit între tendința spre independență și maturitate și aceea de încercare eșuată de a rupe dependența emoțională față de părinți. Încremenită și neîncrezătoare în forțele proprii, Dina nu avea forța să ia decizii, nu era în stare să-și apere interesele și nu era capabilă să iubească.

Mânia și durerea i-au umplut inima. Era, de asemenea, tristețea care acapara totul, a amintirii legate de copilul mort, care nu-i va fi niciodată alături, pentru a-i oferi bucurii și speranță. Tot ce era legat de copii o făcea să-i dea lacrimile: lucruri pentru copii, reclame la scutece și chiar copiii de pe stradă. Toate acestea provocau o durere puternică în inimă. Sufletul ei era rănit, iar rana nu se putea vindeca, sângerând încontinuu.

Începând tratamentul pentru stresul post-abortiv, Dina a reușit să-și exprime unele sentimente. Era important ca părinții ei să facă parte din procesul terapeutic, pentru a recunoaște pierderea pe care a suferit-o fata lor, dar și responsabilitatea pentru înrăutățirea stării ei. Știam că atât mama, cât și tatăl Dinei își vor justifica acțiunile. Această împotrivire sau incapacitatea de a recunoaște boala sufletească se numește negare. În această etapă, negarea este o mare ispită pentru cei implicați în terapie.

Mama Dinei a venit prima. A ascultat-o pe fată și și-a exprimat părerea de rău… odată cu inevitabilul DAR. Știu că ți-este greu, DAR noi credeam că facem ce e bine. Știu că te doare, DAR tu trebuia să-ți continui viața. Voiai acel copil, DAR cum l-ai fi crescut? DAR cum ai fi continuat studiile, DAR, DAR, DAR… Lista a continuat la fel ca hainele murdare, care trebuie spălate tot timpul. Fiecare „DAR” îi lua Dinei capacitatea completă de conștientizare a pierderii avute. Ea era lipsită de simpatizare autentică din partea părinților. Inițial aceștia nu au vrut să accepte sarcina ei, acum nu-i acceptă suferința. Ea se simțea renegată.

Tata știe mai bine?

Dina mi-a spus că tatăl ei nu avea habar prin ce a trecut ea după avort. El nu conștientiza sacrificiul pe care l-a făcut fiica lui, pentru a-i intra în voie. Era foarte important ca Dina să-i povestească acestea tatălui ei și eu l-am invitat pe Davis la convorbire. În seara de dinaintea întâlnirii, el m-a sunat.

„Am probleme cu stomacul încă de luni, de când am auzit despre această întâlnire… Vreau ce este mai bine pentru Dina”. După aceea tonul lui a devenit mai oficial și hotărât: „Vreau doar să știți că pentru mine aceasta nu este o chestiune de morală. Dina trebuia să facă acest avort! Și acum cred că am decis corect. Dacă aș avea acum de ales, aș alege același lucru. Știu că ei nu-i place să audă așa ceva. Trebuie să mint ca să se simtă mai bine? Spuneți-mi, trebuie să mint, să-i spun că am greșit? Dacă e așa, să știți că nu pot face acest lucru!”.

I-am explicat atunci cu hotărâre: „Domnule Davis, știu că vă iubiți mult fiica. Știu că și Dina vă iubește mult. Altfel, ea nu ar fi fost de acord să facă avortul. Copilul ei este nepotul dumneavoastră. Dina se gândește la aceasta zilnic. Ea plânge pentru acel copil în fiecare noapte. Incidentul acesta nu s-a încheiat pentru ea. Trebuie să aflați cum a afectat-o avortul”.

Domnul Davis nu răspundea. Am continuat, hotărât: „Atunci când moare cineva, cel mai rău este să spui că aceasta este spre bine.” Astfel de cuvinte nu liniștesc pe nimeni, nu mângâie. Ele nu fac decât să se simtă rău cei care au suferit pierderea, pentru că nu înțelegeți suferința lor și nu apreciați pierderea lor. Pentru că Dina este rău că nu recunoașteți viața după care plânge. Ea suferă după pruncul ei, pe care nu ați vrut să-l recunoașteți”. În fine, domnul Davis a fost de acord să asculte ce are de spus Dina, și, poate, va reuși să învețe ceva din asta. Nici nu speram mai mult Era semnul unei uși întredeschise. „Bărbații nu sunt predispuși spre sentimentalisme”, mi-a amintit el. Voia să simtă durerea fiicei lui, dar nu putea. Cu toate acestea, el era pregătit să o asculte, dacă acest lucru ar fi ajutat-o.

A asculta și a-ți asuma responsabilitatea

Atunci când domnul Davis a venit, în dimineața următoare a zis: „Nu aveam dreptul să fac această alegere.” Gândindu-se, în timpul nopții, la cele discutate cu mine la telefon, el a recunoscut că și-a dat seama, pentru prima dată, că avortul nu a fost alegerea Dinei.

Discuția a început și a continuat într-o atmosferă încordată. Dina și-a manifestat mânia și supărarea. Ea a spus, de asemenea, cum suferă după copilul pierdut. Părinții ei o ascultau pentru prima oară, fără a o întrerupe, fără a se justifica și a oferi explicații legate de cele întâmplate. Dina și-a recunoscut propria responsabilitate legată de faptul că a permis să se facă avortul și ar fi vrut ca și părinții să recunoască același lucru.

Părinții începeau să înțeleagă că au forțat-o pe Dina să aleagă între ei și copil. Eu i-am îndemnat să nu o mai forțeze să aleagă, încă o dată, acum între ei și Joe. În starea în care se află ea, ar fi putut face un altfel de „avort”: să înceteze a mai fi fiica lor.

Dina avea o mare durere sufletească și se simțea respinsă. În subconștient, ea se împotrivea, încerca să-i oblige pe părinți să-l accepte pe Joe, care, după cum știa ea, era disprețuit de părinții ei. Acest lucru îi amintea de alegerea pe care a făcut-o cu avortul. Dina continua să se simtă legată de Joe, deși acesta se purta urât cu ea. Joe era legat de Dina și prin copilul ucis, pe care ea încă îl mai plângea. În acest cerc vicios, Dina se pedepsea atât pe sine, cât și pe tatăl ei.

Domnul Davis s-a confruntat cu unele lucruri pentru prima dată în viață. În sfârșit, el a reușit să se gândească a copil și să-l separe pe Joe de sarcină. Avortul a fost o modalitate de a șterge toate simptomele activității sexuale a fiicei și a o elibera pe aceasta, într-o manieră eroică, de propriile ei acțiuni. El începea să înțeleagă că fiica lui este deja femeie și că el nu mai trebuie să încerce să o controleze. Trebuia să învețe să aibă încredere în Dina, lăsând-o să ia singură deciziile, fără a se teme de faptul că părinții ar părăsi-o.

Atunci când Davis a înțeles acest lucru, negarea nu a mai avut aceeași forță. Dintr-o dată, domnul David a devenit foarte melancolic. El privea, fără să-și creadă ochilor, ca și cum o nouă lumină ar fi năvălit în camera noastră.

Vocea lui tremura de durere: „Fetița mea, Dinuța, a zis el, îmi pare atât de rău… Iartă-mă! Nu am avut dreptate!” A îmbrățișat-o pe Dina și a început să plângă. Lacrimile lui s-au amestecat cu cele ale Dinei, care-și îmbrățișase, la rândul ei, tatăl. Domnul Davis îi mângâia fetei părul. Toată mânia, supărarea, emoțiile estompate, s-au vărsat în acele lacrimi. Tatăl i-a cerut iertare fiicei și i-a spus că ar fi o mamă extraordinară. Într-o clipă minunată, maternitatea Dinei a fost prețuită și ea a plâns cu ușurare.

Zidul negării a fost dărâmat. Fără îndoială, avortul a reprezentat pentru domnul Davis, până la urmă, o chestiune morală. Părerea de rău pentru păcatul săvârșit era evidentă. Familia se chinuia și suferea, dar Dumnezeu ne învață să credem și să sperăm că după Golgota urmează Învierea.

Pentru a ne fi mult mai ușor, fiecare membru al familiei trebuie să-i ceară iertare lui Dumnezeu și să îi poată ierta pe ceilalți. Domnul Davis va trebui să-l ierte pe Joe pentru că Dina a rămas însărcinată. Pentru a ierta pe cineva este nevoie de eforturi, rugăciune și milostenie. Pentru aceasta nu este neapărat ca omul căruia îi adresăm acestea să ne placă. Iertarea este o alegere grea pentru domnul Davis, dar este necesară pentru ca el să nu-și piardă fiica așa cum a pierdut nepotul.

Avortul este o greșeală tragică pentru toată lumea care are legătură cu el. Consecințele acestuia pentru relațiile familiale pot merge extrem de departe și pot fi foarte dureroase. Și totuși, nu există nici o greșeală pe care Domnul, prin milostivirea Sa, să nu o poată ierta și nici un rău pe care să nu-l poată repara, în afara păcatului nemărturisit.



Ai un comentariu despre acest articol? Adaugă-l mai jos în caseta „Lasă un răspuns”.


Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.

Taguri

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole relaționate

Back to top button