avort

Mi-am iubit copilul mai mult decât pe Dumnezeu și l-am pierdut

Material aparut in nr. 26 al revistei Familia Ortodoxa

La cererea insistentă a unor cititori revista noastră va avea o nouă rubrică: Provita. Până acum am publicat diferite materiale despre lupta care se dă pentru a se naște un copil, despre cum unii părinți și copiii lor pierd această luptă și fac avort, iar alții o câș­ti­gă. Am fost însă mustrați pentru faptul că ne­glijăm să vedem problema avortului în toată gravitatea ei și, deși dorim să ajutăm după puterile noastre la zidirea duhovnicească a aproapelui, suferim de păcatul lipsirii unui cuvânt constant și puternic față de această gravă boală duhovnicească a românilor. Căci părinții duhovnicești arată că, după lepădarea de credință, cel mai mare păcat este avortul – curmarea vieții unui copil nenăscut.

Din păcate România se află pe unul din primele locuri în lume în această privință. Din 1959, anul din care există primele statistici oficiale, și până în prezent, numărul de copii avortați este de 22.178.906. Această cifră îns­păimântătoare nu cuprinde avorturile ilegale din perioada 1966-1989, avorturile din cli­nicile particulare din 1989 până în prezent, a­vorturile medicamentoase, avorturile dato­ra­te efectul avortiv al majorității mijloa­ce­lor de contracepție și al cărui număr este ne­cu­noscut chiar și mamelor respective și nici pe cel al copiilor căzuți victime selecției în cazul celor care practică fecundarea artificială. De asemenea, această cifră nu cuprinde pe cele realizate de românii din afara granițelor țării, după 1989, deși milioanele de români migranți temporar ori definitiv în ultimii douăzeci și unu de ani sunt tocmai cei aflați la vârsta fertilității și sunt cei aflați în situații de mare vulnerabilitate. Dacă se va realiza o astfel de statistică vom constata că numai după 1989 ne-am ucis un număr de români mai mare decât are acum țara noastră.

Aceasta se întâmplă și pentru că nu con­știen­tizăm adevărul despre avort, nici măcar toți cei care merg duminică de duminică la biserică: avortul nu este un păcat oarecare, un păcat dintr-o listă, ci este o răzvrătire di­rec­tă împotriva lui Dumnezeu, Cel care dă viața, și a aproapelui, a pruncului căruia i-o luăm, fără a ne fi greșit cu ceva și fără a-l întreba ceva. În Memoriul asociațiilor ortodoxe provita adresat Sfântului Sinod în anul 2009 și dat publicității în luna februarie a acestui an se remarcă faptul, deosebit de tulburător, că degradarea morală în cauză privește chiar și pe credincioșii ortodocși practicanți, nu doar pe cei indiferenți: „Femeile chestionate […] – spune concluzia unui studiu relevant pentru mentalitatea femeilor care avortează – sunt convinse că avortul este o crimă, că este un păcat, că embrionul este o ființă vie, în timp ce declară că se roagă, se spovedesc, postesc, merg la Liturghie”, cf. P. Chirilă, A. C. Băndoiu, B. Rotaru, „Aplicarea unui chestionar femeilor care avortează”, în rev. Studii, Mitropolia Olteniei. Centrul de Studii pentru Teologie Aplicată, 1/2002, p. 62)”.

În această rubrică dorim ca, pe lân­gă ar­ti­co­le, să publicăm și mărturii ale persoanelor care au făcut avort, au deter­minat sau au în­cu­viințat, iar mai târziu au realizat gravitatea ges­tului lor. Sunt bine­venite și mărturii ale ce­lor care, prin mila lui Dumnezeu, nu au reușit să-și ducă la îndeplinire gândul de a face avort și au născut copilul, iar apoi au realizat că au fost salvați în chip minunat de la a-l ucide.

Este o datorie duhovnicească a celor care cre­dem în Dumnezeu și dorim să ne mântuim să nu-i lăsăm pe cei care acum se confruntă cu astfel de ispite fără o mărturie clară. Astfel de gla­suri mărturisitoare se pot dovedi curățitoare de păcate, căci cel care ajută pe cineva să nu fa­că un păcat va avea plata sa duhovnicească. Ele sunt cu atât mai necesare cu cât statul nu are un absolut nici un program de încurajare a natalității, de sprijinire a mamelor aflate în di­ficultate, iar doctorii și psihologii nu vor­besc despre consecințele pe care avortul le are asupra sufletului omenesc.

Publicăm în acest număr al revistei o scrisoare primită la redacție, o mărturie co­ple­șitoare. Nădăjduim că strigătului ei se vor alătura altele și, cu mila lui Dumnezeu, gla­surile celor ce vor mărturisi vor ajuta pe ado­lescenți și pe tineri să nu repete căderea celor mai în vârstă. La rândurile de mai jos am dori să adăugăm o observația privind ridicarea prin necazuri: Dumnezeu nu omoară pe nimeni, nici pe păcătoși, nici pe copii pentru păcatele părinților, dar uneori îngăduie, cu preștiința Sa, când omul se îndepărtează de El, ca atotpierzătorul să lucreze împotriva omului, precum odinioară împotriva lui Iov, ca, prin criza aceasta, ca din niște dureri ale facerii, să se nască omul cel nou.
Mă numesc Petruța O. și sunt din județul Argeș. Am 41 de ani. După fiecare număr al revistei dumneavoastră îmi propun să vă scriu și, de fiecare dată, ceva mă împiedică. Iată că am reușit! Prin această scrisoare, nădăjduiesc să smulg lacrimi și mustrări de conștiință și altor femei, altor mame – și nu doar atât. Aș vrea ca suferința – sora mea geamănă – să schimbe multe gânduri, să oprească mamele să devină ucigașe de copii nenăscuți și, datorită unei educații necorespunzătoare, ucigașe de copii născuți. Iată, pe scurt, povestea mea.
În urmă cu 22 de ani, am adus pe lume un copil minunat. Aveam 19 ani. Deși foarte tânără, l-am crescut, l-am îngrijit, i-am oferit tot ce mi-a stat în putere (posibilitățile materiale fiind reduse), dar i-am dat toată dragostea mea. Ca soție poate că n-am cunoscut fericirea, dar ca mamă fericirea a fost deplină. Așadar, copilul meu s-a bucurat de toată iubirea care încăpea în inima mea. L-am iubit mai mult decât orice pe lume.
Prea târziu mi-am dat seama că l-am iubit mai mult decât pe Dumnezeu. Foarte curând după naștere s-a cuibărit în inima mea, în mintea mea, gândul ucigaș de a nu mai iubi pe nimeni alt­cineva, de a nu mai face loc în casa mea, în inima mea, altui copil. Și așa a fost. Am ucis trei copii prin avort și mulți alții prin metode contraceptive. Cu toată sinceritatea o spun: n-am știut că este un păcat atât de mare, n-am știut că este o crimă. Asta pentru că nu-L cunoșteam pe Dumnezeu, pentru că viața mea mergea cu pași repezi spre iad. Păcatele mele – pe bună dreptate! – covârșesc stelele cerului și nisipul mării. Când soțul și cei din jurul meu îmi sugerau să mai fac un copil, pentru că „nu știi ce-ți oferă viața”, îi uram și le răspundeam răstit: „Niciodată, pentru că nu voi putea iubi un alt copil atât cât îl iubesc pe G.-A.!”
O să mă chinuiască aceste cuvinte până în ultima clipă a vieții mele și, Doamne, ajută-mă! să nu mă mai chinuiască și în veșnicie. Sunt convinsă că Dumnezeu nu m-a pedepsit pentru păcatul în sine (avortul), ci pentru ura și egoismul meu. În urmă cu cinci ani am fost grav bolnavă, din cauza unui sterilet. Luptam din răsputeri să nu rămân însărcinată.
Dumnezeu s-a milostivit, m-a salvat, mi-a auzit rugăciunile disperate de a mă ține în viață pentru copilul meu – doar pentru el trăiam. N-am înțeles „mesajul” trimis de Salvatorul meu și am persistat în egoism. Ba mai mult, și pe copil l-am crescut cu același egoism. Era de acord cu mine, nu și cu tatăl lui, că trebuie să fie singur, că doar el trebuie să se bucure de iubirea noastră. Era un copil bun, cuminte, milos, ne iubea și ne respecta, avea o inimă mare, în care încăpeau toți cei din jurul lui.
Dar, neavând o mamă cu frică și dragoste de Dumnezeu, pășea și el, ca și părinții lui, pe calea către iad, neștiind să aibă grijă și de suflet, fiind stăpânit, la fel ca mama lui, de mândrie și iubire de sine. Mergeam la Biserică doar cu trupul. N-am dat importanță Spovedaniei și Sfintei Împărtășanii. El a făcut asta doar până în clasa a X-a. Simt nevoia să vă reamintesc cât de mult l-am iubit pe scumpul meu copil – atât de mult, încât am uitat de Dumnezeu! Dar Dumnezeu n-a uitat de mine. În 8 decembrie 2007, în urma unui accident rutier, ca pasager al mașinii de serviciu, dintr-o greșeală a șoferului, am pierdut ființa cea mai dragă din lume, mângâierea și nădejdea mea, „viața” mea…
Nu vreau să repet cuvintele cumplite, hula pe care am adus-o lui Dumnezeu atunci… Cu groază mă gândesc, ce răspuns voi da pentru asta în ziua Judecății…
N-are rost să vă descriu suferința mea, durerea care mă macină, puțin câte puțin, lacrimile și dorul meu. Oricine poate înțelege durerea unei mame ce-și îngroapă unicul ei fiu. Un singur lucru doresc să le spun mamelor care-și doresc un singur copil, care ucid sau au de gând să ucidă suflete nevinovate: nu vă faceți stăpâne pe viața copiilor voștri! Viața este dată de Dumnezeu, Ziditorul nostru, și numai El o poate lua. Vedeți cât m-a costat egoismul meu? Vedeți cu cât plătesc eu pentru aceste crime? Vedeți ce sentință grea am primit pentru setea cu care omoram, de parcă nu mi-ar fi ajuns iubirea ca s-o împart și celorlalți copii?! Aveți idee cum trăiesc, aveți idee ce luptă se dă în mintea mea, în inima mea? Dacă ați ști cât sufăr din cauza păcatelor mele!
Sunt convinsă că, de i-aș fi născut pe toți cei patru copii, Dumnezeu nu mi-ar fi luat niciunul. Aș fi fost o mamă cu mai multe griji, mai multe greutăți, dar aș fi fost mamă. Acum nici nu mai știu ce sunt! Luându-mi copilul, consider că Dum­nezeu m-a pedepsit, dar, în același timp, sunt sigură că m-a și iubit. Simt din ce în ce mai mult dragostea Lui.
Văzându-mi nepăsarea, egoismul, ră­tă­­ci­rea, păcatele mele multe, a considerat că numai prin această „jertfă” mă va putea în­toar­ce pe calea cea bună. Îmi pusesem toată nă­dej­dea în copilul meu, însă acum știu că trebuie să ne punem nădejdea doar în Dumnezeu.

Pentru mine, copilul era mângâierea mea, iar acum primesc mângâieri duhovnicești. Copilul era iubirea mea, viața mea, acum știu că Dumnezeu este Viață, este Iubire. Cea mai mare minune pe care a făcut-o cu mine este aceea că mi-a luminat mintea și mi-am recunoscut păcatele. M-am născut din nou în ziua Sfinților Ierarhi Vasile, Grigorie și Ioan, când mi-am găsit (de fapt, m-a găsit, cu voia lui Dumnezeu), un duhovnic bun, într-o mănăstire, și mi-am mărturisit păcatele. Am făcut apoi primii pași spre Cer, în ziua de 8 decembrie (ziua morții copilului meu) când, după împlinirea canonului, după 21 de ani am primit Sfânta Împărtășanie. Am primit prima mângâiere, prima bucurie (dac-o pot numi așa) de la plecarea copilului meu la cele veșnice. De atunci, Bunul Dumnezeu nu încetează a ne arăta cât de mult ne iubește și ne așteaptă. Nădăjduiesc că ne va ierta pe mine, pe copilul meu, pe soțul meu – pentru multele noastre păcate, cu care L-am răstignit mereu…
Mamelor, și voi, tinerelor – viitoare ma­me – vă rog din toată inima, trăiți cu dragoste și frică de Dumnezeu, nașteți copii și îi creșteți cu dragoste și frică de Dumnezeu, căci numai astfel veți scăpa de durerea și su­fe­rin­ța prin care trec eu și, mai ales, de suferința care ne așteaptă pentru păcatele noastre. Nu așteptați să vă ia Dumnezeu ființele dragi, ca să vă întoarceți la El. Aveți grijă de sufletele voastre și ale copiilor voștri. Nu uitați că sco­pul nostru în această lume trecătoare este mân­­tuirea sufletelor, este pregătirea pentru veș­nicie. Prin ceea ce facem în lumea aceasta, ne vom pregăti calea către Rai sau iad. Urmați în­demnul Fericitului Augustin: „Omule, de voiești să fii încredințat că te mântuiești, pocăiește-te acum, cât ești tânăr și sănătos și se vede că ai lăsat tu păcatul. Nu aștepta bătrânețile, căci atunci nu ai lăsat tu păcatul, ci păcatul te-a lăsat pe tine”.
Puneți-vă nădejdea în Dumnezeu, în mila și ajutorul Lui. Rugați pe Maica Domnului să șteargă, din când în când, inima voastră, ca să fie curată!
Iertați-mă pe mine, păcătoasa!
Doamne, miluiește-ne pe noi, pe toți – și pe cei vii, și pe cei adormiți!
 
Petruța




Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.

Taguri

Articole relaționate

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *