avort

Mărturie despre avort la 30 de ani după: „Dacă m-aș fi gândit o secundă că «a rezolva» chestia asta presupunea să renunț la o viață, dacă m-aș fi oprit o secundă…”

Sursă: alexandranadane.ro

O mărturie cutremurătoare despre unul dintre cele 992.265 de avorturi din 1990. Timpul stat acum acasă i-a dat autoarei răgazul să scrie povestea pe care o ține de ani de zile în ea.

Cine nu înțelege ce este aceea criză de sarcină poate cunoaște ce înseamnă din trăirile expuse cu atâta sinceritate; și poate înțelege că avortul nu rezolvă problema care a generat criza de sarcină, ci o agravează. Singurul sprijin și singura consiliere, la zeci de ani de la primul avort, a fost de la duhovnic. Cine are urechi de auzit aceste adevăruri, să le audă și, când întâlnește o femeie în criză de sarcină, să o sprijine cu adevărat, nu să îi propună ipocrit avortul ca panaceu magic!

De prima sarcină avortată și de ultima avortată îmi aduc foarte bine aminte! Și de celelalte, dar nu punctual. Tot felul de stări, de situații, de oameni; dar, de fapt, de nimeni în jurul meu. O singurătate și o răceală de morgă! Spital, pereți de faianță, mese de metal rece.

Prima dată n-am știut pe ce lume sunt. În primul rând, mirarea întâmplării. Nu simți nimic. Eu, cel puțin, nu am simțit că sunt însărcinată. Doar că ceva s-a oprit: 1 săptămână, 2, 3 nu a venit menstruația… altceva nimic. Cursuri, viața de student, acasă o tensiune de beton! Intri în casă și simți cum te ustură și arde pe dinăuntru. Senzația de vânătoare, de urmărire din aia perversă. Cineva stă cu ochii pe tine, fiziologia ta e un lucru atât de important. Nu, nu cred că știu eu cuvintele și alăturarea lor ca să pot descrie senzația.

O ostilitate totală, ca și cum le-am făcut LOR ceva! Ca și cum nu mai eram eu fiica, eu nepoata.

După toate textele, anii de „discuții” în care mi se spunea că „toate, dar absolut toate acasă se rezolvă! Vii acasă, bune, rele, bine, rău, le găsim o soluție împreună.”

Dar „împreună” poate însemna „vino tu, că te dau pe răzătoare!”

Și acum, la 30 de ani distanță simt aceeași stare de rău. Nu sarcina mă speria, ci reacția unor oameni, ai mei, care considerau că un lucru abominabil se petrecuse!

Cred că dacă omoram pe cineva m-ar fi apărat cu dinții. Dar așa, parcă le împușcasem viețile! Le spulberasem!! Iar eu, nu înțelegeam nimic!

Doar trăiam senzația de respingere, de rejectare și repulsie pe care mi-o arătau zilnic! Mama mea. Și bunica. Tata nu știa.

Până în ziua în care mi s-a aruncat: „Tu ai făcut-o, tu să te descurci! Și mai repede, auzi: Până nu se vede!”

Și gata!

Din secunda aia, n-am mai fost copil. Era repulsia femeii virtuoase aruncată ca o cârpă soioasă în capul femeii păcătoase… care nu voia să-și pună cenușă-n cap. Care nu avea rușine și risca să înțeleagă că vine om nou în lume și să se și bucure, poate, nerușinată!

Ea, o curvă, trebuia să se sperie!

Și da, m-am speriat!

Dacă m-aș fi gândit o secundă că „a rezolva” chestia asta presupunea să renunț la o viață, să refuz, nu să renunț la o viață, dacă m-aș fi oprit o secundă! Dacă cineva mi-ar fi spus „Fată! Știi ce faci? Nu contează cum s-a ajuns aici. Acum nu mai contează asta! Contează ce faci tu, acum, ce hotărăști, cum îți aperi copilul… Cum te lupți!”

N-am avut șansa asta. Nu a fost nimeni să îmi spună.

Și recunosc, nici instinct matern n-am avut. Ca să apăr! Nu m-am gândit o secundă că e o viață acolo! (De fapt, au fost două vieți!) Poate, dacă m-aș fi dus la tata, care-și dorise toată viața lui copii mulți…

Dar tata nu trebuia să afle! Nu pentru rușinea mea, neapărat, care oricum nu exista (într-un fel văzută de virtuoasele neamului, altfel de mine). Nu era rușinea mea, cât eșecul lor.

Așa că atunci când mi s-a aruncat „rezolvă-ți problema până nu se vede!”, m-am trezit absolut singură, într-o situație pe care trupul meu n-o simțea, iar creierul și logica mea n-o puteau digera, pentru că nu aveam toate datele. Nici măcar nu știam dacă exista „problema”! Și cum de cineva știe asta, iar EU nu știu!

Nu știu cum să explic. A fost o revoltă cumplită în mine, care ținea de răbdare, de violarea intimității, de spaimă, de neînțelegere.

Nu înțelegeam ce făcusem atât de rău și grav. Nu înțelegeam de ce trebuia să ascund faptul că, da, iubesc un om, pe care, da, pot să înțeleg că nici nu-l vrei, nici nu-l placi… rațional sau involuntar.

Pentru mine atunci, cum să nu mă fi bucurat și să nu mă fi simțit fericită că există cineva căruia îi pasă de mine, are răbdare cu mine, la 20 de ani. M-am simțit iubită, apreciată, dorită. Da, am învățat cum e să fii dorită și nu mi-era rușine. Era un fel de a fi pe un alt plan al vieții. Nu ținea de lecții, de cursurile de la facultate, nu ținea de ai mei de acasă.

Și nu înțelegeam dacă tot era grav, de ce, brusc, trebuie să mă descurc singură. Nu înțelegeam ce știu ele, cum știau ele, mama și bunica, și eu nu știu, sau nu simt.

Veneam acasă și se uitau la mine ca la un criminal, ca la ultimul jeg. Nici nu știu să descriu senzația. Casa mea, căminul meu safe, camera meu, refugiul meu… era un iad! Aveam fizic senzația că se lipește răul de pielea mea, ca o mâzgă grețoasă care arde și ustură și te aștepți să vezi că încep să-ți cadă bucăți de carne de pe tine.

Stăteam închisă în cameră și mă speria orice pas pe scări. Știam că vine mama și parcă intra un val de otravă. Mi se usca gâtul și mă ardeau ochii, nici nu puteam respira o respirație întreagă. Și așa treceau zilele, și încă o săptămână, și încă o săptămână…

Lucram în același timp cu mersul la facultate. La muncă era ok, dar nu mă mai puteam concentra. La cursuri, oricum nu-i păsa nimănui!

Mi-aduc aminte că o colegă de serviciu mi-a dat niște detalii. Nici nu știam că astea sunt lucruri pe care o femeie le are, cumva, în vedere în „caz de accident”, că se gândește dacă… îl face sau nu… pe copil. Că fiecare știa pe cineva care „o poate rezolva”. Iar acum avortul era legal, nu mai erau probleme, ca înainte de 1989.

Mi-a explicat că cel mai aproape de serviciul nostru e cabinetul de la „Polizu”. E o poartă de fier, se intră în curte și vezi, afli acolo încotro. Mi-a zis și de o sumă de bani.

A venit „iubirea mea” cu mine la Polizu și cu suma. Și m-am prezentat dimineața, pe la 8. Eram un puhoi! O demonstrație de femei. Un culoar întreg!…

Era o ușă pe care se intra. Toate intrau drepte și… majoritatea ieșeau târâte. Veneau în salonul în care așteptam și eu, unele eliberate, unele tăcute ca de moarte, altele chiar făceau glume și erau în stare să povestească ce e înăuntru. „Ah! Ceva modern, nu cu lingurița, cu un aspirator, în 3 minute este gata și nu simți nimic…”

Nu prea îmi venea să cred că nu simți nimic din moment ce unele nici nu se puteau mișca din pat… Afară, pe geam, vedeam un soare superb de octombrie și un cer la fel.

Mă întrebam dacă nu îmi mai vine rândul. Poate și ăștia sunt experți din priviri și s-au lămurit și nu mai e cazul… și uite că mă strigă. Mă duc. Intru în sala/cabinetul unde era un fel de semi-întuneric. Îmi spune doctorul să mă urc pe masă.

Atunci m-am trezit! Am văzut masa, coarnele alea hidoase, am văzut aparatul și pe ei cum îi umflă râsul că nu mă dezbrăcasem.

„Fetițo, știi de ce ai venit aici?” Și am răspuns sincer: „Nu știu”. Adică nu știam dacă, într-adevăr, sunt însărcinată sau nu.

Și omul mă examinează, da… și bagă capătul aspiratorului în mine și încep să simt cum se dezlipește ceva pe dinăuntru într-un zgomot de aspirator cu apă, ca o respirație de Allien. Și încep să țip, pentru că nu mai puteam să suport arsura dinăuntru. Uitase să îmi facă anestezia, o amărâtă de injecție. Era grăbit că îl țineam din „linia de producție”. Era ca pe bandă rulantă! Nici măcar nu am avut timp să mă dumiresc ce se întâmplă! Acolo, pe masa aceea, era doar o singură finalitate! Out! Pentru alte variante, ar fi trebuit să fiu în alt cabinet.

M-am simțit ca la abator! Senzația asta am avut-o tot timpul, ori de câte ori s-a întâmplat, natural sau voit. Într-adevăr, m-a durut mult atunci, și aud și acum horcăitul acela de aparat, penumbra din cabinet, răceala mesei pe care stăteam întinsă. Mă gândeam: „cum ar fi să mor aici?” Sigur exista un container unde ne azvârle și pe noi, dacă nu reușește ce are el de reușit acolo.

Între timp, simțeam cum cineva băgase pe dinăuntru, căuta ceva. Și aud o asistentă, „gata, a trecut”. Văzuse, probabil, când trupul copilului trecuse prin furtunul aspiratorului și căzuse în vasul acela de colectare.

Mi-a explicat niște chestii, ce să fac, ce să nu fac, ce să iau. Nu mai știu. Era un miros de sânge pe care abia acum îl percepeam și pe doctorul acela, care mi se părea o ființă enormă, un fel de Mengele într-o tabără de studenție.

Am plecat pe picioarele mele, cu hainele în brațe, în același salon în care unele femei se bucurau, altele nu, unele povesteau relații picante. Nu aș fi vrut să aud nimic. Aș fi vrut să fiu acasă, la mine în pat. Dar eu nu mai aveam casă în care să pot să mă duc în pat după o astfel de zi.

Am ajuns acasă. După o vreme au început să se repare cumva relațiile, să pară lucrurile mai umane. Poate „văzuseră” că rezolvasem problema!

Au urmat niște săptămâni ciudate, cu stare de rău, fără febră (norocul meu!), dar cu un fel de ceva de care nu mai scăpam. Între timp, m-am operat si de apendicită și m-au întrebat dacă știu ceva de vreo sarcină, dacă aș fi avut sau ceva… Era în noiembrie, la circa o lună. Nu! Cum? Ce sarcină? Mi-era frică să nu le spună alor mei.

M-am tot dus la doctor, până aproape de vacanța de Crăciun, mi-a făcut control, de vreo două ori și mi-a zis că sunt bine. Mi-a dat un tratament cu antibiotice, vreo trei feluri, pentru zona afectată… și atât. Mă întreb cum de n-au văzut expertele mele de acasă, consumam cantități de vată și nu îmi era bine. Eram palidă, cu stări de frig.

A venit decembrie. 24 decembrie.

Mă întorceam acasă cu tramvaiul de la potențiala mea soacră, gândindu-mă că ai mei s-au adunat să facem bradul. Mi-era greu să mă duc acasă. Se spulberase liniștea mea și nu mă prea puteam preface că nu se întâmplase nimic. Era o aglomerație de cartier proletar în tramvai. Cu mielul cu noroc se stătea într-un capăt, cu paltoane care miroseau a naftalină, o lumină rece, cam sulfuroasă în tramvai. Și un miros puternic de portocală!

Pe un scaun, lângă mine, o doamnă care era însărcinată, vizibil de însărcinată, curățase o portocală. Doamne, ce frumos putea să miroasă! Simțeam răcoarea aceea de fruct proaspăt în palme, chiar dacă mă țineam de bară să nu cad, cu tot cu mănușă! Îmi aducea aminte de mandarinele pe care le descria Ionel Teodoreanu în „La Medeleni”. Fructul acela avea ceva senzual în el. Între păcat și plăcere…

Acasă erau deja adunați. Era bradul pus deja, mare, verde… Un miros greu de sarmale peste care plutea totuși, încercând să strecoare fire de prospețime, mirosul de brad.

„Vin imediat, mă schimb și vin” le-am spus. Aveam niște crampe cumplite, mă gândeam că amestecasem rău toate cele când pregătisem sarmalele și friptura potențialei mele soacre.

„Vii odată?” „Da! Imediat!”, mă duc până la baie, poate îmi trece. Mă așez… și simt că trece. Dar nu cum mă așteptam.

Mă uit și văd că explodase ceva și curgea sânge, ceva cafeniu… și când pun mâna îmi rămâne în palmă o bucată… ca de carne. Ceva… franjuri. Mă uit mai bine, semăna cu crestele de la pui. Doamne, și-mi pică fisa!

Trag și iese! Am rămas în mână cu resturi de copil. Strig după mama, nu mai conta, pentru că oricum mi se dusese totul din cap. Nu mai puteam să respir și nu mai puteam să arunc în wc ce țineam în mâini…

Vine mama și îi dau în mână. În primele secunde n-a priceput, apoi îi cade și ei sistemul. Dar nu mai conta reacția ei. Câteva secunde am sperat cinic că află toți, pricep ce-am făcut și mă eliberez!

Dar nu! Să ascundem tot! Și eu la fel, mi s-a părut ok, eram prea obosită și speriată să reacționez. Nu știu ce-a făcut mama. A aruncat pe geam sau la gunoi.

Ideea e că după 5 minute a început hemoragia. Am umplut ligheanul, apoi cada. Peste noapte am crezut că mor. A trecut prin pat, auzeam cum picură sub pat!

Nu știu ce s-a întâmplat în restul casei. Nu știu cum au făcut ei Ajunul. Dacă l-au făcut. Ce a zis mama. Cred că a zis exact ce era de zis.

Nu mai era loc de altceva pentru că pur și simplu se putea muri. În noaptea aceea, am trecut pe lângă moarte. Nu mă durea nimic. Nu aveam febră. Doar curgea sânge din mine. Nu știu, sincer, cum de nu am murit! A curs toată noaptea!

Aveam ideea fixă că nu trebuie să adorm. Știam că, în timpul somnului, hemoragiile sunt mult mai puternice. Stăteam nemișcată și auzeam cum picură ceva. Mi-am dat seama că trecuse prin toate straturile de pe mine, trecuse prin toată salteaua patului și picura pe parchet. Stăteam complet nemișcată. Cum mă mișcam, simțeam un fluviu ieșind din mine. Și iar mă întreb cum de n-am murit în noaptea aceea?

La un moment dat, a venit bunica și mi-a spus să mă rog. Să mă rog Maicii Domnului să mă treacă peste încercarea asta. Era noaptea în care, pentru toată lumea, se năștea Iisus. Iar eu… mie mi se… Nici nu eram în stare să gândesc până la capăt. Nici acum, după aproape 30 de ani, nu sunt în stare să gândesc până la capăt.

Mă gândeam doar că nu am dreptul să mă rog Maicii Domnului, să îi spun ceva, să mă gândesc măcar la Ea! Doar era Fecioara Maria! E exemplul virtuții și purității totale! Eu sunt doar o zăpăcită păcătoasă, care îmi asum și plătesc prostia mea, totală! Și da, sunt undeva într-un haos asumat! Să ne înțelegem! Din care greu poți gândi, vorbi… Nici măcar respira! Și eu să mă gândesc la Maica Domnului! De Maica Domnului mi-a fost rușine. Nu pentru ce mi se întâmpla.

Mi-era rușine că n-am vorbit cu ea înainte, înainte de a intra pe poarta aia de fier. De ce nu mi-au spus atunci să mă rog Maicii Domnului? DE CE?! De ce nu mi-a explicat atunci cineva că nu e doar viața asta a noastră, de aici, mizeră, sordidă, cu mici omoruri asumate?!!

Dacă aș fi știut, dacă mi-ar fi sunat măcar un clopoțel mic, o sonerie, un claxon… Ceva! Poate mă trezeam!

Nu fusesem ușă de biserică! Nu pretind! Și îmi asum! Dar nu cred că aș mai fi făcut ce am făcut! Cred, așa cum mă știu eu acum, cred că m-aș fi luptat! Oricum, puțin îmi păsa ce zice lumea. Îmi păsa ce zice tata. Și culmea, dacă m-aș fi dus la tata, nu la mama (de fapt nu m-am dus, au dat ele buzna peste mine și EU LE-AM LĂSAT!), atunci cred că altfel ar fi fost lucrurile.

Tata n-ar fi acceptat niciodată!! Nu știu cum ar fi fost viața mea, cred că greu la început, cu două fete gemene (una o pierdusem atunci în baie, dar poate murise și ea o dată cu avortul, una a trecut prin furtun atunci, în octombrie). Dar sunt sigură că ar fi fost lângă mine.

În ziua de Crăciun, un alt doctor, de gardă, a trebuit să repare ce a stricat altul, sătul de „cozi întregi” de femei care așteptau la „abator”. Care nu s-a gândit că poate am gemeni. Eu trebuia să mă gândesc! Dar n-am avut toate datele. Nu e o scuză. Nu pentru scuze scriu.

Sincer, am crezut că îmi trece cumva. NU. Nu mi-a trecut. Încă simt arsura aceea pe dinăuntru și pe dinafară, am impresia că se rup bucățele de carne de pe mine și simt și acum în palmă bucățica aceea dintr-un rest de trup de om. N-o să pot uita asta decât dacă îmi ia Dumnezeu mințile și mi le duce în altă direcție. Nu pot uita, doar că aleg să nu mă gândesc chiar zilnic.

Ce-ar mai fi de zis?

Că n-am putut să mă uit la copiii mici niște ani de zile.

Că n-am putut să ascult colinde cam tot atâția ani de zile.

Că mi-au trebuit ani de zile să îmi dau seama că „iubirea vieții mele” nu este tocmai iubirea vieții mele. Că m-a iubit, cum a știut și a putut el. Că i-a plăcut cum se uita lumea la noi, la el, cu mine lângă el. Ce senzație de trofeu avea!

Că atunci când mi-a fost infernal de greu, am fost singură. Nici un om n-a putut fi lângă mine, pentru că cei care ar fi putut n-au știut ce mi se întâmplă, și de fapt, au rezolvat un rest de problemă… nu au fost lângă mine…. Despre ceilalți, numai de bine!

Că a fost la un moment dat atât de rău, că am vrut să mă sinucid. Ideea era să plec definitiv și să îi pedepsesc cumva pentru toate vorbele goale! Pentru că eu mi-am asumat ce am făcut, dar ei, nu.

„Iubirea vieții mele” a dispărut la un moment dat, când m-am trezit într-o bună dimineață, când căutam verighete și rochie de mireasă, că dacă mă mărit cu el, am să mor! În doi ani am să mor!

Așa că m-am oprit! Iar el a plecat din țară „pentru noi”. A venit fericit, într-o vară, să mă ia cu el! Și, la un restaurant, când a venit pentru plată, i-a căzut verigheta din portofel. Verigheta lui! Doar a lui! Am întrebat, ironic și inutil, pentru că știam răspunsul, „unde e perechea?” Nu era, evident. Iar eu alergasem după acte de emigrare, făcusem tot ceea ce îmi trimesese să fac.

Dar nu s-a terminat atunci, pentru că „iubirea” nici nu a înțeles, nici nu a renunțat. Normal, dacă nu a înțeles!

Și da, am mai trecut prin asta! Nu la fel. Mult mai simplu, mai antiseptic – social, moral, sufletesc, fizic, antiseptic din toate punctele de vedere! Adică era un fel de boală, de „măsea” care trebuie tratată.

Vezi, ăsta e riscul! Să devii de un cinism rece, care nu te lasă să simți nimic!! Toate sunt la primul nivel. Bazal. În care mi-am asumat faptul că asta sunt, am renunțat la convenții, mi-am ales să aleg pe cine vreau, când vreau, să mă feresc și dacă nu reușesc, atunci „rezolv”. Simplu, fără tam-tam. Singură!

Singură!!! Doamne, cât de singură! Nici măcar Dumnezeu nu era lăsat în ce făceam.

Rămăsese acel „Rezolvă, până nu se vede”.

Fizic? Nu există nicio problemă!

Nicio problemă „de nerezolvat”!

Apoi l-am cunoscut pe soțul meu.

Avem 24 de ani împreună, multe lucruri frumoase, multe sarcini pierdute! Pierdute!!!

Mi-a trebuit mult până am înțeles cum e să fii doi în povestea asta. Și că nu e o chestie „a femeilor”, care trebuie doar „rezolvată”.

Avem și un băiat. Mare! Care cred că duce niște lucruri din cauza mea. Sau le duc eu, prin el. Nu știu. Prin el, din cauza lui, pentru el, m-am rugat la Maica Domnului! E atâta liniște la Maica Domnului! E atâta lumină și căldură la Maica Domnului! Și mulțumesc în fiecare zi pentru minunile pe care mi le-a dat pentru fiul meu.

Îi mulțumesc și mă rog Maicii Domnului să o țină sănătoasă pe mama mea. Sau să o țină. Dar avem destule între noi. Încerc încă să înțeleg relația și nu pot. Încerc să trec peste, dar nu pot decât să încerc să nu mă gândesc. Și reușesc! Sunt zile în șir în care reușesc!

Am găuri în suflet pe care nu mai am timp să le umplu! Nici nu mai încerc.

Așa că mă bucur de ce am, mă zbat ca albina în geam, cam jumătate din viața. Am senzația de inutil, dar îmi aduc aminte de „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătoasa!” și brusc simt că mi-e mai liniște.

Nu știu dacă m-a iertat Dumnezeu.

Eu Îl rog tot timpul.

Dar sigur mi-a dat o pauză.

Pentru care Îi mulțumesc! Și duhovnicului pe care l-am aflat mult mai târziu față de când s-au întâmplat toate. Și care mi-a dat liniștea din „miluiește-mă, Dumnezeule…”


Ai un comentariu despre acest articol? Adaugă-l

mai jos în caseta „Lasă un răspuns”


Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la

stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole relaționate

Back to top button