adopţie

Mărturia unei mame care și-a dat copilul spre adopție la naștere: „Mi se rupea inima de durere, dar știam că nu-i puteam oferi familia de care avea nevoie”

002

din volumul A Story of Birth, Adoption & The Meaning of Motherhood de Jessica Lost,
via AlexandraNadane.ro
Traducere: Diana Orzan

1 februarie 2012 este o zi pe care nu o voi uita niciodată. În acea zi, viața mea s-a schimbat pentru totdeauna. Aveam 21 de ani, eram însărcinată de-adevăratelea, și eram singură. Nici nu mai puteam respira, parcă eram într-un vis. Nu puteam decât să plâng. Mie nu trebuia să mi se întâmple așa ceva. De ce mie?

Planul era cu totul altul: trebuia să termin facultatea, să găsesc un bărbat extraordinar, să mă mărit cu el și să-mi întemeiez o familie. Dar realitatea era complet diferită – iată-mă singură, pe podeaua băii, ținând în mână un test de sarcină al cărui rezultat era pozitiv. Am plâns toată noaptea, sperând că a doua zi dimineață mă voi trezi și voi constata că totul a fost doar un vis. Dar nu era un vis. Chiar eram însărcinată. Mintea mea era plină de întrebări și de griji. Ce trebuia să fac? Unde să mă duc? Ce aveau să creadă ceilalți despre mine? Cui să spun? Cum să le spun?

Scumpa mea mamă mi-a programat o întâlnire cu un asistent social din cadrul unei agenții de adopții. Pe cât de teamă mi-a fost să mă duc în acel loc, pe atât de recunoscătoare am fost după ce m-am dus – recunoscătoare pentru faptul că existau informații menite să mă ajute să înțeleg că exista o cale și pentru mine, că nu eram singură.

Mi-au prezentat toate alternativele:

1. Avortul. Pentru mine, această opțiune nici nu intra în calcul. Nu cred în avort, așa că această opțiune a fost rapid eliminată.

2. Căsătoria cu tatăl copilului. Relația mea cu Ben a durat 9 luni. Mă despărțisem de el în 2011, în preajma Crăciunului. Îmi dădusem seama că Ben nu era omul lângă care aș fi vrut să rămân și că eram mult prea diferiți. Sistemul său de valori erau complet opus față de al meu și știam că relația noastră nu avea cum să funcționeze, așa că m-am despărțit de el fără să știu că eram însărcinată. Oricum nu m-aș fi căsătorit cu un bărbat doar pentru că era un copil la mijloc. Nu am fost fericită lângă el, și știam că un copil nu ar fi schimbat cu nimic situația. Așa că, și această opțiune a fost eliminată la fel de rapid ca cea dintâi.

3. Creșterea copilului ca mamă singură. Eu însămi sunt copilul unei mame singure. Viața n-a fost deloc ușoară. Tata nu prea se interesa de noi. Îl vedeam o dată la două săptămâni, în weekend. Mama lucra cu normă întreaga și am dus-o foarte greu. Cu toate astea, privind la cele două opțiuni anterioare, aceasta părea a fi cea mai bună soluție.

4. Ultima variantă: Adopția. Eram complet străină de acest subiect. Aveam o grămadă de întrebări. Cum funcționa procesul de adopție? Puteam să aleg eu familia? Aveam voie să știu un de urma să locuiască fiica mea? În mintea mea se stârnise o adevărată avalanșă de întrebări. Din fericire, oamenii de la agenția de adopții mi-au oferit rapid răspunsuri la toate întrebările pe care le aveam.

Când am plecat de acolo, știam că urma să iau cea mai grea hotărâre din viața mea. Știam că numai Dumnezeu mă putea ajuta să iau hotărârea potrivită. Voiam să fac ceea ce era cel mai bine pentru copilul meu. Micul grăunte de om din mine merita tot ce era mai bun. Așa că m-am rugat…mult! Într-un final, am primit răspunsul de care aveam nevoie și, din acel moment, am știut că adopția era cea mai bună soluție pentru copilul meu. Cu toate că știam ce trebuia să fac, tot mi-a fost greu. Îmi era greu să accept că nu eu aveam să îmi cresc primul născut. Nu eu urma să fiu mămica lui. Cu toate că aveam inima frântă, sufletul meu era împăcat.

Pe măsură ce trecea timpul, burtica mea începea să crească și, odată cu ea, creștea și iubirea mea pentru copilașul pe care îl purtam în pântec. Am aflat că urma să am o fetiță. Am frecventat săptămânal un grup de susținere pentru mamele biologice. Faptul că eram înconjurată de fete aflate în aceeași situație în care mă aflam și eu, faptul că am văzut că nu eram singură, mi-a adus multă alinare.

Faptul că aveam un loc în care puteam să mă duc și în care eram în siguranță, un loc în care puteam da glas temerilor, grijilor și durerii sufletești fără să fiu judecată, mi-a fost de mare ajutor de-a lungul întregii perioade a sarcinii. Pentru mine, acest grup de sprijin a fost un dar divin. Am găsit răspuns la toate întrebările pe care le aveam, iar acest lucru m-a ajutat enorm să mă pregătesc emoțional pentru următorul pas.

Începerea căutării cuplului potrivit pentru copilul meu a fost un pas dificil de făcut pentru mine, până în ziua în care am simțit că era momentul potrivit; m-am așezat pe scaun și am început să verific profilele familiilor dispuse să adopte… Sute de familii! Mă simțeam copleșită, așa că, pentru a-mi ușura căutarea, am stabilit niște criterii pe care familia în care urma să ajungă fetița mea, trebuia să le îndeplinească.

Cât privește gradul de transparență pe care doream că procesul de adopție să-l aibă, nu știam cât de multe amănunte sau ce amănunte puteam suporta; nu știam dacă aveam să-mi doresc să-mi văd copilul sau să primesc vești despre el. Întregul proces era extrem de copleșitor și dificil. Încă o dată, mi-am îndreptat ruga către Dumnezeu. L-am rugat să mă ajute să găsesc familia potrivită pentru fetița mea iubită. L-am rugat să mă îndrume și să-mi dea liniște.

Acela a fost momentul în care i-am găsit pe Lance și Lori – un cuplu din Utah. Aveau două fiice, ea era casnică, amândoi aveau studii superioare iar povestea lor era perfectă. Ca familie, mi-au plăcut imediat. Am început să le urmăresc blogul și am încercat să aflu cât mai multe despre ei. După câteva zile de „pândă”, am hotărât că este momentul să le trimit un e-mail. Cu lacrimi în ochi și cu rugăciuni în suflet, emoționată și nesigură cu privire la ceea ce trebuia să le scriu, am început e-mailul:

Dragă Lance, Lori, Kelsey și McKenna,

Mă numesc Jessica și sunt însărcinată în 24 de săptămâni cu o minunată fetiță…

Le-am povestit câte ceva despre mine și le-am spus că, din punctul meu de vedere, familia lor este potrivită pentru a oferi un cămin fetiței mele nenăscute. Apoi am apăsat butonul „Trimite”.

Am purtat o corespondență electronică zilnică unii cu alții, timp de două săptămâni. Până la urmă, am stabilit o întâlnire. Aveam emoții uriașe. I-am văzut de cum am intrat în restaurant. Imediat ce i-am văzut, toate emoțiile mele au dispărut, iar pe Lori am îmbrățișat-o cu mult drag. Din acel moment, am simțit că-i cunosc de-o viață. Am stat de vorbă ore în șir. După ce întâlnirea a luat sfârșit, în timp ce ne îndreptam spre mașină, mama mea m-a întrebat cum mi s-au părut cei doi. M-am uitat la ea și i-am spus: „Ei sunt familia potrivită!”. Mi-a dat dreptate.

Am continuat corespondența electronică, am ținut legătura și prin mesaje scrise, iar în următoarele câteva săptămâni am început să petrecem din ce în ce mai mult timp împreună. Le-am cunoscut întreaga familie extinsă, dar și pe cele două fetițe ale lor. Cu fiecare întâlnire mi se reconfirma faptul că, într-adevăr, ei erau familia potrivită pentru fetița mea! Era o atât de mare ușurare faptul că găsisem, în sfârșit, o familie bună pentru copilul meu.

Cu trecerea timpului, legătura dintre noi a devenit din ce în ce mai puternică. Lori mă însoțea la controalele medicale periodice, mergeam împreună la cumpărături pentru bebeluș și chiar am ales împreună numele fetiței; am devenit din ce în ce mai apropiate. Amândoi erau dispuși să depună toate eforturile necesare pentru a-mi fi bine în ceea ce privește frecvența cu care urma să ținem legătura după încheierea procesului de adopție. Am hotărât de comun acord să lăsăm lucrurile să vină de la sine.

Pe măsură ce mi se apropia sorocul, deveneam din ce în ce mai speriată de necunoscut. Voiam să știu cum urma să arate copilul, cum urmau să decurgă travaliul și nașterea. Dar, mai mult decât orice, voiam să știu cum urma să mă simt în momentul în care aveam să-mi încredințez fetița în brațele noii ei mămici și a noului ei tătic. Voiam ca această ultimă parte să se termine cât mai repede. Nu voiam să trec prin chin și suferință, dar era inevitabil. Știam că asta urma să se întâmple, și tot ce puteam să fac era să mă pregătesc sufletește cât mai bine pentru acest moment. Iată-mă, din nou, îndreptându-mi rugăciunea către Dumneze pentru a-mi da puterea să trec cu bine peste toate aceste clipe.

În data de 13 septembrie 2012 am intrat în travaliu. După 22 de ore de travaliu epuizant, în ziua de 14 septembrie am reușit să o nasc pe scumpa mea fetiță. De cum am văzut-o, inima mi s-a umplut de o dragoste despre care nici nu știam că poate exista. Era cel mai frumos copil pe care îl văzusem vreodată. S-a uitat la mine și m-a ciupit ușor de obraz, parcă spunându-mi că totul va fi bine. Cele două zile care au urmat au fost cele mai fericite, dar și cele mai grele zile din viața mea. M-am bucurat de fiecare secundă alături de fetița mea. Era momentul nostru, încă era a mea și nu aveam de gând să pierd nici o clipă din timpul petrecut cu ea.

Ultima noapte petrecută împreună în acel spital a fost și cea mai grea noapte a vieții mele. Mi se rupea inima de durere. Începusem să-mi contest hotărârea de a-mi da copilul spre adopție. Eram furioasă pe Dumnezeu. Cum putea să-mi facă așa ceva? Cum puteam să renunț la ființa pe care o iubeam cel mai mult? Eram furioasă pe Lance și pe Lori. Cum puteau să-mi ia copilul?

Eram furioasă pe mine însămi pentru că eram atât de slabă și pentru că ajunsesem în acea situație. Îmi era teamă de ceea ce urma să se întâmple cu mine după toată această experiență, îmi era teamă de felul în care viața urma să decurgă mai departe. Îmi era teamă să mă întorc în lume. În sufletul meu se adunase un amalgam de emoții. Apoi mi-am amintit că mă pregătisem exact pentru acest moment. Îmi scrisesem o scrisoare în care îmi explicam de ce luasem hotărârea de a o da pe Cortney spre adopție. Am citit și recitit scrisoarea, până ce m-am liniștit. M-am uitat la Cortney și mi-am dat seama că nu-i puteam oferi tot ceea ce merita. Știam că nu-i puteam oferi o familie unită. Nu-i puteam oferi familia pe care o merita, acea familie pe care să o aibă alături pentru totdeauna. Acel îngeraș merita tot ce era mai bun pe lumea asta. Merita să fie fericită.

003-768x315

În acel moment, inima mi s-a înmuiat. Temerile mele dispărură.  Nu mai eram furioasă. Știam că făceam ceea ce trebuia pentru copilul meu. În acea noapte am ținut-o în brațe, șoptindu-i neîncetat cât de mult o iubesc. I-am spus de ce am hotărât să o dau spre adopție și am asigurat-o că totul avea să fie bine pentru ea. Apoi am început să mă rog pentru a avea puterea să merg până la capăt.

A doua zi a fost o zi liniștită. Am aranjat cu un fotograf sa imi faca o serie de poze împreună cu fetița mea, apoi a sosit momentul…să semnez actele de adopție. Mama a ținut-o în brațe pe Cortney cât timp am semnat actele. Eram complet răvășită emoțional. Durerea imensă reapăruse. Nu-mi puteam reține lacrimile. Plângeam cu sughițuri. Mă durea inima în timp ce semnam că renunț de bună voie la drepturile părintești. Din acel moment, în mod oficial, încetăm să mai fiu mama ei. Asistentul social care se ocupa de cazul meu mi-a citit primul rând din contract; m-am uitat la Cortney, am respirat adânc, am închis ochii și am semnat. Am continuat în felul acesta până am ajuns la ultima pagină a contractului. Aveam senzația că nu se mai termină.

004-768x382

Când, în sfârșit, am ajuns la finalul procedurii, am cerut câteva minute cu Cortney, înainte să o încredințez părinților adoptivi. Mi-am ținut minunea de fetiță în brațe pentru ultima oară, spunându-i cât de mult o iubesc. Acele ultime minute au rămas săpate, ca în piatră, în inima mea. În sfârșit, eram pregătită să o încredințez noii ei familii. Atunci au intrat în cameră mama mea, sora mea, Lance și Lori. Nici nu m-am putut uita la ei. Eram din nou furioasă. Am stat cu toții în liniște câteva minute, am discutat preț de un minut, apoi am sărutat-o pe Cortney și i-am încredințat-o lui Lori. Imediat am fost învăluită de un sentiment de pace. Mă liniștisem.

Săptămânile ce au urmat, am primit zilnic mesaje și poze de la Lance și Lori. Cortney era fericită, iubită și foarte bine îngrijită. O bună bucată de timp am plâns în fiecare zi, dar acele lacrimi erau de dor – de dorul fetiței mele. Nu m-am îndoit nici o clipă de corectitudinea deciziei pe care o luasem pentru fiica mea.

De la adopție încoace am putut să-mi vizitez copilul de cel puțin două ori pe lună, uneori chiar mai des. Lance și Lori își actualizează blogul în mod regulat și îmi trimit e-mailuri aproape săptămânal. Mă simt cu adevărat binecuvântată. Toate s-au aranjat atât de bine. A trecut puțin peste un an și, în sfârșit, pot să spun că îmi este bine. Am reluat cursurile la facultate, muncesc și, în privința vieții amoroase, de curând a început să răsară soarele și pe strada mea. Cortney este iubită de o mulțime de oameni și este cea mai veselă și fericită fetiță pe care am văzut-o vreodată. Sunt mai mult decât recunoscătoare pentru faptul că am ales adopția pentru copilul meu. Deși a fost cea mai dificilă experiență prin care am trecut până acum, nu aș schimba absolut nimic.

001-768x418

Pe viitoarele mame le sfătuiesc să nu uite să pună nevoile copilului lor mai presus de propriile lor nevoi. Copilașul vostru nu poate vorbi. Voi sunteți vocea lui și este datoria voastră să faceți ceea ce este mai bine pentru copilul vostru. De asemenea, le sfătuiesc să caute și să ceară ajutor. Sunt atât de multe soluții la dispoziție, astfel încât să nu trebuiască să treceți singure prin această experiență. Sunt extrem de recunoscătoare pentru îndrumarea și ajutorul necondiționate de care am avut parte prin mijlocirea personalului agenției de adopții, a grupului de sprijin și a familiei mele.

 


Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Taguri

Articole relaționate

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *