viaţa de familie

Maria Kiseleva. Maternitatea îți schimbă viața

m_4534

Nu se întâmplă atât de des ca oamenii să reușească să obțină un succes mare și indiscutabil în două domenii profesionale diferite. Maria Kiseleva a fost una dintre persoanele căreia i-a reușit această performanță. De trei ori campioană olimpică la înot sincron, ea își făcea concomitent studiile la facultatea de jurnalism a Universității de Stat din Moscova și își continua cariera în televiziune. Am cunoscut-o din buletinele de știri sportive, emisiunea “Cea mai slabă verigă” și chiar din ecranizarea romanului scris de M.F. Dostoevski, “Idiotul”, unde ea a jucat rolul Varvarei Ivolgina. Discuția noastră cu Maria Alexandrovna despre familie și despre cum e să fii mamă, despre carieră și autorealizare, despre credință și modă, o puteți citi mai jos.

Să reușești în toate este imposibil!

– Maria, nu știu cât este de evident pentru dvs., dar din momentul în care în familia dvs. au apărut copiii, viața a început să vi se schimbe. Din câte știu eu, participați la un proiect pentru construcția unor centre de dialize pentru copii, în acest an împreună cu soțul pregătiți o manifestare sportivă pentru copii…

– Într-adevăr, ideea proiectului pentru copii a apărut încă dinainte de a se naște prima noastră fiică – Daria, dar abia în acest an proiectul a prins viață. Se numește “Sirena și comoara piraților”. Este o poveste de Anul Nou, care implică o prezentare acvatică, foarte interesantă și colorată. Cât despre centrele de dializă, este vorba de construcția unor centre special amenajate pentru copiii bolnavi de insuficiență renală, din regiuni. Când mi s-a propus să mă implic în acest proiect, nu am putut refuza. Consider că aceasta este, cu adevărat, o faptă bună. Există Consiliul de Administrație – un grup de oameni care se ocupă de acest proiect, se deplasează în aceste centre, pentru a oferi atât sprijin financiar, cât și material, sprijin pe care îl obțin prin concertele de caritate sau reprezentații. Activitățile se desfășoară în funcție de deschiderea centrelor de dializă.

– Nu aveți sentimentul că actele de caritate au devenit ceva obișnuit și la modă printre oamenii celebri?

– Da, posibil. Tocmai din acest motiv nici mie nu-mi place să vorbesc despre ele! Am impresia că în viața cotidiană există nevoia de a ajuta semenii. Este ceva normal. Dacă sunt invitată să merg la cineva care are nevoie de ajutor, sau să povestesc cuiva o anumită temă, sau să fac cadouri, eu niciodată nu refuz. Mai mult decât atât, noi singuri încercăm să organizăm acțiuni și evenimente. Dar să trâmbițăm despre aceasta sau să povestim unde și ce am făcut, eu cred că nu e nevoie. Oamenii care au o legătură directă cu aceasta știu ceea ce noi am făcut și cred că asta e de ajuns. Când mergi la acești copii, le vezi ochii, îi vezi cum reacționează… Acest sentiment de veselie și bucurie că cineva îi vizitează, că nu sunt uitați, rămâne cu ei mult timp după terminarea vizitei. Emoțiile pozitive, comunicarea – acestea sunt importante atât pentru copii, cât și pentru noi! Ei stau în spital ca într-o temniță: mereu într-un spațiu limitat, în lumea lor minusculă. Iar tu poți aduce în această lume mică bucuria comunicării și de la tine, în acest caz, nu se cere nimic ieșit din comun. Doar să jertfești o zi din viața ta! Într-adevăr, la momentul actual, pentru noi, timpul valorează mai mult decât aurul, dar luând în considerare că îl petreci ajutând acești copii, atunci el capătă o minimă valoare. Da, tu nu poți salva un copil, nu poți să îi faci operație, însă poți să îi faci un cadou, poți să îi citești ceva, poți, pur și simplu, să vorbești cu el – totul este după măsura posibilităților tale. Dar important este că poți…

– Și totuși, dorința dvs. de a ajuta copiii, activitatea dvs., dar și întreaga dvs. viață a fost influențată cumva de nașterea fiicelor?

– Faptul că odată cu nașterea unui copil, viziunile despre viață ți se schimbă, am putea spune chiar radical, este evident. Și până când nu devii tu însuți mamă, acest lucru este greu de înțeles. Maternitatea schimbă foarte tare prioritățile vieții. Tot ce ține de copii începi a înțelege altfel. Chiar și la copiii străini, de pe stradă, privești altfel, nu ca înainte: cum oare s-ar fi purtat copilul meu? Cum ar fi reacționat el? Începi să înțelegi copiii mai bine, înțelegi cu ce îi poți impresiona și cu ce îi poți ajuta…

– Astăzi, atitudinea față de nașterea de copii este cu totul alta față de acum 20 de ani. A apărut ideologia childfree – refuzul conștient de a avea copii. Este răspândită opinia că a naște un copil este ca și cum ți-ai pune cruce pe tine, pe interesele tale, pe călătorii, pe autorealizare, așa că el poate să mai aștepte. În viziunea dvs, cât este de corectă această opinie?

– În ce sens cruce pe tine? Da, bineînțeles că trebuie să renunți la unele lucruri. Odată cu apariția fetelor, mai ales a celei de-a doua, eu și soțul ne permitem mai rar ieșiri la teatru sau la restaurant. În aproximativ cinci ani, de când s-a născut Daria, eu și soțul meu am călătorit doar de două ori – și acelea au fost deplasări în interes de serviciu pentru vreo două, trei zile. Dar oare mai puțină distracție înseamnă cruce pe tine? Da, trebuie să te limitezi în multe privințe, dar oare poate fi comparată fericirea de a comunica cu copilul cu o distracție în club, de exemplu?

În fine, noi naștem copiii nu pentru ca mai târziu să le reproșăm că ei ne-au “distrus” viața și nu ne-au permis să ne realizăm visele. Aceasta nu este o evidență contabilă, aceasta este, în primul rând, fericire! Este posibil ca, până la o anumită vârstă, cineva să nu poată înțelege acest lucru, însă eu sunt convinsă că orice femeie, conștient sau nu, tinde spre o familie fericită, cu copii.

Iar problema deficitului de timp fiecare o rezolvă individual: cineva ajunge la ideea că ar fi mai bine să stea acasă și să se ocupe doar de copil, altcineva combină educația copilului cu cariera. Dar această hotărâre ține atât de soție, cât și de soț. Eu sunt de părerea că hotărârea trebuie luată împreună, iar Vladimir mă susține.

4534_1
Maria Kiseleva împreună cu soțul Vladimir Kirsanov și fiica

Fără teme “interzise”

– Sunteți pe aceeași lungime de undă cu soțul? Și cât de mari pot fi diferențele?

– S-a întâmplat ca între mine și soțul meu să fie o compatibilitate absolută! Vladimir, în trecut, s-a ocupat cu înotul, este maestru al sportului de rang internațional. El, la fel ca și mine, a învățat la facultatea de jurnalism a Universității de Stat din Moscova. Noi ne-am cunoscut la o competiție de înot între colegii de facultate, și am făcut nunta doi ani mai târziu – 17 august 2001.

Noi, practic, nu avem teme “interzise”, la care unul să se descurce foarte bine, iar celălalt să nu înțeleagă nimic, care unuia să-i pară interesante, iar altuia nu și de aceea să le asculte doar din respect. În afara serviciului, noi avem o afacere comună – deja de șapte ani organizăm show-ul campionilor olimpici la înot sincron. Împreună cu noi, la acest proiect participă Olga Brusnikina. Anul trecut, împreună cu Vladimir, am dat naștere unui nou proiect “Reflecția stelelor” –  este o combinație între sport și artă: muzică, poezie și diferite genuri de sport.

Așa că noi avem multe în comun și nu prea au fost momente când unul să se conformeze după celălalt.

În realitate, de fapt, suntem foarte diferiți. Eu sunt o persoană foarte liniștită, echilibrată, discretă, pot aduna în interiorul meu foarte multe emoții. Pe când Vladimir este foarte impulsiv, energic, exploziv, în schimb îi trec foarte repede aceste “explozii” și asta este foarte bine. Tocmai de aceea armonia a fost și este. Puține s-au schimbat în cei 11 ani de comunicare – se spune doar, că soțul și soția, cu timpul, se aseamănă chiar și la chip! Dar iată că, în ceea ce privește treburile casnice, niciodată nu au fost contraziceri – nu trebuia să inventăm sau să reglăm ceva de genul: tu faci asta, iar eu altceva. Este posibil ca o astfel de coincidență să se întâmple rar. Este, pur și simplu, o minune că noi ne-am întâlnit.

– Poate, într-adevăr, este o minune. Totuși, rațional se poate explica o astfel de armonie, ce părere aveți?

– E posibil, este vorba despre faptul că în familiile părinților noștri, ai mei și ai soțului meu, lucrurile s-au aranjat într-un mod similar. Părinții noștri au devenit pentru noi un etalon al familiei, modele adecvate pentru niște relații corecte. Eu am trăit în dragoste, fericire, într-o familie împlinită, bună, sănătoasă și puternică. Vacanțele le petreceam mereu cu părinții și fratele meu. Niciodată nu s-a întâmplat ca mama să-și petreacă un concediu fără tata sau invers. Întotdeauna au existat interese comune, părinții inventau activități sportive, provocări intelectuale, ieșiri la teatru, vacanțe la mare, tabere de copii. De aceea și comunicarea în familie era interesantă. Mai mult decât atât, noi știam că nu suntem singuri – suntem împreună. Așa că tradițiile familiale le-am experimentat din copilărie, chiar fără a realiza acest lucru. Iar când am început să mă gândesc la căsătorie, întotdeauna mi-am dorit să găsesc acel om cu care să mă înțeleg deplin și fără de care să nu pot trăi. Eu și Vladimir nu ne făceam planuri concrete sau sarcini precise – asta vom facem așa, iar asta altfel. Totul s-a aranjat foarte ușor, în mod natural, când am decis să ne căsătorim.

– Sportul de performanță, cariera de telejurnalist nu au dăunat acestei armonii?

– Dacă e să stabilesc prioritățile pentru mine, familia este pe primul loc, iar cariera pe locul doi. Cred că așa este normal pentru o femeie.

Există tendința aceasta universală: să naști copilul devreme și apoi să te ocupi de carieră, sau invers: să te realizezi profesional și apoi să te gândești la o familie. După mine, este o greșeală să urmezi aceste tendințe. Trebuie să-ți asculți vocea interioară și să-ți urmezi propriul drum – fiecare îl are pe al său. Important e să nu pierzi momentul și să-l simți. Eu cred că nu trebuie să-ți răstălmăcești, să-ți planifici viața – soț, copii – acestea toate le primim de sus. În viața mea, toate au venit într-o ordine: sportul, televiziunea, familia. O perioadă, am avut două locuri de muncă, dar pe vremea aceea nu aveam copii. De câteva ori s-a întâmplat că filmările să coincidă cu antrenamentele. Atunci, antrenorul și Olga Brusnikina, partenera mea, mi-au venit în întâmpinare: toată ziua eram pe platoul de filmare și ne antrenam noaptea. A fost un moment greu. Bine că nu au fost multe astfel de momente. Iar în acel moment, sportul pentru mine era o prioritate.

– Alegerea pentru sport. Când a fost făcută prima dată?

– La început, părinții mei m-au dat la înot sincron fără a urmări vreun titlu de campioană, ci pentru propria mea dezvoltare – pe atunci aveam 10 ani. Dar când s-a pus problema unor antrenamente serioase, de două ori pe zi, pentru ei a fost o adevărată dilemă: învățam foarte bine la școală, terminasem prima clasa a șasea și ei au înțeles că dacă mă mută la o școală sportivă, accentul se va pune pe sport. Mult timp nu s-au putut hotărî, dar într-un final m-au dat la școală sportivă. Și cred că n-au regretat asta. Eu cu siguranță nu am făcut-o!

– A devenit sportul, pe toate planurile, activitatea ideală pentru dumneavoastră?

– În afară de faptul că în sport, fără îndoială, există o ambiție personală și aspirația obligatorie de a fi cel mai bun, de a fi primul, pentru că altfel chiar nu ai cum să obții rezultate notabile – el îți oferă și multe altele. În primul rând, eu cred că sportul te învață să ții piept vieții. Trebuie să fii mereu în formă, mereu concentrat, orice s-ar întâmpla: reușești sau nu, nu arăți în afară, strângi buzele și te îndrepți spre scopul tău. În viață ai nevoie de asta – să te mobilizezi când e nevoie, să te iei în mâini, să rabzi. Îmi amintesc când am avut filmări de la 9 dimineață la 3 noaptea. Toată ziua pe tocuri. Greu, dar ce să faci? Fără încercări, viața nu există.

– Rivalitatea constantă, cerințele față de sine însuși, nu stârnesc în om un fel de rigiditate, intransigență?

– Nu aș vorbi de rigiditate. Am foarte mulți prieteni sportivi, ca personalitate sunt toți diferiți: unii sunt foarte moi, alții sunt mai duri. Aici depinde mult de felul omului de a fi și de circumstanțele în care s-a format: antrenori, echipă și atmosfera din colectiv.

½ðóñíèêèíà è  èñåëåâà
Maria Kiseleva și Olga Brusnikina la jocurile olimpice de vară de la Beijing

– Există oare viață după sport? De ce din sport e atât de greu să pleci? Ce te reține?

– Pentru a obține ceva în sport, trebuie să-i dedici foarte mult timp. Asta înseamnă minim 10 ani de efort fizic susținut, timp în care te abții de la orice, de dragul rezultatului dorit. Să renunți brusc la acest stil de viață? Adică, tot efortul tău a fost în zadar? Și nu e vorba numai de efortul tău, ci și al multor oameni care au investit în progresul tău atâția ani. De aceea alegi să rămâi atâta timp cât mai ai forța de-a te implica.

În general, cel mai greu moment pentru un sportiv este sfârșitul carierei sportive, când începe viața după sport. Dacă nu ești pregătit pentru acest sfârșit, atunci e o catastrofă. În sportul sovietic, din păcate, se ajungea adesea la tragedii, iar oamenii cedau. Azi, mult mai rar, deoarece sportivii se gândesc tot mai mult la ce vor face pe termen lung. Cel mai important este, mai ales pentru cei care au atins culmi înalte, să coboare la timp cu picioarele pe pământ și să găsească puterea de a o lua de la zero într-o altă activitate.

– La dumneavoastră, lucrurile s-au aranjat altfel, adică nu ați luat-o de la zero….

– Da, la mine s-a întâmplat invers. Sportul m-a ajutat când eram la facultatea de jurnalism să urmez un stagiu de practică în redacția sportivă. Apoi, a apărut o redacție similară la un alt canal și am primit invitația de a lucra cu ei. Acolo m-a remarcat producătorul emisiunii “Veriga slabă” – Vladimir Bortko.(…) Brotko a decis că Varea Ivolghina, eroina filmului “Idiotul”, trebuie să aibă exact un astfel de caracter de fier.

Așa am ajuns pe platoul de filmare și asta mi-a plăcut foarte mult, pentru că este cu adevărat o altă lume!

În general, lucrurile se aranjau de la sine. Am impresia că aici a fost vorba de suma unor întâmplări fericite și atitudinea serioasă față de ceea ce aveam de făcut, dorința de a lucra și de a mă perfecționa. Una fără alta nu există.

Pentru mine, sportul a fost o treaptă, datorită căreia am putut merge mai departe. Așa se întâmplă adesea cu sportivii care au atins performanțe: din sport poți ieși ca de pe o trambulină, iar mai departe totul e în mâinile tale. Dar dacă îți atârni picioarele si te odihnești pe lauri, minunea nu se va întâmpla.

– Ce părere veți avea dacă și copiii dumneavoastră vor alege sportul de performanță? Ați experimentat singură cât este de dificil.

– Da, e greu. Dar dacă copii noștri vor alege sportul ca profesie, eu și soțul meu n-o să le punem bețe în roate. Dașa, în prezent, se ocupă cu gimnastica artistică și înotul. Vrem să-i arătăm câteva direcții, nu neapărat sportive – asta înseamnă muzică și pictură. Apoi, ea singură va alege, noi doar o vom ajuta cu asta. Am decis unanim că sportul trebuie practicat pentru sănătate, pentru disciplină, pentru organizare, caracter, ambiție.

– La începutul discuției ne-ați spus că nu doriți să vorbiți despre caritate. Dar, despre credință?

– Despre asta sinceră să fiu, nu prea îmi place și nici nu prea știu să vorbesc, mi-e oarecum incomod să arăt ce am în interior. Poate că am o înțelegere greșită, poate că trecutul sovietic și-a pus amprenta, dar eu simt că credința în Dumnezeu e în interiorul omului și este ceva foarte prețios. Când aceste sentimente sunt expuse, când se strigă: eu sunt creștin, eu merg la biserică – cred că, de fapt, lucrurile nu stau deloc așa. După părerea mea, credința adevărată este principalul motiv pentru schimbarea comportamentului tău, a modului de viață, a acțiunilor tale. Poți să-ți strigi evlavia și de fapt să nu ai nimic. Apropiații mei, într-un final, au venit la biserică, deși noi am avut parte de o familie cu adevărat sovietică, la credință nu ne gândeam, această temă practic nu se discuta. Cu timpul, totul s-a schimbat. Părinții mei s-au botezat la vârste înaintate. Eu și Volodea ne-am botezat fiind soț și soție. Pe Dașa am botezat-o, pe Alexandra ne pregătim să o încreștinăm. Astăzi, mă simt cu totul diferit decât în anii când nu aveam credința: nu știu cum, dar e greu să trăiești fără credință astăzi. Privind înapoi, chiar nu înțeleg cum am putut trăi fără credință, fără Dumnezeu și fără să mă gândesc deloc la asta?

Mă nedumirește și nu-mi place deloc moda pentru ortodoxie: faptul că, într-un stil demonstrativ, a devenit la modă să sfințești mașina, birourile și așa mai departe. Mi-e mai bine să țin credința în mine. Da, desigur, există dorința sinceră de a-ți împărtăși gândurile cu cineva, de a sprijini un om, să-l ajuți cu propriile tale experiențe legate de credință. Nu e cazul, probabil, să taci în astfel de situații, dar asta este cu totul altceva…

Sursă: Foma

Traducere: Ala Postoronca

 




Ai un comentariu despre acest articol? Adaugă-l mai jos în caseta „Lasă un răspuns”.


Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.

Taguri

Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole relaționate

Back to top button
Close