Manuela Hărăbor: „Cel mai mare dar e să porţi viaţă în tine şi să o naşti” / Revista „Pentru viaţă” nr. 4 – Primăvara 2015

MG_8423

La trei ani, Manuela Hărăbor debuta în film. La 23 devenea celebră şi cam tot atunci afla că ceva era în neregulă cu fiul ei. Nu şi-a idolatrizat niciodată cariera artistică, nici nu a resimţit autismul fiului ei ca pe o povară. Acceptă numai roluri care o conving și să aibă grijă de fiul ei, Andrei, şi să se încredinţeze proniei divine, despre care spune că este cel mai important sprijin. Interviul este o lecție de curaj și, mai ales, de tenacitate în lupta pentru bine, de folos părințiilor care au copii cu nevoi speciale și de folos oricui vrea să trăiască frumos, după adevărata frumusețe a lumii: dragostea curată și în adevăr.

SpV: De ce venirea pe lume a unui copil aduce atâta bucurie?

Manuela Hărăbor: Cel mai mare dar pe care ni l-a dat Dumnezeu e să porți viață în tine și să naști o viață. Nu cred că avem o menire mai mare decât asta. Fie că vrem să devenim medici, artiști, profesori, nu cred că există o profesie mai frumoasă sau mai sfântă decât aceea de a fi mamă.

SpV: Ce ați simțit când ați aflat că aveţi un copil cu nevoi speciale și cum ați gestionat perioada de după?

MH: A fost o mare bucurie când am aflat că am rămas însărcinată și nu am avut niciun moment de cumpănă. Poate din inconștiența tinereții, poate și din felul meu de a fi. Andrei s-a născut absolut normal, nu s-au văzut semne în primele luni după naștere. Regresia a început undeva după 8-9 luni. Dar vreau să vă spun ceva: nu mi-am permis să mă plâng, niciodată nu m-am întrebat de ce am eu problemele astea, de ce tocmai copilul meu are probleme – sunt lucruri de care m-a ferit Dumnezeu și consider că a fost un mare dar să nu îmi pun astfel de probleme.

Problemele lui Andrei au apărut la începutul anilor ’90, când nu se știa mare lucru despre autism. A durat foarte mult până să fie diagnosticat, părerile erau împărțite, nu se spunea nimic clar. Abia spre vârsta de trei ani și jumătate mi s-a spus. Am încercat să găsesc o terapie sau ceva care să îl ajute să verbalizeze măcar – el nu vorbea.

Sinceră să fiu, nu îmi aduc aminte de greutățile prin care am trecut și de zbuciumul acela. Știu că a fost greu, dar i-am avut pe părinții mei alături, nu pot să spun că am dus crucea asta absolut singură. Și, în cele din urmă, după vârsta de cinci ani, am găsit un centru cu oameni absolut minunați, niște terapeuți minunați, iar Andrei s-a deschis dintr-o dată, a început să vorbească și să acumuleze foarte mult. Din momentul acela, parcă s-a născut a doua oară.

SpV: Uneori, unii se întreabă despre copiii cu nevoi speciale ce se va întâmpla când cei dragi nu le vor mai fi alături. Cum vedeți această problemă?

În cazul meu nu a fost așa, pentru că nu m-am gândit niciodată și nici în prezent nu mă gândesc mai departe. Iau ziua de astăzi și practic tot ce îi cer lui Dumnezeu este să ne țină sănătoși pe amândoi cât mai multă vreme și să ne ajutăm unul pe celălalt. Niciodată nu mă gândesc ce o să fac, nu cad în povestea drobului de sare, să mă întreb ce o să se întâmple când Andrei va avea 40 de ani și eu o să fiu fără putere sau nu o să mai fiu. Eu cred că Dumnezeu are grijă de noi și nu cred că Andrei va ajunge de izbeliște. În 25 de ani, Dumnezeu mi-a dat nenumărate mărturii că îl veghează și îl protejează. L-a scăpat din multe rele și cred că îl va păzi până la sfârșitul vieții lui.

SpV: În multe cazuri, acest aspect reprezintă un motiv de avort. Credeți că e firesc să fie așa?

E un punct de vedere ușor egoist. E ca și când noi, în tot ceea ce facem – și nu vorbesc numai de a procrea –, trebuie să facem numai lucruri mărețe și de nota 10. Da, când ești tânăr, îți spui: „Vreau să devin medic și să fiu cel mai bun”. Dar tot timpul există cineva mai bun decât tine. Deşi câteodată ne dorim superlativul în orice domeniu al vieții, viața nu e făcută așa. Viața are și reușite, și eșecuri. Trebuie să iei ca atare ce îți dă Dumnezeu și să mergi mai departe, cu atât mai mult când e vorba de un copil. Și consider că Dumnezeu le dă copii cu dizabilități tocmai oamenilor care pot să ducă crucea aceasta sau care au ceva de învățat din asta. Deci nu e nimic întâmplător. Iar eu pot să dau mărturie că acest copil cu probleme m-a schimbat în bine cum poate nu m-ar fi schimbat în bine un copil genial.

SpV: Sunteți o femeie frumoasă. Nu v-ați gândit că un copil ar putea să vă afecteze felul în care arătați?

Nu m-am gândit la asta, nu m-am gândit nici că o să-mi afecteze cariera. Când am rămas însărcinată, eram în anul trei de facultate, chiar nu m-am gândit la absolut nimic. Nu mi-a fost teamă. E o prostie. Cel puțin, când e vorba de o femeie de 20 de ani, e o aberație, pentru că, la vârsta asta, trupul se reface imediat, ceea ce se întâmplă chiar și după 30 de ani. Și, chiar dacă o femeie naște un copil la o vârstă mai înaintată, asta contează? E o prostie!

SpV: Ce ați învățat de la Andrei?

Multe. Foarte multe. Am învățat, în primul rând să prețuiesc fiecare zi mai mult decât orice, pentru că Andrei îmi dă în fiecare dimineață o lecție fantastică. În fiecare zi se trezește bucuros, râde, ne îmbrățișează, e plin de iubire, este foarte generos. M-a mai învățat că e important să pomenești oamenii din jurul tău și să fii alături de aproapele tău – ceea ce el face absolut tot timpul. Când mergem duminica la Biserică, el dă mâna cu toată lumea, se prezintă, dacă sunt oameni necunoscuți, și, chiar dacă sunt cunoscuți, îi mai întreabă o dată cum îi cheamă. Andrei m-a învățat că bucurii dăruite de Dumnezeu sunt peste tot.

M-a învățat să nu mă bucur de lucrurile facile. Să-mi dau seama că este mult mai important pentru sufletul tău un lucru care e muncit, pentru că el în absolut tot ce a câștigat a depus un efort extraordinar, inclusiv faptul că a început să vorbească. I-a luat cinci ani, în care a tot acumulat, și, dintr-o dată, a izbucnit. A muncit foarte mult să învețe să se îmbrace singur, să se autoservească, iar efortul acesta pe care l-a depus efectiv mi-a deschis ochii.

SpV: Ce v-a întărit în momentele grele?

Uitându-mă acum în urmă, îmi dau seama că, în momentele cele mai grele, care bănuiesc că au fost în primii cinci ani, în care nu știam ce se întâmplă, Dumnezeu m-a întărit, deşi nu conştientizam asta. Nu am căzut niciodată în depresie, nu am văzut niciodată un capăt de drum, deşi nu știam de unde vine ajutorul, de unde vine încrederea că totul va fi bine până la urmă și pentru el, și pentru mine.

Am avut o perioadă dificilă când a intrat Andrei în adolescență, dar atunci deja cunoscusem niște oameni care mi-au arătat că răspunsul se găsește într-un singur loc și că, dacă Îi bați lui Dumnezeu la ușă, îți deschide. Atunci Andrei s-a confruntat cu niște crize de epilepsie destul de rare și nu foarte dure. Dar am fost zdruncinată, pentru că veneam după o perioadă foarte pozitivă, în care vedeam că lucrurile încet-încet se așează și că Andrei e bine. Şi, deodată, s-a întâmplat lucrul acesta, care m-a dărâmat.

Norocul a fost că n-am fost singură. Am avut sprijin în foarte mulți oameni, a fost perioada în care l-am cunoscut pe Sfântul Nectarie și nu numai. Mi-am dat seama că e o încercare pentru mine, poate o modalitate de a testa grăuntele de credință care tocmai se născuse în mine. Și, cu ajutorul părinților de la Radu Vodă și al călugărilor de la Frăsinei, am trecut peste momentul acesta și am început să creștem duhovnicește și eu, și Andrei. Există un preot la Mănăstirea Radu Vodă care se trezea dis-de-dimineață în fiecare zi și îl împărtășea pe Andrei înainte să meargă la școală. Lucrul acesta a fost cel mai grozav medicament din lume. Și am trecut peste asta

SpV: V-ați fi dorit să mai aveți și alți copii, sau v-ați gândit că ar fi prea greu?

Nu m-am gândit niciodată și nici nu s-a întâmplat să fie. Nici nu au fost condițiile optime, că n-am avut o căsnicie care să meargă așa, de la început până la sfârșit. Dar nici nu s-a întâmplat, nici n-am fost pusă în situația de a mă întreba: „Fac copilul acesta sau nu îl fac?”.

SpV: Ce mesaj le transmiteți părinților care află că vor avea sau că li s-a născut un copil cu deficiențe?

Să aibă credință în Dumnezeu, să conștientizeze că lucrurile acestea se întâmplă cu un scop și tot timpul scopul este spre bine, nicidecum spre rău.

SpV: Se poate să crești un copil fără implicarea tatălui?

Atâta vreme cât ai ajutor din partea lui Dumnezeu, se poate oricum. Pe lângă declarațiile noastre de iubire, pentru că vreau să fie conștient de dragostea pe care i-o port, de ani de zile îl întreb un lucru: „Înainte de mine cine este? Cine te iubește mai mult decât mama?” Și a învățat să spună că Dumnezeu și Maica Domnului îl iubesc cel mai mult.

SpV: Ce vă bucură cel mai mult și cum ați reușit să vă păstrați seninătatea?

E un dar de la Dumnezeu, nici nu conștientizez lucrul acesta. Cred că Dumnezeu, când îți dă o greutate și o cruce de dus, îți dă și foarte multă putere să o duci. Nu e un șef misogin, care îți dă de muncă până te cocoșează și apoi își freacă palmele și se bucură.

Sincer, eu nu sunt un caz nefericit. Eu cu Andrei pot să am o viață absolut normală. Da, nu se poate duce singur la școală, la cumpărături, nu se poate gospodări singur, dar de asta sunt eu lângă el. Dar sunt părinți care au copii cu probleme imense. Și tot respectul pentru ei.

Andrei m-a învăţat un lucru absolut minunat. Într-o dimineață, la Sfânta Liturghie, a intrat un tătic cu un copil pe care îl căra în spate. Avea un handicap motor foarte grav. Era cocoșat de durere – și fizică, și sufletească. Au mers în față. Andrei i-a văzut, s-a închinat la icoane, s-a uitat din nou la ei și i-a urmărit până au ieșit din biserică, apoi s-a întors la mine și a zis: „Vai, săracu’, e bolnav!” Apoi, după o scurtă pauză, a adăugat: „Eu nu sunt”. M-a învățat că, de fapt, atâta vreme cât sufletește e sănătos, ceea ce se întâmplă la nivel fizic sunt niște detalii neimportante.

Subscribe

Subscribe to our e-mail newsletter to receive updates.


Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.