„Mai este cineva aici? Este cineva cu mine?”

16730453_1102157536580707_8249940386756230009_n

Foto: Facebook.com/OLumePentruViata

 

AlexandraNadane.ro, 13 februarie 2017

 

Astăzi, Costel Parnău e un om ca toți oamenii, care a luptat pentru viața și familia lui, nu concepe să fie privit ca un om cu probleme și nu a vrut niciodată să se simtă inutil pentru societate. Dimpotrivă se simte împlinit, pentru că a muncit și muncește în continuare. Reprezintă un model și ne arată că în viață poți răzbi doar cu o mână și că indiferent de preț ea merită trăită.

M-a impresionat prima dată când l-am observat. Stând în cărucior și jucându-se cu copiii. Imaginea unui om cu ambele picioare și o mână amputate, jucându-se cu copiii nu e o imagine prea des întâlnită într-o societate care respectă și prețuiește tot mai puțin persoanele cu dizabilități, dar este o imagine frumoasă și firească.

După ce părinții lui au divorțat când avea 6 ani, Costel a ajuns într-un centru de plasament, fiind marcat puternic de despărțirea părinților săi. La vârsta de 17 ani,a avut un accident în urma căruia i s-au amputat ambele picioare și brațul stâng după ce a ajuns sub roțile tramvaiului. După 20 de ore de comă, pentru Costel au urmat doi ani de readaptare, de scaun cu rotile, de clipe de disperare, de proteze mai mult sau mai puțin rudimentare, de noi șocuri psihice.

O luptă permanentă pentru un loc de muncă, pentru casa în care locuieşte, pentru revenirea la o viaţă obișnuită. Apoi, a cunoscut-o pe cea care avea să-i devină soţie și mamă a celor 2 copii ai lor. La doar trei ani de la accident, lucra în construcții, se urca pe schelă fără proteze, își pregătea materialul, sculele, apoi se apuca de muncă.

 

După accident, când era în comă la spital. Medicii erau uimiți că, deși inconștient, întreba din cinci în cinci minute:

Mai este cineva aici? Este cineva cu mine?

Când s-a trezit nu-și mai amintea nimic. Știa însă că, în general, una dintre marile lui frici era (și este) teama de a nu rămâne singur și fără sprijin. Teama de abandon. Această teamă l-a afectat mai puternic în situația de criză apărută după accident, când i s-au amputat ambele picioare și brațul stâng.

Teama de a nu fi lăsați singuri și fără sprijin ne afectează pe fiecare dintre noi în diferite momente ale vieții. Gândiți-vă la un moment de criză majoră din viața voastră, când v-ați fi dorit să vă sprijine cineva! Gândiți-vă cum v-a ajutat sprijinul primit. Sau, dimpotrivă, gândiți-vă cât de greu v-a fost să depășiți singuri situația de criză atunci când nu ați fost ajutați.

Ei bine, teribil de greu îi este și unei femei aflată în criză de sarcină să se trezească dintr-o dată în fața unui viitor incert. Teribil de greu să vadă că toată viața ei este dată peste cap și nu poate da timpul înapoi. Și, cel mai teribil, dacă descoperă că este singură în fața noii realități.

Multe femei în criză de sarcină, neștiind încotro s-o ia, întreabă: „Mai este cineva aici?”

Vino și tu pe 25 martie la Marșul pentru viață pentru a le transmite femeilor în criză de sarcină: „Sunt aici pentru voi! Nu sunteți singure!”

www.marsulpentruviata.ro
#marsulpentruviata2017
Facebook.com/OLumePentruViata

Citește și VIDEO: Sinodul BOR, declarație publică în sprijinul Marșului pentru viață 2017 – „Ajută mama și copilul! Ei depind de tine”

Citește aici Comunicatul Marşului pentru viaţă 2017 – „Ajută mama şi copilul! Ei depind de tine”

 

, , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns