opinii

Natalia Luchita: La 100 de ani, România are nevoie de o clacă. Nu e lucru mai mare ca lucrarea-împreună

de Natalia Luchita, Stiripentruviata.ro

A fost o vreme cand satul era o insiruire de case …ale fiecaruia si ale tututor… si fiecare era al sau, al familiei, al rudelor, al satului, al neamului, si a Lui Dumnezeu… si toti se stiau intre ei…si pe unde cu lacrimi, pe unde cu bucurie, pe unde se mai barfeau, pe unde se mai imbratisau… dar erau toti … si erau impreuna!

Era un obicei in neamul romanesc, insirat pe ambele maluri ale Prutului… de a-si face case din chirpici din paie si lut. Si la o strigare cand isi facea cineva o casa noua, tot satul se aduna să pună umăr lângă umăr si palmă lângă palmă, să ridice casa. Noi ii ziceam clacă.

In valea casei mele, este o fantana si in frageda pruncie, am prins cateva asemenea clăci. Si acum ma trec fioriii cand imi amintesc cu cata voie buna se adunau oamenii… si barbati si femei si copii… sa framante cu picioarele lor lutul, sa scoata sute de cladari cu apa… sa faca chirpicii, pe care ii insirau pe deal, sa se rumeneasca la soare. Toti erau plini de lut, femeile, cu basmalele albe fluturand in vant, scoteau apa, calcau lutul, radeau, glumeau, se imbratisau, se imbarbatau, iar barbatii carau lutul impreuna, faceau chirpicii cot la cot,si ii carau pe deal. Si in toata aceasta invalmaseala, aleragau copiii printre ei, murdari, dezbracati, plini de lut pana in varful perilor din cap, dar veseli, improscandu-se cu lutul moale, calcat de mamele lor. Asa invatau si ei, ca oamenii se ajuta intre ei… si cel mai mare dar pe pamant, cea mai mare implinire este aceasta claca… aceasta lucrare impreuna… Parea ca Dumnezeu insusi, cobora printre oameni, calca lutul in picioare si facea chirpici… cand vedea bucuria si voia buna a acestor oameni. De pranzit, mancau pe deal intinsi la soare, asa murdari cum erau, ceea ce aduceau femeile care gateau tot impreuna. Si niciodata nu parea painea mai buna, decat cea rupta si mancata impreuna cu ceilati, asa plina de lut, cu ceapa si branza de oi. Caci painea se inmulteste, unde oamenii se impart cu ea.

Si asa se construiau toate casele din sat… tot satul punea cate o palma, un umar…de parca fiecare casa era a fiecaruia… La fel cum fiecare vecin, le era frate.

Eu nu am prins multe asemenea claci, fiindca vremurile s-au schimbat si oamenii au inceput sa faca case din piatra si beton. Fiecare cu casa lui, cu betonul lui, cu piatra lui, cu mesterii lui… iar fratii au devenit vecini… si gardurile inalte.

In Romania celor 100 de ani… nu se mai construisesc case din chirpici… nu din acelea la care sa se adune tot satul cu bucurie, cu dragoste, numai de dragul de a lucra impreuna…In Romania celor 100 de ani fiecare e cu chirpicul lui… sau mai bine zis, cu betonul lui.

Aveau oamenii o pace dumnezeiasca care nu ii tulbura… caci fiecare avea o DEMNITATE… de om, de neam, de familie, de barbat, de femeie, de copil. Fiecare isi stia si rostul, si sensul, si locul, si tristetea, si bucuria, si ce e dragostea, si ce e datoria.

Demnitatea umana, este insasi Dumnezeul din om, chipul lui Dumnezeu amprentat in chipul omului. Si fiecare om de pamantul acesta, ateu sau credincios, are o demnitate umana. Acel sentiment ca este egal semenilor sai, ca este valoros numai pentru ca exista si ca s-a nascut pe lume, ca merita sa fie respectat indiferent de conditiile sale fizice sau materiale. Omul duhovnicesc stie ca demnitatea umana, este pretul sufletului fiecarui om platit de Hristos pe cruce… acelasi sange Dumnezeiesc a curs pentru fiecare dintre noi si acelasi Dumnezeu a murit si inviat pentru tot sufletul.  Asta ne face nepretuiti in Mainile Dumnezeului nostru… si aceasta certitudine pe care o poarta omul din momentul zamislirii pana la moarte, se numeste DEMNITATE.

Oare nu vedeti cat de minunat a lucrat Dumnezeu… ca totul omul e identic fizic unul cu altul, toti avem maini si picioare, si stomac si fiere, si creier si unghii… dar fiecare e unic in felul sau. UNIC!

Tot neamul romanesc avea o demnitate a sa… DEMNITATE de a fi roman, de a purta in sange fiecare vitejie a acestui neam, fiecare moarte care l-a aparat, fiecare viata care s-a nascut, fiecare joc, fiecare inmormantare, fiecare batalie, fiecare lupta, fiecare bucata de pamant aparata… fiecare tata, fiecare mama, fiecare stramos, fiecare cruce, fiecare biserica si pe Dumnezeu… Demnitatea de a fi cinstit, de a nu fura, de a nu minti, de a nu jefui.. de a fi un neam curat, in fata celorlalte popoare si in fata lui Dumnezeu… si pe unde mai greseau, pe unde mai calcau stramb, tot una se ridicau toti si mergeau Duminica la biserica si se spovedeau… Caci ce este demnitatea unui neam decat traditiile sale, pe care si-a construit valorile, acele valori implementate adanc in ADN-ul sau, purtate din generatie in generatie…

Familiile aveau si ele demnitatea lor, care tot din generatie in generatie se transmitea… Demnitatea ceea de a purta numele tatalui… Fiecare are un nume de familie… si acel nume avea o greutate, s-a construit pe cinstea celui ce l-a purtat intai si urmasii sai…De aceea tatal avea grija sa-si educe fii si fiice pentru a nu-l face de rusine si a pastra ce a primit si el de la tatal sau… Caci rusinea – se inscria in nume! De aceea si educatia avea o valoare…iar demnitatea de a purta un nume de familie, era o obligatie de a purta si valorile acelui nume.

Barbatii aveau si ei demnitatea lor… Demnitatea de a fi curajosi, de a-si apara neamul, pamantul si familia, de a munci glia, de a fi cinstiti si drepti, de a iubi, de a se insura, de a lasa urmasi. Ce poate fi mai demn intr-un barbat, decat sa se adune in curtea casei sale, de lut, 10 copii, 30 de nepoti, si alti zeci de stranepoti, si el sa intinda masa ca sa-i primeasca  cu placinta si vin, sa stea in capul mesei langa babuta sa… stiind ca si-a crescut neamul lucrand cinstit, si neadunand averi, dar construind vieti.

Demnitatea unei femei… era in basmaua ei alba, precum ii era sufletul si trupul… curatenia ei, smerenia ei, bunatatea ei… si rabdarea. Doamne, ma uit cateodata la chipul bunicii mele, cu basmaua ei alba, legata sub barba… si fusta ei lunga… si palma ei boronita de atata munca… care o pune pe fruntea mea cand sunt amarata… si inteleg ce inseamna demnitatea unei femei… Sa stii sa iti tii capul sus si picioarele plecate la rugaciune… Nu-i nimic mai sfant pe lume la o femeie decat intelepciunea si smerenia…

Demnitatea de copil era una simpla… simpla de tot… sa te nasti si sa urmezi parintilor tai intre cele bune, sa uiti cele rele… si sa porti  si parintilor si intreg neamului tau cinste. Demnitatea de a fi copil, era o datorie… insa nimeni nu se simtea dator.

In Romania celor 100 de ani… oamenii au uitat de demnitate… au inlocuit-o cu mandrie.

Toti vor sa traiasca azi, acum! Sa traiasca clipa…! Toti merita ceva mai bun, mai mare, mai bogat, mai frumos… tinerete fara batranete si viata fara de moarte… Au uitat ca trebuie sa moara… au uitat de urmasi, de neam… de prieteni. Prietenii se aduna numai la petreceri, si doar daca plateste altcineva…

Nu mai vrea nimeni sa isi apere neamul si pamantul… pai doar n-o sa moara pentru altii!

Barbatii nu isi mai apara femeia si copiii… de fapt in Romania celor 100 de ani, barbatii romani isi vand femeile romance, strainilor… pe bani, pe masini, pe case… si femeile romance se duc… pentru bani, pentru masini, pentru case.

Barbatul roman a ajuns sa se simta barbat numai in pat… si la televizor… numai cand poarta haine de firma si ochelari de soare…

Smecheria a luat locul cinstei… din cap, pana in picioare…

Femeile, au scurtat fustele, au devenit independente, si au inlocuit demnitatea cu mandria –  in hainele lor scumpe, si bijuteriile tantose, sanii de silicon, si unghiile lungi… Numai, numai sa se urce peste cealalta… sa fie mai frumoasa, mai faimoasa, mai la televizor, s-o stie lumea, sa-i dea like-uri…Despre curatenie trupeasca, nu aducem vorba…  si despre smerenie, sa fim seriosi… In vremurile astea!
Si daca nu se falesc cu toate astea… se falesc cu credinta putina pe care o afiseaza peste tot… cu acatistele citite… dar privind de sus fiecare pacatoasa… si excluzand din cercul lor pe cele care nu sunt ca ele… Mandria asta, bat-o vina!

Prieteniile… rar se mai tin pe dragoste de om intre om… rar mai gasesti om care sa te aline, sa nu te lase la greu, si care sa te ierte cand ii gresesti! La prima sansa, prietenul cel caruia i te-ai destainuit te tradeaza… doar, doar sa prinda un loc mai mare sub soare… Chiar daca, pana sta sub soarele acela… vine ploaia si il uda…

Copiii au numai drepturi… doar drepturi! Vai de parintii care vor imbatrani intr-o tara de adulti pe care i-au crescut doar cu drepturi …si fara obligatii… La batranete, depturile copilului altfel sunt resimtite de parinti!

Spunea o mare doamna a inchisorilor comuniste… ca am devenit o tara in care totul este sex si despre sex… Dragostea a disparut! Dragostea dintre oameni … aceea tacuta, asternuta, grabita, cinstita, linistita, rabdatoare, care pe toate le crede… si nu se sfarseste niciodata!

In Romania celor 100 de ani… mai sunt totusi oameni buni, si biserici, si sfinti, si mame, si tati si copii,  si prieteni adevarati… si case din chirpici… Mai este Dumnezeu… si mai este speranta!

Tara asa are atata cer si atata soare cat sa ajunga la tot sufletul… fara sa fie nevoie sa-l impingi pe celalalt in prapastie…Toti murim intr-o zi… Si pe mormantul nimanui nu va fi scrie ca a fost director, presedinte, manger, sefa,vedeta, premier, sau nevasta de preot… Insa numele va scrie… acel nume purtat de mii de oameni din neamul nostru, pana la noi… Sa avem deci demnitate!

Poate la 100 de ani… Romania blocurilor de betoane… are nevoie de o claca… o claca mare cat toata tara… unde sa puna fiecare umar la umar, palma la palma, inima la inima, sa-si rasuflece mainile, sa-si lege parul sub basma… sa-si ia copiii in brate, alaptand la san… si sa calce lutul acestei tari fiecare… si toti impreuna… pentru a reface dragostea cea de alta data intre oameni… intelegerea si prieteniile… sa apartina fiecare tuturor, si toti impreuna lui Dumnezeu… si preotul sa-i binecuvanteze… caci orice lucrare in aceasta tara… incepea si se sfarsea cu o rugaciune…

Nu exista o mai mare lucrare pe pamant decat lucrarea impreuna… nimic nu descoperara dragostea si caracterul unui om decat lucrul facut impreuna cu altii… nimic nu intregeste o tara, decat atunci cand toti isi pun inima pentru ea si construiesc un viitor impreuna!

Sus sa avem inimile!



Trimite comentarii prin formularul din subsolul paginii. Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.

Taguri

Articole relaționate

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *