adopţie

Interviu cu psihologul G.V.Kozlovskaia despre copiii adoptați

orfan

Interviu realizat de Tatiana Shishova, 11 martie 2014,

În ultimii ani, în Rusia, a crescut numărul persoanelor care adoptă sau iau sub tutelă orfani. Este greu în prezent să te descurci cu proprii copii, dar cu cei străini, care mai au și o soartă deloc ușoară și, uneori, și o moștenire agravantă. În acest caz, un rol foarte important îl are ajutorul specialiștilor. Profesor Galina Vyacheslavovna Kozlovskaia, doctor în științe medicale și colaboratorii ei, de câțiva zeci de ani studiază particularitățile copiilor orfani și le acordă sprijin efectiv. De aceea, m-am adresat domniei sale cu rugămintea de a-mi acorda un interviu.

– Problema orfanilor există, se pare, de atâtea mii de ani de când există și omenirea și s-a perceput totdeauna și se percepe ca o mare nefericire. Toți oamenii normali, bineînțeles, vor să-l mângâie pe orfan, doresc ca un asemenea copil să primească o cât de mică răsplată pentru viața lui nefericită. De fapt aceasta nu este numai nefericire, nu numai nenorocire. Pierderea părinților este o adevărată tragedie. Starea de orfan este legată de fapt de o situație de viață de neînlăturat. Oricât de buni ar fi părinții adoptivi, ei nu pot să-i înlocuiască pe adevărații părinți ai copilului. Acest lucru trebuie înțeles clar. Dacă și un copac, scos din condițiile lui climatice naturale și adus în alt loc, cu alte condiții (uneori chiar mai prielnice) pentru a fi transplantat, nu se dezvoltă atât de armonios ca în pământul lui natal, atunci ce să mai vorbim despre om?! Numai persoanele neatente și insensibile nu văd în această situație vreo problemă. Orfanul, chiar dacă ajunge în condiții minunate, unde este ocrotit, iubit, unde părinții adoptivi se străduiesc să-l bucure, oricum rămâne cu o rană deschisă și aceasta rămâne în conștientul și subconștientul lui pentru totdeauna. Există multă literatură, inclusiv științifică, în care se menționează că orfanii au o serie de deviații caracteristice, asemănătoare, în dezvoltarea lor.

– Ce aveți în vedere?

– Totdeauna – vreau în mod special să subliniez: TOTDEAUNA! – o dezvoltare mai puțin armonioasă a personalității. Acest lucru este de la sine înțeles, deoarece situația inițială este profund traumatizantă, este lipsită de cel mai necesar factor pentru dezvoltarea armonioasă a personalității – cele mai strânse legături de rudenie (de sânge), care se stabilesc între copil și părinții lui. Așa numitul sistem copil-părinți sau sistemul “mamă-copil” este afectat. Iar dacă este vorba despre copii refuzați, lăsați de mamele lor în maternități, atunci acest sistem nici nu are timp să se formeze. Sistemul poate fi creat artificial, dar acesta va fi un surogat. Cunoscutul savant ceh Zdeněk Matějčeka scris o monografie întreagă, în care a prezentat o culegere largă de literatură, referitoare la orfani. În particular, în această monografie el prezintă o parabolă. Unul dintre conducătorii vechi ai lumii a decis să învețe limba strămoșească. Pentru aceasta el a ales copii sănătoși, cărora le-a pus bone, le-a creat condiții ideale, dar a poruncit personalului, care-i îngrijea să nu vorbească, în nici un caz, între ei.

– De ce?

– El a considerat că atunci copiii vorbesc o asemenea limbă, care se pare că este limba de comunicare a predecesorilor noștri îndepărtați. Totuși nu s-a întâmplat nimic de acest gen. Copiii nu au vorbit în nicio limbă. Ei toți au murit fără să depășească vârsta copilăriei. Se pare că fără comunicarea cu oamenii – în primul rând cu mama, fără o stimulare emoțională sub formă de cuvinte și interjecții, vorbe de duh, cuvinte hazlii, zâmbete și alte manifestări de contact emoțional, din care copiii să înțeleagă că sunt iubiți, ei nu se pot dezvolta. Le dispare dorința de viață și mor. Același autor, în colaborare cu Joseph Langmayer a cules un material faptic imens. Ei au observat o mulțime de copii lipsiți de îngrijire maternă și subliniază că toți acești copii au modificări în organizarea psihicului lor, care rămân pentru toată viața. Noi, în laboratorul nostru, am efectuat, de asemenea, astfel de cercetări. Colega noastră, Marina Ovseevna Proselkova, efectuează, de mulți ani, observarea copiilor orfani, educați în case de copii, adică fără atenția mamei din primele zile de viață. Printre ei se află orfani adevărați, ai căror părinți au murit, și sunt și copii refuzați. Trebuie spus că în vremea sovietică din urmă și chiar și acum, pentru orfani se crează condiții bune. În acele case de copii unde își desfășoară observațiile colegele noastre, copiii sunt bine hrăniți, îmbrăcați, dotați cu jucării și chiar se alocă pentru fiecare un spațiu personal, pe care să-l poată organiza după gustul propriu. Cu toate acestea, faptul rămâne fapt: toți acești copii se dezvoltă nu numai cu particularități, dar și cu anumite devieri.

– Cu care anume?

– Copilul, rămas fără părinți, rupt de mediul natural, trece printr-o perioadă de adaptare. Adaptarea este însoțită de depresie. Unora li se pare ciudat, dar depresia timpurie, din copilărie, are caracteristicile tipice ale depresiei adultului. Acestea sunt retard motor, absența interesului față de lumea înconjurătoare, plâns. În starea de depresie, plânsul copiilor este liniștit, tăcut și-ți produce o impresie foarte dureroasă (copleșitoare, grea, apăsată). Copilul obișnuit țipă, iritându-i pe adulți, care se așteaptă să fie precum o jucărie, să-i amuze și, de fapt, “jucăria” ridică dintr-odată pretenții și cere să fie tratată ca o ființă independentă! Plânsul unui astfel de copil este, de regulă, tare, răsunător, insistent, menit să atragă atenția celor din jur. Orfanii din casele de copii nu țipă. Ei plâng tăcut și cu tristețe pentru că, destul de timpuriu, și-au dat seama că nu impresionează pe nimeni cu lacrimile lor. Aceasta este o suferință sufletească adâncă, pe care mititeii o încearcă din cea mai fragedă vârstă. Cunoscutul psiholog germano-american Erich Lindemann a denumit acest fenomen, încă din anii 40, „reacția suferinței”.

– Este posibil ca micuțul, până într-un an, să cunoască asemenea emoții adulte?

– Imaginați-vă, da! Și întrucât reacția suferinței nu întâlnește o reacție adecvată de răspuns din partea lumii înconjurătoare, atunci aceasta, în primul rând, trenează, iar în al doilea trece la nivel somatic. Apar la copil o mulțime de probleme somatice. De exemplu, răcelile durează foarte mult. Copiii orfani suferă adesea de guturai și tuse cronică. Pentru a-i feri de diferite infecții, lor li se administrează cantități mari de vaccinuri profilactice. Vaccinurile, însă, lasă și ele urme negative, pentru că ele nu numai apără, dar și epuizează sistemul imunitar al organismului. De aceea, afectarea somatică se continuă sub formă de slăbiciune, oboseală rapidă, iritabilitate crescută și instabilitate emoțională, care se continuă mulți ani după ieșirea copilului din perioada copilăriei. Pe fondul depresiei și în absența susținerii și compătimirii din partea lumii înconjurătoare, apare o etapă nouă, în care copilul începe să se tonifice pe sine.

– Cum se manifestă acest lucru?

– În dezinhibiție motorie, atunci când copilul poate face mișcări inutile, lipsite de orientare, ore întregi: să sară la infinit, să stea în patru labe și să se legene înainte și înapoi. Apoi îi dispare curiozitatea. Omul are un instinct interesant – dorința de a ști. Aceasta este o calitate foarte importantă, care ajută la dezvoltarea personalității. Copiii sănătoși cunosc lumea înconjurătoare într-un mod activ. Până încep să vorbească, curiozitatea copiilor se manifestă prin aceea că ei privesc împrejur, sunt interesați de tot ce este în câmpul lor vizual, deschid cutii, scot conținutul, pot strica lucruri pentru a afla ce este în interior. Când încep să vorbească, curiozitatea se manifestă sub formă de întrebări permanente. Dezvoltarea curiozității este posibilă atunci când întâlnește o reacție de răspuns. Iar dacă această reacție lipsește, atunci curiozitatea moare. La orfanii care se află în stare de depresie, curiozitatea lipsește într-o asemenea măsură, încât dacă le pui în față, atunci când se leagănă, jucării colorate, ei nu le dau nicio atenție. La orfani apar așa-numitele pseudo-orbire și pseudo-surditate, când ei nu răspund la chemare. Un astfel de copil mult timp nu-și spune pe nume, nu se distinge pe sine din lumea înconjurătoare, nu folosește pronumele personal „eu”. Și despre sine, și despre alții, el vorbește la persoana a treia: „El a plecat”. Aceasta este o dereglare foarte serioasă, apariția autismului dobândit (para-autismul) care încetinește semnificativ dezvoltarea psihică. Iar cea mai importantă problemă o constituie afectarea stabilității emoționale. La copilul de 2-4 luni se dezvoltă „fenomenul atașamentului”, așa cum este denumit în occident sau în terminologia noastră „rezonanța emoțională” – capacitatea de a înțelege și a răspunde la starea emoțională a lumii înconjurătoare.

– „Plângi cu cei ce plâng și bucură-te cu cei ce se bucură”, după cuvintele apostolului Pavel?

– Așa este! La copiii fără părinți nu se dezvoltă capacitatea de reacție adecvată. Dimpotrivă! Întrucât cu lumea înconjurătoare nu există o comunicare totală, lipsește și comunicarea emoțională. Drept rezultat apare o învârtoșare emoțională, pe fondul căreia se dezvoltă treptat iritabilitatea față de lumea înconjurătoare care nu răspunde necesităților organismului copilului, psihicului său, instinctelor lui, memoriei lui genetice. Problema constă nu numai și nu atât în particularitățile unuia sau altuia dintre copii. Totul este mult mai serios: se pare că există un modul, o matriță de dezvoltare, iar în situația dată aceasta nu are o realizare corespunzătoare și se dezvoltă iritabilitatea. Bineînțeles că într-o oarecare măsură această iritabilitate este inhibată de către lumea înconjurătoare, dar cu timpul reacția de iritare se manifestă tot mai mult. Copilul este foarte conflictual în școală, agresiv, bătăuș. Această manifestare se amplifică și mai mult atunci când el primește o cât de cât libertate individuală. De exemplu, în situația înfierii.

– Adică el primește posibilitatea să se relaxeze și emoțiile inhibate până atunci să izbucnească în afară?

– Da. Când copilul este înfiat de timpuriu, această manifestare are loc într-o măsură mai mică. Când înfierea are loc mai târziu, la vârsta preșcolară sau școlară, atunci el devine o problemă în familie. Nu înțelege cerințele pe care le impune familia. El a trăit în cu totul alt regim. El nu înțelege și adesea nu vrea să înțeleagă că toți membri familiei au anumite obligații. El este obișnuit ca la casa de copii să fie servit și să nu facă nimic. Pentru el îndeplinirea obligațiilor casnice devine o povară și, în mod firesc, protestează, uneori într-un mod grosolan, vulgar. Unii părinți adoptivi s-au plâns că, în semn de protest, copilul a defecat pe covor, a făcut pipi într-un pachet de zahăr și alte astfel de obrăznicii.

– Da… Presupun că acest lucru nu are nicio legătură cu modelul tradițional emoționant al micului orfan nefericit…

– Vedeți dumneavoastră, oamenii care înfiază copii, adesea nu-i înțeleg. Cumpărându-le cadouri și dulciuri, gătind pentru ei mâncare gustoasă și oferindu-le distracții, ei se așteaptă să primească în schimb mulțumiri. Posibil ca ei să nu vorbească direct despre acest lucru, dar în interiorul lor simt că au săvârșit o faptă nobilă. De aceea, în mod firesc, ei așteaptă mulțumiri, iar ele nu sunt, întrucât copilul nu înțelege aceste sentimente ale adulților și nici în viitor nu le va înțelege. Copilul va reproșa: „Nu te-am rugat eu să mă înfiezi! Tu nu-mi ești rudă!” Dimpotrivă, în loc de recunoștință, el poate să protesteze vehement împotriva părinților adoptivi. Iar dacă în familie este și alt copil, atunci poate să apară o gelozie cumplită, literalmente o ură față de acest copil. Din păcate, acest lucru se întâmplă destul de des.

– De ce?

– Aceasta este manifestarea acelor urmări negative generate de starea de orfan. Chiar și la un copil obișnuit, educat în familie, nu se formează dintr-odată dispoziția spre compromis, priceperea de a înțelege și a ierta, împăcarea cu necesitățile altora, sentimentul datoriei. Pentru aceasta este necesară o experiență de viață importantă și o anumită maturitate spirituală. La copilul educat corect, abia la pubertate se formează treptat conceptul de onoare, pentru care el este dispus să lupte și sentimentul datoriei, nu numai față de familie, dar și față de colectiv, societate, față de sine însuși. El începe să conștientizeze că există un concept mult mai mare decât „vreau” al lui. Când dezvoltarea psihică este denaturată, când la copil nu se formează legătura față de cei apropiați, atunci la baza personalității stă dorința de plăcere, de hedonism. Exact acest lucru îl întâlnim la mulți copii orfani, care au trecut prin depresie, para-autism, inhibare motrică, vâscozitate emoțională. Ei dezvoltă un sentiment involuntar de respingere a realității înconjurătoare, apar negativismul, reacții de protest și dorința de a obține plăcere prin orice mijloace. Iată de ce, ca adulți, ei devin adesea pradă ușoară a lumii criminale și a personalităților deviante. Acest lucru este favorizat atât de setea de plăceri, cât și de absența unei maturități adevărate, a independenței, răbdării, sentimentului datoriei, a abilității de a lua cele mai bune decizii pe care să le urmeze. Din cauza naivității și infantilității lor, ei sunt o pradă ușoară pentru escroci, care le iau și casele. Orfanii sunt implicați ușor în furturi, prostituție, întrucât li se promit bani necesari obținerii satisfacțiilor imediate. Toate cele relatate mai sus vorbesc despre faptul că starea de orfan, care apare la vârsta timpurie, formează treptat o personalitate deficitară, în care nu există o finețe emoțională adevărată, căldură, capacitate de compromis – acele lucruri de care este nevoie pentru menținerea relațiilor de prietenie stabile, realizarea și menținerea unei familii. Atunci când nu se declanșează „mecanismul” afecțiunii, nici după aceea n-o să se formeze. Chiar dacă ea va exista, va fi sub formă redusă. La nivel cognitiv, omul poate înțelege pe deplin că „așa trebuie construite relațiile”. Dar în interior nu răspunde. Iar dacă în interior nu există ecou, dacă el nu se apropie cu sufletul de oameni, atunci înseamnă că poate, în orice situație, să se depărteze de ei și să comunice cu aceia cu care, la un moment dat, îi este mai confortabil, mai plăcut, mai eficient. Cu atât mai mult că circumstanțele hedonistice sunt incompatibile cu pregătirea pentru autojertfire. Iar fără o asemenea pregătire nu sunt posibile nici prietenia adevărată, nici iubirea.

– Un tablou teribil (sinistru)… Oare totul este atât de fatal?

– Nu. Având în vedere că devierea personalității are în cazul de față un caracter dobândit, adică nu se bazează pe defecte biologice de profunzime, atunci, cum e și firesc, este reversibilă. Dacă se crează condiții favorabile, atunci multe pot fi corectate. Multe, dar nu toate. Armonizarea totală a personalității nu se produce.

– Dar care sunt condițiile favorabile pentru armonizare?

– Este bine când copilul este înfiat și intră într-un colectiv sănătos. Luând spre adopție pe orfan, părinții, de regulă, se bazează pe autoritatea lor, dar aceasta este o abordare greșită. Pentru un astfel de copil devine autoritar, mai degrabă, cineva din afară. Și autoritatea nu trebuie să fie opresivă, să uzurpe libertatea personalității, ci să acționeze asupra debutului ei rezonabil, atunci când copilul își alege acel drum pe care i-l sugerează adulții și poartă responsabilitatea pentru eșecurile și greșelile lui. De aceea este mai bine când autoritatea părinților este sprijinită de părerea colectivului. Atunci mecanismele compensatoare ale unei personalități deficitare se activează atât de mult, încât nu rareori apare hipercompensarea. Personalitatea antisocială, lipsită de sentimentul datoriei, al responsabilității, uneori și al modestiei elementare, se transformă treptat în opusul ei. Această personalitate nu numai că se obișnuiește pur și simplu cu respectarea regulilor stabilite în comunitate, dar le și îndeplinește cu rigurozitate.

– Devine un fel de staroste cu „complex de elev excelent”?

– Da. Deși unele dintre particularitățile profunde rămân oricum. O astfel de personalitate este rigidă, în continuare puțin capabilă la compromis. Dar faptul că ea este deja îndreptată spre bine, axată pe respectarea normelor etico-morale, faptul că pentru ea în capul unghiului stă acum nu plăcerea, ci unele valori mult mai înalte, este o mare binecuvântare.

– Dar asemenea personalități accentuate se întâlnesc nu numai printre orfani. Semnele descrise de dumneavoastră sunt caracteristice în zilele noastre și pentru mulți copii și adulți, născuți și crescuți în familii de sânge.

– Da, întrucât condițiile de orfan nu le întâlnim neapărat numai în situația orfanilor adevărați. Privarea copilului de mamă, de familie, de părinți, adică lipsirea copilului de sprijinul emoțional necesar, de căldură, se întâmplă și în familie. Un exemplu tipic îl constituie femeia de afaceri care n-are timp să se ocupe de copil și îl încredințează bonelor, pe care adesea le schimbă ca pe mănuși. Drept rezultat, atașamentul nu se formează. Apare fenomenul de orfan. Și, în aceste condiții, el se manifestă mult mai aprins decât în casa de copii, pentru că acolo există totuși un set de reguli, altfel personalul nu ar putea să se descurce cu atâția copii greu de stăpânit. În general, astăzi mulți copii nu au parte de căldura părintească. Faptic ei devin abandonați. De aceea orfanul social, în sensul larg al cuvântului – este o mare problemă; acești copii cresc repede și vom avea – deja avem! – un număr mare de elemente antisociale.

Și înainte, mai ales în urma unor dezastre, războaie și altele asemenea, apăreau mulți orfani. Și viața oamenilor simpli, care formau majoritatea părinților, a fost dintotdeauna grea, ei nu aveau mult timp de acordat copiilor. Fenomenele antisociale, însă, nu erau atât de răspândite ca acum. Ce se întâmplă?

– Condițiile sociale au fost altele. (Organizarea societății era alta). Societatea nu a orientat membri săi spre hedonism, nu a ridiculizat și nu a ignorat ideile valoroase, nu propaga o cultură distructivă de masă. Cu alte cuvinte, influența colectivului asupra copilului era pozitivă. Și, cum am mai spus, dacă colectivul se apucă să corecteze personalitatea orfanului, atunci acesta se aliniază repede, întrucât nu a fost defectă de la început. În afară de aceasta, copiii rămași orfani după războaie sau revoluții, au fost totuși născuți în familii. Mamele și tații lor i-au dorit și iubit, ei au apucat să primească cât de cât o încărcătură de iubire părintească, dezvoltarea lor timpurie a decurs relativ armonios. După cum confirmă știința modernă, toate calitățile noastre de bază se formează în primul an de viață. De aceea, copiii rămași fără unul din părinți sau fără familie după revoluție sau după cel de-al doilea război mondial, au fost destul de bine formați. Ei au fost mai responsabili și mai maturi nu numai față de orfanii actuali, dar și față de copiii din familiile fericite de astăzi. Uitați-vă ce se întâmplă astăzi în școală. Părinții fac lecțiile cu copiii aproape până în ultimul an de școală, îi duc la școală ca pe cei mici. Comparați acest lucru cu ce este scris în cărțile lui Gaidar, în „Republica Skkid” sau în „Poem pedagogic”. Aceasta nu este fantezie, ci realitate. Elevii lui Makarenko au devenit personalități însemnate în viața socială: militari, aviatori, oameni de știință, eroi cu medalii. Bineînțeles că un rol important l-a avut colectivul în care ei s-au aflat. Profesorii entuziaști le-au insuflat dorința de a-și servi societatea în mod altruist. Iar, pe de altă parte, o importanță deosebită a avut-o copilăria lor timpurie. Dacă aceasta se desfășoară înconjurați fiind de cei dragi, atunci statutul de orfan influențează mai puțin deformarea personalității.

– Am vorbit despre copiii părăsiți la o vârstă fragedă. Dar există destui orfani, luați din familie mai târziu, în perioada preșcolară sau școlară și trimiși în casele de copii, iar apoi, în anumite cazuri, înfiați. De ce sunt luați din familii?

– Pentru că familia este nefavorabilă. În unele cazuri aceste lucruri chiar se întâmplă: părinți narcomani sau alcoolici. Iar în alte cazuri învinuirea este inventată. Astfel de istorii au început să se întâmple în Rusia, atunci când s-a trecut la introducerea stilului occidental de justiție juvenilă.

– Luarea copiilor din familie este o practică negativă. Dar ce înseamnă, în general, „familie nefavorabilă”? Familia care muncește din greu, poate fi considerată, de asemenea, nefavorabilă. După război, practic toate familiile trudeau din greu, pentru a-și hrăni copiii, fără ca acest lucru să fie motiv de declarare a familiei – nefavorabilă și cu atât mai mult de luare a copiilor din familie. Despărțirea de familia naturală – este o traumă uriașă, de neșters.

– Cercetând particularitățile psihice ale copiilor orfani, am discutat foarte mult cu ei. Am constatat că și copiii ajunși la vârsta pubertății, care și-au petrecut practic toată viața în casa de copii, visează intens să-și găsească părinții. Ce să mai vorbim despre copiii, care au totuși o familie, chiar dacă neideală și au fost despărțiți cu forța de ea?

Și totuși nu-mi este destul de clar de ce orfanii, care sunt înfiați, încep dintr-odată să manifeste reacții de protest. Ei doar au visat mult să aibă o familie! Ce înseamnă aceasta, exprimarea vreunei dezamăgiri?

– Probabil, da. Sau poate că aici avem de-a face cu asemănarea cu povestea orientală despre duhul din lampă. După ce a trăit acolo prima mie de ani, a promis să-l îmbogățească pe cel care-l va elibera. Următoarea mie de ani el a promis să-i dăruiască lumea. Iar apoi, pentru că eliberarea nu a avut loc, duhul s-a înfuriat și a promis că-l va ucide pe cel care-l va elibera. Desigur, nu toți copiii înfiați își manifestă nemulțumirea față de cei care-i înfiază. Dar în orice caz, părinții adoptivi mai bine să nu aștepte de la copil dorința de a le ieși adulților în întâmpinare și să-și manifeste disponibilitatea de a coopera. Orfanii din ziua de astăzi, de regulă, nu știu să facă acest lucru, ei trebuie învățați.

– Cum trebuie construite relațiile dintre părinții adoptivi și adoptați, astfel încât să se evite reacțiile de protest sau măcar să fie diminuate? Și în general cum să înlături aceste probleme? Nu este un secret că nu puțini oameni care au adoptat orfani cu cele mai bune intenții, nu au suportat dificultățile care i-au copleșit și i-au dat înapoi. Iar pentru copii acest lucru este o traumă suplimentară, ei devin și mai dezamăgiți și îndârjiți.

– Lozinca „Rusia fără orfani”, susținută de președintele nostru, este desigur și actuală și nobilă și înălțătoare social. Dar realizarea acestei aspirații a început, după părerea mea, prea în grabă și fără a fi gândită suficient. Au început să se închidă orfelinate. Acest lucru este greșit. La fel de greșit cum este greșită simplificarea procedurii de înfiere pentru toți doritorii. În afară de aceasta, multe semne de întrebare ridică și răsplătirea materială generoasă a părinților adoptivi. Acest lucru facilitează apariția în societate a mecanismelor de „închiriere” în privința orfanilor. Ei sunt transformați în marfă, pe care o poți lua, poți primi de la stat pentru ea mita corespunzătoare și mai departe – nu le pasă. Dar cum rămâne cu personalitatea copilului? Aceasta este o problemă foarte serioasă. Din punctul nostru de vedere, al cercetătorilor, este necesar să abordăm o strategie diferită, menită să ușureze situația copilului, la care apare un protest persistent față de părinții adoptivi.

– În ce constă această strategie?

– În primul rând copilul trebuie pregătit pentru adopție. Este inadmisibil, așa cum se întâmplă adesea, ca el aproape să nu-i cunoască pe viitorii părinți. El trebuie să se obișnuiască cu ei din timp. În al doilea rând, trebuie să verificăm amănunțit familia în ceea ce privește loialitatea: nu cumva să înfieze copii persoane criminale, sadice, agresori sexuali etc. Potrivit informațiilor din Europa și SUA aflăm că acest lucru este pe deplin posibil. Și chiar la noi s-au descoperit cazuri când părinții adoptivi au transformat copiii în muncitori agricoli sau cu ziua sau i-au atras în activități criminale. În al treilea rând, copilul înfiat la vârsta de cinci-șase ani și peste, trebuie să aibă dreptul de a alege. El trebuie să testeze dacă-i va plăcea să trăiască în familie. Este posibil ca el să fie obișnuit cu regimul de viață din orfelinat, foarte apropiat de cel de sanatoriu, unde toți gătesc pentru el, îi pun masa, iar el îndeplinește numai îndatoriri minore de învățare. Dar nici cu studiul nu prea se omoară; pentru note mici el nu este pedepsit. Cu alte cuvinte, el este obișnuit cu un regim de viață foarte îngăduitor și nu este exclus ca el să nu vrea să se despartă de acesta. Da, el visează să aibă o familie. Dar acest vis cere de la el anumite compromisuri. De aceea copilul trebuie verificat pentru a afla ce este mai important pentru el. Și părinții trebuie să verifice dacă într-adevăr ei vor să educe un orfan înfiat, dacă se pot descurca cu sarcina grea de a crește o persoană orfană, uneori infirmă chiar înainte de naștere, când copilul a fost conceput de părinți bețivi sau narcomani, care apoi l-au aruncat la gunoi.

– După cum s-a constatat, copilul în uter aude ce se petrece împrejur și înțelege multe…

– Da. De aceea, un astfel de copil este traumatizat de societate, rănit până în adâncul sufletului. Și, desigur, ajungând în familie, el va fi circumspect, va provoca pe noii părinți pentru a le verifica sentimentele. Mai mult, spre deosebire de adulți, el, în virtutea vârstei și a particularităților lui, nu va face compromisuri și nu va ști să se adapteze. Deci, principalul sfat pentru părinții adoptivi – este să aibă îndelungă răbdare și o dorință foarte puternică de a ajuta copiii defavorizați.

– Ce se poate spune despre cerințe?

– Cerințele ar trebui să fie obligatorii, dar fără constrângere, așa cum se întâmplă în unele metodici americane de tipul „terapiei atașamentului” (Attachment Therapy), când copilului, literalmente, îi scot sufletul. Cerințele trebuie să fie crescânde și să aibă o bază logică. Dar cel mai important: copilul trebuie să reacționeze. Dacă nu-i place – se duce înapoi în orfelinat. Chiar dacă un anumit timp el se plimbă de colo-colo este important ca el să se deprindă cu noua familie. Iar părinții trebuie să se consulte permanent cu psihologii care cunosc particularitățile copiilor orfani și cu medicii, pentru că deseori acești copii au deficiențe de ordin medical și au nevoie de ajutorul psihoterapeutului. Toate problemele trebuie rezolvate împreună, altfel pot fi făcute multe greșeli ireversibile. Nu demult am avut la consultație o astfel de familie.

– Vă rog să povestiți mai amănunțit.

– Ei au înfiat un copil de șase sau șapte ani în familia lor cu mulți copii. Băiatul era deosebit de frumos la exterior: păr blond, ochi albaștri… La început s-a comportat ca o mică fiară: s-a uitat atent în jur, a studiat situația. Apoi a început să chinuie animalele și pe copii. În ascuns, când nu-l vedea nimeni. Părinții adoptivi au început să-l pedepsească, dându-i ca exemplu pe ceilalți copii, care nu se comportă așa. El s-a înrăit și mai tare. A avut loc apoi următoarea întâmplare. Părinții au făcut niște porți frumoase. Oamenii veneau să le admire. El a luat un topor și le-a distrus. În grădină a crescut o varză minunată, pe care o îngrijea toată lumea. El a luat cuțitul și a tăiat varza. Apoi a început să-i fugărească pe copii cu cuțitul, amenințându-i cu moartea. Când l-au internat în spitalul de psihiatrie, s-a purtat ideal și doctorii au început să dea vina pe familie, că-l vorbește de rău pe minunatul băiat. În final familia a fost nevoită să renunțe la orfan și să-l returneze orfelinatului, întrucât conviețuirea cu el era imposibilă.

– Dar dacă familiei i s-ar fi acordat ajutorul calificat, copilul s-ar fi putut adapta?

– Greu de spus. Gradul de deviere a personalității este uneori atât de mare, că nu poți îndrepta nimic. Se pare că în cazul relatat asta s-a și întâmplat. Ajuns din nou în orfelinat, copilul s-a comportat bine, a învățat bine. Dar în familie n-a putut să trăiască.

– Există oare copii, cărora le este mai bine în orfelinat?

– Imaginați-vă, da. Acest lucru este în contradicție cu noțiunile general acceptate, dar astfel de cazuri sunt. Și iată și alt caz. O mamă a vrut foarte mult o fată. Ea era deja în vârstă, fapt pentru care a refuzat procedurile de înfiere și a vrut s-o ia în îngrijire. Ea nu a avut posibilitatea să aleagă copilul, ceea ce este cu totul incorect. Este necesar să apară atracția sufletească între oameni. Iar în situația de față i-au adus o fetiță și i-au spus: „Aceasta este a dumneavoastră”. De la început nu i-a plăcut această fetiță. Era scundă, îndesată. Avea trei ani, mergea și vorbea bine. „Ce să facă? Deci – asta este”, și a început să viziteze fetița la orfelinat. Aceasta o privea posac și nu se apropia. „Aceasta este mama ta”, – i-au spus educatorii. Fetița era în continuare sălbatică, dar totuși s-a apropiat încet-încet de ea. Apoi femeia a luat fetița acasă și de-aici a început totul. I-au făcut cadou jucării – ea le-a rupt. I-au cumpărat rochiță – ea a rupt-o. Dacă ceva nu-i plăcea, ea imediat urina și defeca pe covor, mai mult, le și împrăștia. S-a dus la grădiniță și a spus: „Mama este o rea, mă bate”. Femeia a fost învinuită că nu știe să se poarte cu copiii și au amenințat-o că-i va lua fetița. Apoi fetița a început să bată copiii și se plângea că aceștia au bătut-o pe ea. Pe scurt, s-a constatat că fetița are ciudățenii foarte mari. Au trecut aproximativ șase luni și totul s-a atenuat. I s-a modificat și înfățișarea. Ea a devenit mai bună, mai drăguță, a început să-i placă rochițele și jucăriile și a încetat să se mai poarte ca o huligancă. Dar, uneori, își mai manifestă lipsa de reținere și agresiunea, se comportă ca un băiețoi, dar relațiile s-au reglat. Aceasta este o istorie foarte impresionantă pentru că femeia a manifestat o răbdare fără margini. Ea nici măcar nu s-a gândit să renunțe la fetiță, a iubit-o din toată inima. Și când fetița i-a zis „mamă” pentru prima dată, toți cei de față au izbucnit în plâns. Atât de emoționant a fost! Deci există și situații imprevizibile. S-a dovedit că această fetiță, deși a fost un caz greu, s-a îndreptat. Băiatul deși părea fericit, frumos, inteligent, s-a comportat ca un monstru și familia, cu toată experiența ei de a educa mulți copii, nu a reușit să se înțeleagă cu el.

– Pe foarte mulți părinți adoptivi îi frământă întrebarea dacă să le spună copilului că este înfiat, că nu este al lor. La cursurile pregătitoare se susține că ar trebui, cu siguranță, să le spună. Psihologii occidentali, de asemenea, insistă să li se spună. Care este părerea dumneavoastră despre acest lucru? Când copilul este înfiat de timpuriu, nu apar oare probleme psihologice serioase? El nu-și amintește alți părinți și nici orfelinatul, așa cum se întâmplă cu copiii de 5-6 ani. El percepe pe mama și tata ca fiind ai lui.

– Problema este foarte serioasă. Rezolvarea ei cere abordare individuală. Dacă există posibilitatea să nu destăinui taina înfierii, atunci sigur este mai bine să nu o destăinui. Este adevărat că de multe ori adevărul iese la suprafață și dacă el ajunge la copil, la vârsta pubertății, atunci reacția lui este destul de vehementă. Copilului mic, însă, este mai bine să nu-i spui că nu este al tău. El nu este în stare să conștientizeze. În ceea ce privește vârsta mai mare, trebuie să cântărești bine argumentele „pro” și „contra”, ținând cont de caracterul copilului. Descoperirea acestui trist adevăr atrage după sine multe probleme și întrebări grele. Dacă totuși îi spui adevărul, este bine ca acest lucru să fie făcut atunci când copilul este capabil să conștientizeze și să aprecieze pozitiv ce au făcut părinții adoptivi pentru el și nu atunci când el este încă imatur și poate să verse asupra lor toată supărarea lui pe soartă și să ridice pretenții care să-i rănească pe părinți direct în inimă.

 Traducere: Nicoleta Macovei

 

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viață din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieți pe adresa provalorimedia@gmail.com

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

 

 

 




Ai un comentariu despre acest articol? Adaugă-l mai jos în caseta „Lasă un răspuns”.


Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.

Taguri

Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole relaționate

Back to top button