valorile familiei

„Bărbatul trebuie să fie foarte bărbat, și femeia – foarte femeie”/ Părintele Constantin Coman – II (Interviu)

FO2

Material realizat de Virgiliu Gheorghe, Revista Familia Ortodoxă

(puteți citi aici prima parte a interviului)

– Părinte, credeți că întărind viața de familie se poate vorbi despre posibilitatea unei creșteri duhovnicești mai ușoare? Sau creșterea duhovnicească ar fi cea care întărește și dă stabilitate vieții de familie?

– Reciproc. Sigur, un om duhovnicesc, cu adevărat duhovnicesc, are mare capacitate de dragoste și de jertfelnicie, acestea fiind și premisele fundamentale ale însoțirii bărbatului cu femeia, și ale oricărei însoțiri. După cum și exercițiul familiei este calea cea mai propice pentru înaintare duhovnicească, pentru îmbunătățire. Dacă cu soțul tău sau cu soția ta nu faci exercițiul iubirii, al jertfelniciei, al răbdării, al solidarității, al înțelegerii, al blândeții – cu cine altcineva?… E și marea provocare, după părerea mea: cine cade la acest examen se amăgește cum că poate să ia altul, pentru că porunca Mântuitorului este să-l iubim pe aproapele, iar aproapele e cel de lângă noi. Cel mai aproape om de lângă noi e soțul sau soția, evident. De aceea este și foarte greu. De la distanță „putem” să iubim oamenii, doar pe cei de aproape nu-i putem iubi. Asta e marea problemă care devoalează ipocrizia omului. În omul cel de aproape, care-ți suflă în ceafă 24 de ore din 24, te descoperi cu putințele și neputințele tale. Și celălalt de asemenea.

„Să fim una – și tu cu femeia ta, și femeia ta cu tine”

Problema fundamentală a însoțirii celor doi, care este?… Problema fundamentală a însoțirii este să-l simți pe celălalt că e cu tine, că se alipește de tine. Nu numai cu trupul. Să fim una – și tu cu femeia ta, și femeia ta cu tine. Femeia ta să simtă că te preocupă, că ai grijă, că gândești la ea, că ești atent, că e în prim-planul preocupărilor tale. Când a simțit asta femeia, e cucerită! Iar bărbatul să simtă că femeia i se dăruiește, că îl odihnește, că se duce cu tot sufletul spre el.

Eu vă spun, și o spun crud, direct și tranșant: bărbatul prinde aripi când are din partea femeii căldură și afectivitate. Prinde aripi! Suflet, entuziasm. Răstoarnă lumea când femeia i se dăruiește nu numai trupește, cum crede dânsa. Femeia are impresia că bărbatul e obsedat de trup. Am ajuns la concluzia că obsesia bărbatului față de trup nu este, de fapt, obsesie față de trup, ci este expresia frustării că nu i se dăruiește femeia. Nu trupul – ea! Bărbatul vrea să simtă că femeia este a lui, și dacă femeia nu i se dăruiește, atunci el repetă obsesiv întâlnirea trupească, amăgindu-se că trupul este dovada că i se dă femeia. Dar femeia nu i se dă – îi dă trupul și pe ea nu se dă. Odată cu trecerea timpului îmi dau seama că aceasta este una din problemele care răstoarnă cele mai multe căsnicii: relația trupească, dacă nu e bine gestionată.

– Dar nu din cauza ei…

– Nu din cauza ei, evident. Când zic „relația trupească” nu mă refer la „performanța tehnică”, ci la faptul că aceasta trebuie să-și aibă locul ei bine definit în legătura celor doi, nu să se substituie legăturii propriu-zise. La un moment dat, ea devine un substitut, recapitulează relația aproape în întregimea ei.

Eu le spun femeilor, fetelor tinere care se plâng de această ofensivă trupească a bărbatului: „Fiți atente, la voi este soluția! Sunt o mie și una de alte modalități, prilejuri, mijloace de-a vă dărui bărbatului – faceți-o altfel!”. Și se va micșora această ofensivă trupească a bărbatului spre femeie. Pentru că bărbatul, paradoxal, deși mai contemplativ, este mai atașat trupului, iar femeia, deși mai făptuitoare, este mai idealistă.

Am întâlnit și situații alienate, desigur, când femeia nu poate ieși dintr-o reverie, dintr-o zonă idealistă, utopică. Nu poate coborî la întâlnirea concretă cu propriul bărbat, ci este numai acolo, în zona unui ideal de bărbat, unui portret-robot. De aceea, când se atinge de epiderma bărbatului, e neplăcut surprinsă. De altfel, poate una din cauzele pentru care există și o criză a neînsoțirii – fete care rămân singure – este și aceasta: fetele își creează un portret-robot, un bărbat ideal în minte, și nu pot coborî în real. Eu le spun insistent: „Măi, bărbatul care e în mintea ta e frumos, dar nu există. Iar cel  care există e urât, dar există!”. Deci trebuie să alegi între aceste două alternative: un frumos care nu există și un urât care există. Unele vor să rămână cu frumosul din minte, și acolo se produce un foarte mare conflict. Lucrul acesta se poate întâmpla și bărbatului, dar mai rar.

„E a mea, pot să fac – e obligată!”

– Aș mai insista pe un aspect, anume că tinerii intră în viața de familie, se căsătoresc – ea devine a lui, el devine al ei – și apare un fel de depreciere a celuilalt, în sensul că nu i se mai acordă atenția, delicatețea și respectul ca unei persoane de care vrei să te apropii. De aici se degradează foarte mult relația: celălalt nu mai reprezintă „ceva” pentru tine…

– Știți ce am constatat? Este ceea ce constată aproape toată lumea, de fapt – nu-i nici o noutate. Este efectul negativ al oficializării relației, care pentru cei doi sună a lucru garantat, a obligație – și când am intrat în termenii aceștia, deja relația este puternic afectată. „E a mea, pot să fac – e obligată!” „E al meu, pot să fac cu el – e obligat!”. Acești termeni ai obligativității și ai lucrului garantat, asigurat de semnătură și de slujba de la biserică, viciază fantastic relația. Mai este și un alt aspect, care ține de psihologia umană decadentă. Ceea ce dorești și nu ai este mai prețios decât ceea ce ai dobândit deja. Aici ar trebui ca cei doi să înțeleagă faptul că celălalt nu este un obiect care devine al tău, ci este o persoană liberă – și rămâne liberă! -, care ți se dăruiește dacă vrea.

În fond și la urma urmei, e tot o confuzie la nivelul înțelegerii și conștientizării lucrurilor – pentru că, iată, persoana umană a fost făcută de Dumnezeu liberă, nu o poate constrânge nici o instituție, nimic, nici cea mai sfântă!

– Nici Dumnezeu nu o constrânge!

– Nici Dumnezeu nu o constrânge! De aceea spune Sfântul Apostol Pavel repetat: „Toate îmi sunt îngăduite” – dar traducerea mai exactă este „toate îmi sunt în putere”. Nu „în putere” ca autoritate, ci ca posibilitate! Asta înseamnă proclamarea suveranității după chipul lui Dumnezeu. Omul e suveran. E chemat să fie suveran. Oamenii cred că, dacă se propovăduiește această suveranitate, riscăm libertinajul – nu! Conștiința suveranității îi naște omului conștiința responsabilității: „toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” 1 Corinteni 6:12. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate mă zidesc, unele mă distrug – prin urmare, nu voi face lucruri care mă distrug.

Ei bine, din păcate, în mentalul nostru, lucru- rile acestea, instituțiile acestea – iată, cununia civilă sau cununia religioasă, care e foarte importantă! – ni se par mai importante decât noi înșine: trăim cu impresia că ne-ar afecta libertatea noastră.

Nu ar trebui să ne afecteze. Noi suntem la fel de liberi, responsabilitatea însă este mai mare, contextul în care ne așezăm este altul. Dar suntem – sau ar trebui să fim! – la fel de liberi. La fel de liber eu, la fel de liber celălalt. Prin urmare, ar trebui să funcționeze nu numai simțământul propriei libertăți, ci mai ales respectul pentru libertatea celuilalt. Este aici și o chestiune de educație.

Au fost epoci în care respectul dintre soți era foarte crescut, îi respectai libertatea, îi respectai intimitatea celuilalt, și multe altele. Acum lumea a decăzut foarte mult din acest punct de vedere. Despre o educație elementară vorbesc, care se vede în multe alte domenii ale vieții. Prin urmare, această raportare impersonală la celălalt, ca la un obiect, în temeiul oficializării căsătoriei, introduce erodarea, inerția aceasta negativă, rutina. Este psihologia drepturilor individuale, care în mod greșit se aplică nu doar la lucruri, ci și la oameni. Un lucru care ți se dă e al tău în virtutea de „drept”, cum ar veni.

– El crede că are dreptul, dar celălalt nu are dreptul! Numai el are dreptul asupra celuilalt.

– Da. Or, discursul Sfântului Apostol Pavel în acest punct este absolut extraordinar. El exclude întru totul ideea de „drept” în relațiile dintre soți, și propune ideea dăruirii totale către celălalt. Bărbatului îi spune că nu el e stăpân pe trupul său, ci femeia – iar femeii îi spune că nu ea e stăpână pe trupul ei, ci bărbatul cf. 1 Corinteni 7:4. Acest lucru schimbă absolut datele problemei. Dar, cum spuneam la început, dacă noi nu ne aplecăm cu conștiința de sine asupra lucrurilor elementare, nu ne vom apleca cu atât mai puțin asupra acestor lucruri care ni se par la un moment dat o exigență prea mare, din păcate. Și lucrurile, iată, se degradează. Ce să mai vorbim de formele decadente, de violență… Nu mai vorbim de acestea, nu le mai luăm în calcul. Luăm în calcul acest duh al obligativității care ucide.

„Soluția e înlăuntrul tău”

Dar să vorbim despre soluții, pentru că asta e foarte important – căci, iată, noi, ca preoți, trebuie să dăm soluții. Vine cineva și-ți relatează situația din familie, și eu îi spun: „Când celălalt vine spre tine, și îți cere, și îți revendică, și iar îți revendică – există (așa a dat Dumnezeu!) soluția înlăuntrul tău”. Acesta e marele dar al firii umane: că nu suntem dependenți de soluția din afară, de soluția din celălalt, ci avem soluția înlăuntrul nostru. Când celălalt vine spre tine, șansa cea mare e la tine. Să-l anticipezi, să-i dăruiești tu ceea ce el vine să ia de la tine în termeni de obligație, și asta înainte de a se mișca el spre tine. Să anticipezi! Asta e cheia fantastică a căsniciei. Să anticipezi și tu ca bărbat, și tu ca femeie, și atunci ai anihilat pornirea aceea în termenii de care vorbeam, ai rutinei. Dar asta înseamnă să fii foarte treaz, să fii foarte viu, să-l cunoști pe celălalt, să fii foarte interesat, să vrei foarte mult acest lucru – altfel nu poți anticipa. Anticiparea!

Îl cucerești pe celălalt dându-i ceea ce el gândea, aștepta, își pregătea să obțină folosind instrumentele „dreptului”, dându-i în dar înainte de a face el pasul spre tine pentru a revendica. Asta este o foarte mare știință, și presupune o foarte mare trezvie, luciditate, conștiință de sine…

– Presupune și a înțelege, în general, ce înseamnă femeia și ce așteptări are femeia, ce înseamnă bărbatul și ce așteptări are bărbatul. Dar și, în particular, presupune să-l simți pe celălalt – și eu cred că nu poți să-l simți pe celălalt dacă nu-l iubești cu adevărat și nu te pui în locul lui permanent. Să simți că sunt niște mișcări în sufletul celuilalt și să vii în întâmpinarea lui, să-l odihnești…

– Absolut. Dar ca să simți lucrurile astea, trebuie să ai organul simțirii foarte exersat, foarte dezvoltat, ceea ce nu prea se întâmplă, din păcate.

– Ce credeți că ar trebui să știe tinerii înainte de căsătorie și află după?

– Păi, este și ceea ce se întâmplă cu călugărul care se duce la mănăstire, care așteaptă ceva și găsește cu totul altceva. Cel mai important lucru este faptul că trebuie să se pregătească și nu se pregătesc. Eu le spun celor care mai întârzie cu măritișul: „Măi, nu ești încă pregătită?… Te-ai pregătit?”. Oamenii nu se pregătesc pentru căsnicie, nu mai vorbim că pregătirea asta începe foarte de timpuriu, cum își face apariția firea bărbătească sau femeiască în cineva, când încep să se dezvolte cele bărbătești și cele femeiești – de atunci ar trebui să înceapă grija pentru pregătire. Dacă nu se întâmplă această grijă, se întâmplă foarte multe alte lucruri.

Mai concret, la băieți le-aș cere să fie extrem de atenți cu gestionarea impulsului sexual înainte de căsătorie. Extrem de atenți! Dacă l-au scăpat din frâu, fie în orice direcție perversă – a onaniei sau a pornografiei (ele se însoțesc, probabil), sau a relațiilor sexuale – dacă au scăpat din frâu acest capitol, e greu de presupus că mai pot să recupereze normalitatea în relația cu soția. Ăsta-i punctul meu de vedere. Iar fata, sigur, pe lângă virginitatea trupească, ar trebui să-și păstreze foarte atentă și o anumită virginitate sufletească. Și cel mai mult și mai mult, să se păstreze cu picioarele pe pământ, să fugă cât poate de ispita reveriilor, de ispita ieșirii din realitate.

„Luptă-te!”

– Spuneați că bărbatul trebuie să nu cadă în lucrurile acestea trupești, căci i-ar fi foarte greu să întemeieze apoi o familie. Totuși, foarte mulți cad – ce facem cu ei? Cum se poate omul vindeca?

– După ce cade omul, șansa lui este să recunoască faptul că a căzut, și că a făcut o experiență care-l costă. Acesta e un pas pozitiv. Deci să știe că de aici provin foarte multe disfuncții, și să nu dea vina pe nevastă! Să știe că dacă el se însoțește cu o femeie având o astfel de moștenire negativă, cu o ostoire a trupului prin practica onaniei de ani de zile, de exemplu, să nu se aștepte să meargă roz lucrurile în familie, pentru că există și o perversiune a firii – firea e făcută să funcționeze într-o anume direcție, și prin această perversiune este întoarsă: spre sine! Și atunci, cine a făcut onanie câțiva ani de zile, atunci când își ia nevastă, face onanie cu nevasta! Nu intră într-o relație cu celălalt. Și femeia nu suportă să fie obiectul bărbatului. Spunem lucrurile dure, pentru că se întâmplă, și se ocolește subiectul acesta. Și, mai mult, revistele de specialitate laudă practica onaniei. Or, după părerea mea, aceasta este una dintre cele mai dăunătoare practici, care pervertesc firea. Și firea, făcută să se împlinească la întâlnire cu cealaltă, se împlinește în sine. Autosatisfacerea pe orice plan este sinucigașă. Pe orice plan – și mental, și trupesc, și de orice natură.

Sigur, până la un moment dat sunt responsabili părinții, trebuie să dea o educație anume. Dacă copilul descoperă de la 10 ani siteurile pornografice, e aproape pierdut. E greu de crezut că mai poate să-l țină cineva. De la un moment dat însă, când dânsul conștientizează, trebuie să înceapă lucrul cu sine. A fi om e lucru mare! Trebuie o bătălie – cum spune Pavel: „Încă nu m-am luptat până la sânge cu păcatele mele” cf. Evrei 12:4 – trebuie o bătălie pe viață și pe moarte dacă vrei să beneficiezi la parametrii maximi de darul firii tale. Altfel, pe urmă ne plângem că nu funcționează asta, nu funcționează cealaltă, femeia nu se simte bine lângă tine, pleacă, te lasă… Asta este, îți asumi, ești responsabil.

De ce spovedim omul la 7 ani? Pentru că de atunci deja începe să fie responsabil față de ceea ce face, și tot ceea ce adaugă la statura sa va fi pricină pentru o viețuire în parametrii calitativi buni sau pentru o viețuire în parametrii calitativi negativi – și trebuie să învețe lucrul acesta. Tot dă vina pe toată lumea… El este însă principalul responsabil! Și eu le spun la tinerii care vin și se spovedesc: „Măi, fii atent! Nu te mai poate nimeni stăpâni, nu te mai poate nimeni controla, nici tata, nici mama, nici școala – tu ești responsabil. Vrei să te bucuri de o viață frumoasă, împlinită, la parametrii firii pe care ne-a dat-o Dumnezeu? Ai grijă de asta! Nu te lăsa biruit de asta! Luptă-te!” „E greu, Părinte…” „Luptă-te!”. Mai ales bărbații, băieții: „Luptă-te!”. Bărbatul își dobândește bărbăția și luptând. Altfel…

Dar omul se tot amăgește că responsabilitățile sunt în altă parte – nu! Responsabilitatea e pe capul fiecăruia dintre noi, și în ceea ce privește calitatea vieții personale, și în ceea ce privește calitatea vieții de familie și, în ultimă instanță, răspunsul la Judecata din urmă pentru toate. Asta este: pe umerii noștri. Ne bucurăm că trăim, este un mare foarte dar, este o foarte mare oportunitate – dar pe măsură este și responsabilitatea.

„Copilul este un foarte mare dar”

– Cum trebuie să se pregătească familia de venirea unui copil?

– Trebuie să-l primească, întâi de toate. Trebuie să-l primească când îl dă Dumnezeu. Foarte important! Să nu se planifice prea mult, măcar primul copil să nu-l planifice. Sigur, ar fi bine să nu-i planifice nici pe ceilalți, dar mai ales primul copil să nu-l planifice: când îl dă Dumnezeu! Pentru că este o foarte mare rânduială aici, primul, „cel întâi-născut”, cum se spune, „este al lui Dumnezeu” cf. Ieșirea 34:19. Poate oricine să constate lucrul acesta. Eu unul am făcut-o: familiile care rămân la un singur copil, într-un fel sau altul, îl „pierd”. Doamne ferește de situații tragice, am întâlnit! Mulți dintre copiii singuri la părinți se călugăresc, și părinții rămân foarte frustrați pe tema asta. Cu alții se întâmplă și alte drame, pentru că e aici o rânduială a lui Dumnezeu.

Și pe urmă, sigur, cel mai important este să se pregătească sufletește pentru venirea celei de-a treia persoane. Nu e proprietatea lor, nu e bunul lor cu care să facă ce vor, nu este obiectul în care să-și refuleze toate neîmplinirile lor. Asta e o foarte mare problemă. Ați văzut, copilul de mic știe să lupte pentru sine, bătălia lui este să fie luat în seamă ca persoană, să vorbești cu el ca atare, să nu îl manipulezi. Copilul este un foarte mare dar, ajută foarte mult și cuplul, pentru că se iese din acea tensiune în doi spre un al treilea, care este și expresia unirii celor doi, căci se unesc amândoi părinții în pruncul născut. E un foarte mare dar. Din păcate, naștem prea puțin acum. E și contextul foarte complicat. Mamele merg la serviciu…

Toți se mândresc cu un singur copil, alții se mândresc cu doi copii, chiar se cred înțelepți. Eu cred că nu sunt înțelepți. Măcar de la trei în sus, trei copii, patru copii, pentru că e și un echilibru între copii Avem și o datorie față de continuarea spiței, să zic așa, pentru că noi am primit în dar existența, și suntem chemați să naștem la rândul nostru. Sunt lucruri mult mai adânci decât ne putem închipui noi, dar toate se rânduiesc dacă omul își conștientizează locul, poziția lui în lume și vocația lui – și înspre Dumnezeu, și înspre oameni, și înspre lumea întreagă.

– Care sunt greșelile cele mai mari pe care le fac părinții în educarea copiilor?

– Una, pe care eu o socotesc a fi cea mai mare, este tocmai operarea cu o măsură pe care copiii văd că nu o împlinesc părinții înșiși. Părinții vin cu un discurs teoretic, și în temeiul autorității lor părintești îi cheamă pe copii la o măsură a deplinătății pe care ei înșiși nu o împlinesc. Și copiii aceia, până la un timp, rezistă, se supun, dar când au prilejul să scape de autoritatea părinților, evadează, fug pur și simplu.

De aceea, eu cred că o pedagogie mai relaxată un pic, mai smerită, este mai potrivită. Copiii să vadă la părinți că-și asumă autocritic ei înșiși neputințele. Sigur, copilul se demobilizează și dacă-l vede pe părinte că nu e prea autoritativ, dar, după părerea mea, o problemă foarte mare este presiunea autorității părinților. E ușor să spui ce trebuie, e foarte ușor să spui ce trebuie, dar dacă copilul vede la tine că tu nu faci minimul din ceea ce trebuie, se face o scindare în el, în mintea lui: „Păi, mie tata îmi cere să nu fac asta, dar el face toate relele: el fumează, el bea, el nu-i atent, el cutare, cutare…”. Asta provoacă foarte mare dezechilibru.

„Eu și acuma mă închin cum se închina tata…”

– Cum să creștem un copil în Biserică nu doar formal, adică nu doar aducându-l Duminica la biserică ca să se împărtășească?

– Eu spun cum am fost eu dus la biserică – care mi se pare cea mai firească așezare. Eu știam că mama și tata se duc la biserică. Duminică de Duminică îi vedeam pregătindu-se, închinându-se, spălându-se, primenindu-se și mergând la biserică. Noi, ăștia micii, nu ne duceam Duminică de Duminică – bine, era și perioada comunistă -, la sărbătorile mai mari mergeam. Bunica mea ne spunea: „Măi, măcar unul din casă să meargă la biserică!”.

În mare, exemplul, modelul de evlavie, de așezare, să fie într-un firesc, să nu fie forțat. Și atunci copilul se așază foarte firesc după modelul părinților. Cum calcă părintele la biserică, așa va călca și el. Cum se pregătesc părinții să meargă la biserică, așa va merge și el. Cum se închină părinții și ce atmosferă e între ei, așa va urma și el. Eu și acuma mă închin cum se închina tata înainte de culcare. Dacă nu fac lucrul acesta, simt că mă rup de ceva vital. Și era foarte simplu. Își făcea cruci nesfârșite în fața patului, așa îl știu pe tata – Dumnezeu să-l odihnească, împreună și pe mama…

– Cred că aici e o distincție pe care ar trebui să o facem: de multe ori părintele doar face pe modelul, dă lecții, și copilul îl surprinde că dă lecții. Problema este nu atât să faci ca să te vadă copilul, ci să faci ca să te vadă Dumnezeu.

– Absolut! Copilul este cel mai fin barometru al firescului. Nu-l poți amăgi. Copilul te prinde primul că faci lucrurile să fii văzut, că le faci fals. De aceea spuneam că eu am fost martorul lucrurilor făcute într-un firesc care este echivalent cu respirația. Așa cum respiră omul, așa să se ducă și în fața lui Dumnezeu, atât de firesc.

Nu excesul de învățături mi se pare necesar, nici excesul de explicații. Iată alt aspect – sigur, asta intră într-o discuție mai largă – mi se pare că părinții de acum, sub o presiune a unui model, transmit foarte multe informații copilului. Și asta se transformă într-o presiune absolut dăunătoare. Copiii sunt chemați să devină prea responsabili pentru prea multe lucruri peste puterea lor, și reacționează refuzând.

Eu așa i-am lăsat: să se facă rugăciunea în casă, și ăla micu’ să fie lăsat să vină el singur – și vine! Să nu fie presat. Dar să se facă rugăciune! Să nu se facă numai ca să vadă copilul. Să fie rugăciune. Că, dacă e rugăciune, e Duhul lui Dumnezeu acolo, Care atrage. Primul care e atras e copilul, el e cel mai sensibil la cele dumnezeiești.

„Asta este calea cea mai avansată de a se îmbunătăți duhovnicește”

– Mai este o problemă pe care am sesizat-o: sunt mame care Duminică de Duminică vin cu copilul la biserică să-l împărtășească și, pentru că au un copil, doi, nu apucă să stea nici mult la slujbă, nici să se liniștească. Și mă întreb: oare folosul pe care îl avea copilul n-ar fi mai mare dacă mama s-ar hrăni și ea duhovnicește, în măsura în care poate, și uneori i-ar lăsa pe copii acasă, cu bunicii sau cu tatăl, ca să se întărească și ea?

– E un sacrificiu al mamei. E foarte important cu ce motivație, cu ce gând, cu ce așezare face lucrul acesta mama. Iată, există riscul și aici al unei rutine: „Să împărtășesc copilul, să împărtășesc copilul – cel mai important lucru!”. Trebuie să știi de ce îl împărtășești. Trebuie să știi să-ți asumi jertfa asta. Dacă femeia își asumă jertfa creșterii de copii, asta este calea cea mai avansată de a se îmbunătăți duhovnicește – dacă-și crește cu jertfelnicie copilul. Căci jertfa și chinul sunt calea cea mai avansată de îmbunătățire a omului. Dacă însă refuză acest lucru și o face ca pe o povară, atunci nu culege roadele.

După cum, sigur, e foarte binevenit darul din partea soțului să mai preia un pic, să se mai elibereze și mama un timp, două, la o slujbă, la o Liturghie, să mai respire și ea din când în când. Dar mama, de obicei, se atașează creșterii copilului, și are disponibilitate, jertfelnicie fantastică – pentru că, iată, s-ar putea să fie mai trează în biserică chinuită de copil, decât stând fără copil, când ar putea să o fure gândurile.

În cele din urmă, dacă este să tragem o linie, responsabilitatea primară, primordială, fundamentală a reușitei familiei este bărbatul – pentru că el are vocația de cap. Deci cine conduce, acela e responsabil.

Eu cred în acest lucru foarte mult și, ca să încheiem tot cu prima întrebare, dacă există o criză a familiei, e și o criză a bărbăției, a bărbatului, evident. Iar dacă este un reviriment al familiei, acela, evident, se datorează recuperării de către bărbat a vocației sale și a lucrării sale specifice.

Taguri

Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Articole relaționate

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *