Marxism cultural

H.R. Patapievici (1995), texte mereu actuale, azi cu atât mai mult: „Comunismul american”. Ce este corectitudinea politică

254995_136285516449005_1098488_n
Foto: Ioana Chiriță

Acum câteva săptămâni am întâlnit o profesoară care predă la o prestigioasă universitate în Statele Unite. Discuția noastră a evoluat repede de la chestiunii științific neutre la luări de poziție privind politica științei care nu mai erau neutre și care mi-au strânit, pe rând, stupoare, indignarea și, în cele din urmă, o stare de senină jubilație interioară. Despre ce este vorba? Conlocutoarea mea era adeptă militantă a ceea ce americanii numesc political correctness, adică a acelei atitudini mentale care e obsedată de limbajul prin care majoritarii îi desemnează pe minoritari. Să luăm un exemplu.

În anii ’60, reacția albilor americani față de discriminările la care erau supuși negrii era tradusă prin formula black is beatiful. Deși se admite și azi că sensul acestui slogan era în principiu corect, forma lui stârnește nu mai puțin oroare, datorită cuvântului black, prin care era desemnat cetățeanul a cărui piele e de culoare neagră. La începutul anilor 80, negrii au reuști să impună să fie considerat demn și lipsit de malițiozitate rasială afro-american. Dar la începutul anilor ’90, isteții mișcării corectitudinii politice au realizat că ponderea termenilor african și american din cuvântul compus afro-american nu e egală, adică, pe scurt, e discriminatorie. Și, potrivit nevrozei paranoice care caracterizează mișcarea corectitudinii politice, firește că discriminată era patria negrilor în favoarea numelui țării detestaților albi și a civilizației lor odioase. Astăzi, mi s-a spus, dacă vrei să ai zile într-o universitate americană sau dacă vrei să nu-ți fie boicotate cursurile de activiștii studenți care veghează la observarea idiosincraziilor acestei mișcări uimitoare, trebuie să spui african-american atunci când îi desemnezi pe negri.

Vreau să-i atrag atenția cititorului că tipul de discurs prin care au acum descriu situația de fapt nu este deloc, în viziunea activiștilor corectitudinii politice, neutru, ci unul puternic ideologizat, și anume de ideologia șovinist-rasială a albilor. De ce? Pentru că „ura” mea latentă față de alte rase se manifestă fără putință de tăgadă în chiar nesimțirea de alb creștin cu care folosesc în continuare termenul de „negru” pentru a desemna pe cel care azi se denumește pe sine „african-american”. Când un alb folosește cuvântul negru, nu e nici indiferent și nici distrat: în el trăiește, camuflat, dar isteric, un principiu rasist înnăscut, pe care omul alb l-a asimilat prin toți porii săi din ambianța socială a civilizației pe care el și-a construit-o de secole cu scopul limpede de a exploata și subjuga populații considerate inferioare și pentru a le desființa acestora cultura și civilizația. În fond, susțin adepții corectitudinii politice, cultura și civilizația nealbilor nu doar că nu e inferioară culturii și civilizației albilor, dar, întocmai cum un african-american e mai frumos, mai suplu, mai plin de vigoare decât un alb de duzină, la fel și cultura „proaspătă” a ne-albilor e mai valoroasă decât cultura „învechită și sleită” a albilor.

Este motivul pentru care interlocutoarea mea considera justificată eliminarea din programele de literatură engleză ale anumitor universități americane a unor poeți „obscuri” precum Sir Philip Sidney, George Champman sau John Donne și înlocuirea lor cu studiul textelor anumitor rituri animiste africane. Bine, bine, am întrebat, dar ce poate fi ofensator pentru negri într-un poem de Champan, să zicem The Shadow of the Night? După ce mi s-a atrasa atenția că folosesc cuvântul negru și nu african-american, mi s-a spus că principiul însuși al culturii occidentale e rasist și încărcat de ură și că ideologia acestui rasism latent este creștinismul. Aici trebuie spus că starea mea de spirit a trecut de la o stupoare amestecată cu neîncredere la un sentiment net de oroare.

 

Programul corectitudinii politice

Mania persecutorie preventivă și caracterul sistematic al aberației corectitudinii politice, ca și vocația sa de a impune prin terorism intelectual și agresiune instituțională m-au făcut deodată să înțeleg că pasiunea rectificării limbajului nu e ridicolă și nici inofensivă. Spre deosebire de feminismul extremist de la sfârșitul secolului trecut, unde, între alte tâmpenii, puteai auzi sloganul „să nu mai naștem!” argumentat prin împrejurarea că sarcina este o discriminare a bărbaților împotriva femeii, întrucât aceștia pur și simplu sunt scutiți de ea, ca și când starea de fapt a naturii ar putea fi schimbată prin ucazuri votate prin adunări, spre deosebire deci de acest feminism, adepții corectitudinii politice pot, într-adevăr, impune ceea ce vor. Programul lor, ca și cel nazist, este realist: aberația poate prinde trup și poate ucide perfect de bine o societate dispusă să se lase impresionată de propaganda lor. Programul lor, după spusele profesoarei americane, e vast și universal. El implică, pentru început, trasnformarea societății americane bazate pe fuziune și integrare (melting-pot) într- societate multiculturală și multilingvistică ferm compartimentată.

 

Noțiunea de „american” e bastardă: există numai negri, irlandezi, letoni, polonezi, asiatici, etc. care întâmplător trăiesc în America de Nord. Și noțiunea de morală e bastardă, pentru că uniformitatea acestei idei își trage obârșia din pretenția universalității creștinismului, care este o religie discriminatorie. Nu există un comportament social universal: există moravurile homosexualilor de ambe sexe, ale feluritelor comunități culturale etc. Noțiunea de cultură integratoare este, potrivit corectitudinii politice, imperialistă: nu există nici literatură universală, nici valori universale; tot ce are această pretenție, cu excepția aspirației eliberării negrilor de sub dominația albilor, trebuie sistematic interzis și discreditat. Nimeni, mi s-a spus, nu mai îndrăznește în mediile universitare din zona Bostonului să susțină că studiul lui Shakespeare este mai important decât studiul cărților lui Frantz Fanon sau că teologia creștină are mai multe drepturi să fie predată decât, să zicem, miturile polineziene.

Cum eu făcusem deja imprudența de a mărturisi că obiectul cercetărilor mele era opera lui Pierre Duhem (1861 – 1916), eminent fizician, filosof și istoric al științei, care se întâmplase să mai fie și un catolic practicant, cu luări de poziție publice proregaliste și antimasonice, am fost cu severitate somat să declar cum de am ajuns să am preocupări atât de reacționare (a fost cuvântul folosit). Or, trebuie să declar cu sinceritate, mie opera și activitatea lui Pierre Duhem nu mi se par „reacționare” (lui Lenin, în greșit orientatul opuscul Materialism și empiriocriticism, i se păreau). Mai mult, și aceasta este grăitor pentru convingerile mele, a fi creștin practicant, regalist și, după gust, anti sau francmason nu mi se pare un lucru condamnabil.

Firește, ajunsă în acest punct, discuția a devenit opacă. Mi s-a spus că în Statele Unite nu aș putea accede la o carieră universitară normală, pentru că obiectul meu de studiu, ca și convingerile mele personale (în chestiune era internalismul* meu) mă compromit ireversibil în ochii oamenilor „progresiști” de acolo. Simțeam că visez: vasăzică corectitudinea politică e progresistă, exact așa cum clasa muncitoare era pe la noi prin anii ’50 progresistă; a gândi că albul e rău, iar negrul e bun se cheamă a fi progresist și nu ceea ce în fond este, adică un rasism pur și simplu. Eu, pentru că m-am declarat oripilat de agresivitatea obtuză și periculoasă a acestui nou tip de rasism leninisto-nazist, pe care militanții corectitudinii politice caută să îl impună întregii universități și vieți publice americane, prin intimidare și terorism intelectual, ei bine, eu eram cel reacționar.

Ca de obicei când e vorba de amestecul acesta hidos dintre minciună și violență, căruia ideologiile totalitare ale secolului nostru i-au dat o interpretare deopotrivă isterică și criminală, trebuia susținut sus și tare că albul e negru. Progresist era acest nou obscurantism născut din frustrare și revanșă, și nu gândul că există valori universale, că fuziunea rasială este de dorit, că istoria umanității are un sens ascendent (poate chiar anagogic) și că deci creștinismul aeste o religie universală de un alt tip decât animismul polinezian, că , în fine, la unitate nu se ajugne prin segregare agresivă și că esențial în om nu este ceea ce îl identifică prin separere, ci ceea ce îl identifică spre integrare. Totul mi s-a părut a fi cu fundul în sus în programul trufaș al corectitudinii politice.

 

Rasismul egalității

Dar când profesoara americană a remarcat cu regret că prăbușirea sistemului comunist a dat apă la moară capitalismului și „inumanului liberalism” și că „generoasele” idei ale stângii trebuie până la urmă să triumfe, „cu orice preț”, atunci am trecut de la indignare și stupoare la jubilație. Am simțiti cum sunt cuprins, pe dinlăuntru, de o lumină senină și calmă, care m-a smuls brusc din îmbrățișarea toxică a indignării neputincioase și mi-a redat harul prețios al distanței. Întelesesem. Puteam din nou disprețui cu seninătate.

Așa cum orice organism viu conține în mod natural germenii cancerului, tot așa și orice societate secretă continuu agenții propriei distrugeri. Între acești agenți patogeni, ispita comunismului (sau a nazismului: pentru mine e același lucru) este latentă în orice societate. Întocmai cum sufletele sunt ispitite de Nefârtat, la fel sunt societățile ispitite de recuzita magică a comunismului: adică de visul egalizării cu orice preț a societății (care la români e cunoscut sub forma zicalei „să moară și capra vecinului”), de mitul rezolvării definitive a conflictelor sociale (la naziști – rasiale) prin magia violenței fizice, de ideea că bunăstarea materială e o stare naturală, în vederea căreia nu trebuie decât să planifici, și așa mai departe. Firește că aceste idei au căutat să macine și măruntaiele societății americane, care s-a dovedit până acum cea mai rezistentă la elecubrațiile de acest tip. Dar numai până când de curând: agentul patogen s-a travestit în haine dragi mentalității americane, și anume în straiele luptei împotrivat tuturor discriminărilor, ale luptei pentru drepturile tuturor minorităților; s-a deghizat, adică, în corectitudine politică.

Corectitudinea politică este, în fond, comunismul american. Ea combină perfect tradiția atenției față de cuvânt a filosofiei analitice americane cu rasismul egalității, care e forma cea mai condensată în care comunismul se poate manifesta. Stilul inevitabil al corectitudinii politice este dictatura furios-resentimentară a minorității decretate progresiste, prin procedeele, azi legitimate, ale aberației numite discriminare pozitivă. În anumite medii, În Statele Unite, se va vorbi de faptele tale culturale numai dacă ai norocul să fii sau homosexual, sau femeie, sau negru, sau mexican. În general, e decisiv să aparții vreun minorități cu identitate agresiv afișată și care să se fi făcut deja auzită printr-o campanie împotriva dictaturii culturii creșinilor albi. Etc.

Cu riscul de a părea un „inamic al umanității”, trebuie să declar că eu sunt împotrivă. Am scris cândva un elogiu al marginalității **, în care vedeam un principiu creator. În lumina experienței corectitudinii politice, trebuie scris acum împotriva pretenției marginalilor de a impune societății criteriile marginalității lor. Întrucât mă privește, cartea mea de identitate este următoarea: sunt alb, român, creștin ortodox și heterosexual; sunt mândru că aparțin unei culturi și civilizații fundate în valorile creștine, cum se întâmplă să fie cea europeană; iubesc modernitatea timpului meu, nu cred că substanța lumii suferă alterări de la o epocă la alta, cred că secolul nostru este la fel de plin de Dumnezeu ca și cel al capadocienilor; mai cred că există valori universale, că Shakespeare este superior descântecelor polineziene, că civilizația noastră merită să luptăm pentru ea, că progresul nu constă în convertirea noastră la teologia dogonilor și că Summa theologiae a lui Toma d’Aquino reprezintă o reflecție mai valoroasă decât teologia acelor canibali, pe care Eliade, admirativ, o compara cu filosofia lui Hegel. Mai cred că este moral să nu ne sfâșiem între noi, dar și că nu suntem și nici nu trebuie să fim egali altfel decât în fața legii și a lui Dumnezeu. Am, adică, în termenii corectitudinii politice, identitatea tipică a detestatei culturi a albului creștin și de dreapta. Ei bine, da. M-am despărțit de profesoara americană jubilând (ea era furioasă). În definitiv, stângismul, cum ne învățase Max Scheler, e alimentat din subteranele resentimentului.

* În istoria științei, internalistă este poziția care admite că aspectele economice, sociale și instituționale sunt secundare și nerelevante pentru evoluția internă a științei.
** Cerul văzut prin lentiă, Editura Nemira, București, 1995, pp. 39-44‎

 

Taguri

Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Articole relaționate

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *