avortbioetică

Herman T. Engelhardt: Avorturile și războaiele culturale

O luptă între poziții ireconciliabile în privința eticii și a realității

Avortul este azi o practică medicală larg acceptată, care își explică existența prin caracterul și cultura societății noastre, care o încuviințează. Biserica însă se delimitează în privința acestui subiect de poziția curentă a societății, recunoscând însemnătatea biologică și morală a noii vieți umane, care se formează odată cu unirea dintre spermă și ovul.

Avortul este un tip de ucidere care se practică la scară mondială, de obicei fără nici cel mai mic sentiment de vinovăție. Este o practică medicală larg acceptată, susținută de un mare număr de guverne și organizații non-guvernamentale. La scară mondială, numărul copiilor nenăscuți, omorâți în pântecele mamei lor, este mai mare decât totalul populației Irlandei, Greciei, Ungariei, Canadei, României, Poloniei sau Spaniei la un loc. Este probabil echivalent cu a ucide în fiecare an toată populația Franței[1]. Avortul este deosebit de răspândit în Europa de Est, unde regimurile ateiste și comuniste precedente au distrus cu barbarie cultura și instituțiile creștin-ortodoxe. În Europa de Est, la sfârșitul deceniului ’90, se înregistrau în jur de 75 la avorturi la fiecare 1000 de femei cu vârste cuprinse între 15 și 44 de ani, în comparație cu 20 de avorturi la fiecare 1000 de femei din restul Europei. Dintre toate sarcinile, în Rusia 57% dintre acestea s-au încheiat cu avort, în Ungaria 53%, în Bielorusia 52%, în România 47%, față de 13% în Spania[2]. În Grecia, 11% din totalul sarcinilor sfârșesc cu avortul, în comparație cu aproximativ una la patru în Statele Unite[3]. Practica atât de răspândită a avortului este o rușine mai ales pentru țările a căror moștenire culturală este prin excelență ortodoxă.

Acest măcel este demonic, însă există ceva încă mai rău decât înseși omuciderile. La nivel politic este susținută sistematic o mentalitate care refuză să perceapă ca atare caracterul demonic al avortului. De altfel, nici nu putem explica altfel practica atât de răspândită a avortului decât în virtutea caracterului și semnificației pe care i-o acordă cultura seculară. A acționa imoral sau păcătos este neîndoielnic ceva greșit. Însă pentru orice faptă greșită există o tămăduire, care devine posibilă atunci când răul este recunoscut ca rău. Tâlharul pe cruce își pornește călătoria către pocăință și mântuire abia atunci când se confruntă cu adevărul: „noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre” (Luca 23:40). Însușirea caracteristică a culturii contemporane este tocmai nerușinarea ei. În cultura mondială secularizată, dominantă, nu este recunoscut răul avortului. Cultura aceasta acționează azi ca o agresivă anti-cultură pentru cultura creștină, provocând o confruntare între două concepții ireconciliabile despre realitate și morală. Această cultură se concentrează pe transformarea organismelor sociale în toată Europa și în America de Nord. Tămăduirea și soluția pentru aceste situații se poate găsi doar într-o profundă schimbare a inimii și a minții, într-o deschidere spre înțelesul plenar al binelui uman și al creșterii lui spirituale, care sunt existența lui Dumnezeu și esența vieții creștine. Vindecarea, în criza avortului, stă în recuperarea unei considerații corecte asupra sexualității umane, a reproducerii și progresului omului, a unei viziuni care să fie în opoziție cu această cultură a lumii: este vorba de recuperarea creștinismului ortodox.

Păcatul pe ruinele creștinismului

Un creștin tradițional se va întreba negreșit:  „Cum de există o acceptare atât de răspândită a avortului? De ce oamenii recurg la avort cu atâta ușurință?”. Acest lucru rămâne o necunoscută pentru simplul motiv că în creștinismul autentic se crede că:

(1) Întreaga realitate și istorie au un sens mai adânc: întreaga istorie a lumii și a omului înaintează de la creație prin întrupare către răscumpărarea de la Judecata cea de pe urmă, așa încât în acest cadru nici o sarcină cu probleme și nici o durere pe care o suferim să nu aibă o însemnătate veșnică.

(2) Toate interesele umane, neliniștile și considerațiile despre progresul uman trebuie văzute din perspectiva căutării sfințeniei, așa încât orice jertfe și greutăți, pe care omul este dator să le îndure, au în cele din urmă însemnătate doar în comuniunea lui cu Dumnezeu.

(3) Întreaga sexualitatea umană este abordată din perspectiva căutării mântuirii, așa încât activitatea sexuală și reproducerea trebuie văzute în cadrul căsătoriei unui bărbat cu o femeie care oferă lui Dumnezeu sexualitatea și zămislirea de prunci.

Din această perspectivă a înțelegerii sensului mai adânc al realității, al binelui și progresului uman, opțiunile care privesc activitatea sexuală umană și reproducerea, incluzând și avortul, sunt evaluate în deplinătatea semnificației lor, într-un mod cu totul de neconceput pentru o cultură secularizată, tocmai pentru că în creștinism toate alegerile sunt evaluate din perspectiva acceptării existenței lui Dumnezeu, Care, ca Unul ce este Creator personal, a creat toate rațiunile făpturilor create. Toate creaturile, toate lucrările bune și drepte, se aseamănă cu stelele unei galaxii care se rotește în jurul unei nesfârșite găuri negre aflate în centru. Dacă viața acestei găuri negre este diferită și este guvernată de legi diferite de cele ale restului galaxiei, nici o mișcare a stelelor nu poate fi apreciată fără referire la voluminoasa ei prezență[4]. Atunci când o cultură pierde vederea lui Dumnezeu, toate aspectele vieții sunt dezorientate și perturbate din temelii.

Dimpotrivă, cultura secularizată încearcă să identifice întreaga viață umană cu interesele și scopurile din orizontul finit și imanent. Evaluarea pe care această cultură o face pagubelor, foloaselor și îndatoririlor este așadar de termen scurt – de pildă, nu poate recunoaște că oamenii sunt destinați veșniciei – și, prin urmare, este o evaluare deficitară. Sexualitatea, căsătoria și reproducerea sunt așezate într-un colaj incasabil al grijilor orientate individualist, care reprezintă o funcție într-o cultură secularizată post-creștină care tratează:

(1) Întregul realității și al istoriei mundane ca fiind cea mai înaltă semnificație pentru om, pentru că lumea este considerată ca venind de nicăieri și îndreptându-se către nicăieri și neavând nici un scop.

(2) Toate interesele umane, neliniștile și bilanțurile dezvoltării umane sunt interpretate din perspectiva utilității pe care o primesc din partea oamenilor.

(3) Prin urmare, și sexualitate umană este evaluată în aceeași perspectivă secularizată în care sunt evaluate toate obiectele mundane – cu minus și plus.

Această viziune este strâns legată de aceea a sofistului Protagoras (460-377 d.Hr.), care susținea că tot adevărul moral și, în esență, întreaga realitate trebuie interpretate având ca măsură omul. Omul orbit fiind duhovnicește, care nu mai vrea să vadă existența divinului, ajunge el însuși măsura oricărei etici.

Rezultatul este o profundă eroare în aprecierea sexualității și a căsătoriei. Un simptom al acestor transformări este micșorarea drastică a populațiilor europene, precum și acceptarea facilă a avortului. Europencele au tendința să evite să rămână însărcinate și, când li se întâmplă acest lucru, cel mai adesea își omoară copilul în pântece, având tot timpul impresia că în felul acesta au acționat responsabil. Se știe că copii au nevoie din partea părinților de jertfire de sine și, cu cât sunt mai mulți copiii, cu atât mai mare trebuie să fie și jertfa. În plus, cu cât mai grea este sarcina, cu atât mai mare devine și ispita de a omorî pruncul nenăscut și de a evita responsabilitățile de părinte. La scară largă, în această cultură secularizată se acceptă că în anii adolescenței și puțin după vârsta de 20 de ani o sarcină poate să compromită planurile de studiu și profesionale și constituie prin urmare o povară de nesuportat. Cultura secularizată post-tradițională este de acord cu avortul:

(1) pentru că acest copil nedorit este considerat o povară, (2) pentru că mama nu dorește sarcina, sau (3) pentru că pruncul din pântece suferă de o gravă deficiență somatică. Din aceste motive, copiii nenăscuți ajung să fie respinși.

Însăși posibilitatea de a face avort, garantată prin lege, devine un fel de asigurare care pare să îi ferească pe oameni de poverile și dezbinările pe care le aduce o sarcină nedorită, optând pentru prioritățile pe care le propune modul secularizat de viață: la serviciu, în carieră, în satisfacerea ego-ului și în succesul personal, iar toate acestea sunt înțelese din perspectiva orizontului imanent. În acest cadru, cultura secularizată afirmă libertatea optării pentru avort ca element definitoriu al libertății și demnității umane[5], într-o lume care își pierde capacitatea de a înțelege caracterul demonic al avortului și chiar al uciderii de prunci[6]. Aceia care s-au aranjat confortabil în cultura mondială, secularizată, atât de dominantă și răspândită, consideră în mod pervers că este un rău interzicerea recursului la avort, pentru că absența recursului facil la avort pune sub semnul întrebării moduri de viață consacrate. Mulți oameni, prin urmare, protestează atunci când medicii din serviciile naționale de sănătate refuză să efectueze un avort sau să dea trimitere pentru avort sau refuză să acorde ei înșiși sau să dea trimitere pentru un diagnostic prenatal având în vedere că ulterior s-ar putea recurge la avort. În această lume secularizată ar părea de-a dreptul inadmisibil dacă medicii de la secțiile de maternitate sau ginecologie ar refuza să participe la învățarea procedurilor de avort. Susținătorii culturii seculare intenționează să schimbe ethosul medicilor și al sistemelor naționale de sănătate și să atenueze conștiințele medicilor, ale asistentelor medicale și studenților din domeniul sănătății. Orice amenințare de a bloca practica atât de răspândită a recursului la avort este considerată în mod eronat imorală, un act de constrângere prin impunerea sarcinilor. Recursul la avort este perceput în termeni pozitivi, ca un act de reproducere responsabilă, ca un element indispensabil al unei libertăți prost înțelese, al egalității și demnității umane, al unui ethos care nu mai are disponibilitate pentru îndatorirea fundamentală pe care a dat-o Hristos. „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8:34). Cultura secularizată a instituționalizat o inversare radicală a valorilor.

Condamnarea avortului în epoca apostolică și la Părinți

Din epoca apostolică, creștinismul a recunoscut că avortul este incompatibil cu întoarcerea către Dumnezeu. Cele mai vechi texte care descriu viața întru Hristos vorbesc despre problema avortului. De pildă, în Didahia Apostolilor, o lucrare care a fost întocmită între anii 50 și 70 d.Hr. (care, între altele, arată că creștinii posteau miercurile și vinerile încă din epoca apostolică), găsești avortul enumerat printre păcatele grave. „Să nu ucizi, să nu săvârșești adulter, să nu săvârșești sodomie, să nu fii desfrânat, să nu furi, să nu vrăjești, să nu faci otrăvuri[7], să nu ucizi copil în pântece, nici pe cel născut să nu-l ucizi”[8]. Interdicții asemănătoare, incluzând interdicția avortului, se regăsesc în Epistola lui Varnava din secolul I sau II. „Să nu desfrânezi, să nu faci adulter, să nu săvârșești sodomie… Să nu ucizi copil în pântece, să nu săvârșești ucidere de prunci”[9]. Avortul a fost totdeauna condamnat de creștinism. Această condamnare a avortului de către creștini rămâne constantă. Secolul al III-lea și al IV-lea abundă în declarații creștine împotriva avortului. Tertulian (160-240 d.Hr.), de exemplu, a subliniat că „la noi, uciderea a fost oprită odată pentru totdeauna. Nu ne este îngăduit să ucidem nici embrionul în pântecele mamei sale, de vreme ce primește sânge spre a se desăvârși formarea ființei umane. Împiedicarea nașterii unui copil este cea mai scurtă cale de a omorî. Nu există deosebire între uciderea unui suflet deja născut sau intervenția care oprește nașterea. Este vorba de o ființă umană și de un individ în devenire, pentru că întregul rod este prezent în sămânță”[10]. O poziție asemănătoare găsim la Octavius Minucius Felix (170-215 d.Hr.). Ethosul creștinismului din epoca apostolică recunoștea ca imoralitate uciderea unei vieți umane.

Însă, după ce creștinismul s-a refăcut după prigoane, au apărut canoane sinodale împotriva avortului, care au afirmat ipostasul embrionului ca persoană. Primul sinod local important este datat din 314 d.Hr., al cărui canonul 21 de la Ancira micșorează epitimia pentru avort la 10 ani, subliniind că actul avortului prevedea anterior o oprire pe viață de la împărtășanie. Pe la anul 315 d.Hr., canonul al VI-lea al Sinodului de la Neocezareea, vorbind despre botezul femeii însărcinate recunoaște copilul din pântecele mamei sale ca persoană distinctă. „În ce privește femeia însărcinată, hotărâm că poate fi botezată oricând dorește ea. Pentru că femeia nu se identifică și nu comunică cu copilul, pentru că fiecare persoană își are propria voință, lucru care se adeverește prin propria mărturisire de credință”[11]. A doua parte a canonului consideră copilul din pântecele mamei sale ca persoană pentru care este necesar botezul personal. Botezul femeii nu are legătură cu botezul copilului. Copilul trebuie să aibă un loc distinct în Biserică și să se boteze, lucru care este cu putință doar după naștere.

Osândirea canonică a avortului este reluată statornic pe toată durata primelor două treimi ale primului mileniu. De pildă, Sfântul Vasilie cel Mare, în cel de-al II-lea său canon interzice avortul, așa cum face și Sfântul Ioan Postitorul, Patriarh al Constantinopolului, în cel de-al 21-lea canon al său. În chip cu totul special avortul este osândit de canonul 91 al Sinodului Quinisext, care formulează canoanele pentru două sinoade. Această poziție consecventă a creștinismului ortodox este acceptată, fără a se pune vreodată întrebarea dacă embrionul este o ființă însuflețită, cu atât mai puțin să pună o linie despărțitoare între avorturile precoce și cele tardive. Așa stau lucrurile în creștinism, deși se știe că la Ieșire, versiunea Septuagintei, se face distincția între embrionul configurat și cel neconfigurat, între lepădarea precoce și cea provocate unei sarcini maturizate în urma bruscării din partea unui terț.

Subiectul abordat în Septuaginta presupune o atenție deosebită, dată fiind influența particulară a cercurilor creștine occidentale din mileniul al II-lea. Iată care este textul: „Iar de se vor sfădi doi bărbați și vor lovi pe femeia ce are în pântece și va ieși pruncul ei neînchipuit, cu gloabă să se globească, cât va pofti bărbatul femeii, va da după cerere vrednic. Iar de va fi pruncul închipuit, va da suflet pentru suflet, ochiu pentru ochiu, dintre pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, umflătură pentru umflătură” (Ieșire 21:22-25)[12]. Textul în uz [textus receptus] al evreilor este următorul: „De se vor bate doi oameni și vor lovi o femeie însărcinată și aceasta va lepăda copilul său fără altă vătămare, să se supună cel vinovat la despăgubirea ce o va cere bărbatul acelei femei și el va trebui să plătească potrivit cu hotărârea judecătorilor. Iar de va fi și altă vătămare, atunci să plătească suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie” (Ieșire 21:22-25)[13]. Versetul textului ebraic curent nu face nici o distincție între embrionii neformați sau formați, în timp ce versetul 23 se concentrează doar pe traumatisme ale adulților în urma unei confruntări.

Două aspecte trebuie semnalate. Mai întâi, textul ar trebui să abordeze chestiunea avortului, însă se referă la un caz de omucidere voluntară. În al doilea rând, versiunea Septuagintei nu este nici ea mai elastică și în fapt se ocupă mai mult de pedeapsa pentru omuciderea de bună voie, decât versiunea contemporană ebraică. Versiunea Septuagintei poate, prin urmare, să fie înțeleasă ca un pas intermediar între o abordare mai laxă, îngăduită de Moise, și o înțelegere mai exigentă și plenară, care se realizează în creștinism. Așa cum ne amintește Hristos cu privire la cazul divorțului, „pentru învârtoșarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsați pe femeile voastre, dar din început nu a fost așa” (Matei 19:8), legea mozaică a ținut seama de învârtoșarea inimii lor și, cel puțin în anumite situații, cerea mai puține de la evrei decât se cer acum de la creștini.

Ceea ce este important pentru creștini este că o distincție între embrioni formați și neformați este respinsă categoric în creștinism ca neavând însemnătate teologică. Vasilie cel Mare se exprimă limpede împotriva acceptării unei asemenea diferențieri cu privire la ipostasul etic al avortului în Epistola către Amfilohie (Epistolă 188). „Aceea care a ucis în mod intenționat un embrion suportă pedeapsa pentru ucidere. Și nu există la noi cercetare pentru a vedea în ce măsură embrionul era format sau neformat”[14]. Această poziție a Sfântului Vasilie cel Mare trebuie pusă în opoziție cu două chestiuni mai însemnate, prima este de ordin moral, iar cea de-a doua este biblică. Chestiunea morală privește îndatorirea creștinilor de a nu vărsa sânge nevinovat, o îndatorire care oglindește o interdicție biblică fundamentală (Facere 9:6), independentă de orice apreciere cu privire la prezența sau nu a sufletului în embrion, și care este exprimată în condamnarea fără excepții a avortului la creștini încă din epoca apostolică. Al doilea subiect este biblic și prezintă două perspective. Pentru început, așa cum este deja menționat, versiunea Ieșirii din Septuaginta nu micșorează, ci face încă mai aspră pedeapsa cea după lege pentru omuciderea intenționată, descrisă mai sus. În al doilea rând, ceea ce se cerea pentru iudei prin cele 613 de dispoziții ale Legii mozaice în general și cu privire la avort în special, nu poate fi folosit fără o examinare atentă mai largă pentru a se stabili ce anume se cere de la creștini. Talmudul, de pildă, recunoaște că legea cu privire la avort este mai aspră pentru ben Noah (păgâni) decât pentru iudei (Sanhedrin 57b), așa încât cel puțin potrivit unora dintre evreii ortodocși academici, câtă vreme pentru evrei avortul ar fi îngăduit în mai multe situații, el nu ar fi îngăduit pentru ben Noah (păgâni). Pentru un păgân avortul reprezintă încălcarea uneia dintre cele șapte interdicții ale Legământului lui Noe și constituie o fărădelege pasibilă cu pedeapsa capitală[15].

Pe scurt, aceste autorități ebraice ortodoxe sunt de acord cu Vasilie cel Mare: nu se poate argumenta, așa cum a făcut Biserica Romano-Catolică în Evul Mediu[16], având la bază exigențele legii mozaice în ce privește omuciderea involuntară. Creștinismul ortodox, spre deosebire de cel occidental, recunoaște că Legea mozaică nu poate fi folosită nemijlocit ca ghid pentru înțelegerea corectă a eticii avortului. Poziția Sfântului Vasilie cel Mare și canoanele Bisericii, care au fost validate de către Sfântul Fotie cel Mare (810-895) în Constituția Canoanelor și în Nomocanon, așa cum a fost reconsiderat acesta din urmă la porunca împăratului Constantin al VI-lea, delimitează creștinismul ortodox de diferite inovații cu privire la avort, apărute pe la începuturile secolului al XII-lea în Biserica latină.

Integrarea datelor biologice într-o perspectivă biologică corectă

Omul vede doar ceea ce știe cum să caute. Dacă nu știi de existența microbilor, de pildă, nu știi cum să îi cauți și cu atât mai mult nu știi cum să îi vezi. Prin urmare, în același mod, dacă omul și-a închis inima față de Dumnezeu, nu reușește să-L vadă și de asemenea nu știe nici care este modul de a se apropia de El. Urmările unui cult greșit implică, așa cum subliniază Apostolul Pavel la Romani 1:23-28, pervertirea puterilor sufletești și alterarea conștiinței sale. Dacă cineva îmbrățișează cultura secularizată, nu înțelege corect care este riscul pe care îl presupune această viziune în sexualitate, în reproducere și avort. Dacă omul este corect orientat către Dumnezeu, recunoaște cu ușurință semnificația biologică și morală fundamentală a zigotului, a noii vieți umane care se formează prin unirea spermei masculine cu ovarul. Deși există o probabilitate de gemelarizare după acest punct, atât în firescul procesului, cât și prin tehnicile ilegale de reproducere in vitro, și cu toate că există o pierdere mare și neprovocată de embrioni precoce, se poate admite, după cuvântul Sfântului Vasilie cel Mare, că orice act de ucidere a acestei noi vieți umane are urmări morale echivalente cu omuciderea, așa cum au demonstrat limpede creștinii încă de acum două mii de ani. Creștinii ortodocși pot de asemenea să se opună oricărui act de agresare a zigotului și nu se confruntă, ca în Occident[17], cu o presupusă dilemă în ce privește recunoașterea embrionului ca persoană, recunoașterea îndatoririi de a interzice anumite intervenții medicale care să împiedice pierderea embrionului. De asemenea, se va înțelege că nu-și are locul o distincție între embrionul format și cel neformat. În plus, embrionul poate fi înțeles ca stadiu timpuriu al vieții unui copil care se dezvoltă și așteaptă să se nască. Posibilitățile medicinii contemporane care permit dovedirea faptului că embrionul este un copil viu care se dezvoltă în pântecele maicii sale, ajută substanțial în prezentarea corectă a realității și a vieții copilului ce urmează să se nască.

Creștinii ortodocși cunosc o altă evaluare a vieții umane, încă de la zămislirea ei, și recunosc că oprirea acesteia nu este îngăduită. Ei dau un răspuns pozitiv, un răspuns al vieții la întrebarea de ce sexualitatea și reproducerea trebuie așezate în cadrul vieții familiei creștine, care, fără egoisme și iubire de sine, dorește să nască și să crească cu dragoste copii pentru Împărăția cerurilor.

Sursa: Periodicul Pemptousia, vol. 16.

[1] O analiză a datelor la nivel mondial arată că în fiecare an sunt omorâți prin avorturi între 36 și 53 de milioane de prunci nenăscuți. X. K. Henshaw, Unintended Pregnancy 30 (1998), 24-29, 46. Vezi de asemenea, Wendy R. Ewart și Beverly Winikoff, Toward Safe and Effective Medical Abortion, Science 281 (July 24, 1998), 520-.

[2] http://www.johnstonsarchive.net/policy/abortion/wrjp333pd2.html, informare realizată pe 23 martie 2004.

[3] http://www.johnstonsarchive.net/policy/abortion/ab-greece.html (informare realizată pe 23 martie 2004).

[4] În opera lui Platon Euthufron nu se susține doar că Dumnezeu încuviințează ceea ce este bine, corect și sfânt, pentru că este bun, corect și sfânt, nici nu înseamnă doar că ceea ce este bun, corect și sfânt este astfel, pentru că Dumnezeu îl încuviințează. Mai degrabă făptura, având bunătate, corectitudine și aspirație către sfințenie, să poate să fie înțeleasă în strânsă relație cu Dumnezeu, cu ființa necreată.

[5] Protagoras respingea existența divinului și declara că „omul este măsura tuturor lucrurilor, pentru cele care sunt ceea ce sunt și pentru acelea care nu sunt ceea ce sunt”. Διογένης Λαέρτιος, Περί βίων και γνωμών των εν φιλοσοφία ευδοκιμησάντων ΙΧ. 51, trad. R. D. Hicks (Cambridge, ΜΑ: Harvard University Press, 2000), vol. 2, pp. 463, 465. Vezi și Σέξτος Εμπειρικός, Πυρώνειοι υποθέσεις, Ι. 216, trad. R. G. Bury (Cambridge, ΜΑ: Harvard University Press, 1976), vol. 1, p. 131. Când centrul este mutat de pe Dumnezeu pe om, demnitatea umană nu mai este raportată la Dumnezeu, ci este dobândită de oameni prin voința lor liberă.

[6] Uciderea de prunci era larg acceptată în cultura greco-romană. Vezi, de pildă, Platon, Politeia, 459 și urm., precum și comentariile lui Cicero referitoare la a 4-a tablă din Legea celor 12 table. „Omorârea pruncilor cu handicap”. Cicero susține uciderea grabnică, după cum impune Legea celor 12 table, când e vorba de un prunc cu handicap grav”. Ε.Η. Warmington (editor și traducător), Remains of Old Latin, vol. 3, The Twelve Tables (Cambridge, ΜΑ: Harvard University Press, 1979), p. 441. În fapt, uciderea de prunci era practicată la scară largă și urmărea exterminarea progeniturilor cu probleme. Filosoful și teoreticianul contemporan al moralei, profesor la Princeton University, Peter Singer, recunoaște și se bucură că actuala cultură a ajuns să se asemene culturii păgâne antice în ce privește pierderea capacității de înțelegere a răului uciderii unui embrion sau a unui copil. După cum susține Singer, uciderea unui embrion sau a unui prunc va trebui considerată, din punct de vedere etic, ca echivalentă uciderii unei ființe vii oarecare, care nu este considerată om, având un nivel asemănător de dezvoltare psihologică. Vezi, de pildă, Singer, Animal Liberation(New York: Avon Books, 1990), pp. 81-82, 240.

Aici, Singer are o profundă percepție a eticii păgâne, care acceptă avortul ca mijloc de a pune capăt unei sarcini. Înfierată aspru de concepțiile morale creștine, practica avortului este greu de justificat în cultura actuală, dacă nu chiar imposibil, pentru că este incapabilă să formuleze cu argumente valabile anumite linii etice clare, de diferențiere între uciderea unui embrion și uciderea unui copil mic, între uciderea embrionilor și uciderea pruncilor. Din acest motiv, lumea păgână a acceptat uciderea pruncilor la fel de ușor ca și avortul. După cum arată Singer, „a ucide prunci nedoriți sau a-i lăsa să moară este de obicei o practică regăsită în toate societățile, în întreaga istorie și preistorie umană. O găsim, de pildă, în Grecia antică… Larga susținere de care se bucură practica uciderii pruncilor pe căi medicale trădează faptul că, în loc să încercăm să găsim unde să tragem liniile delimitatoare între diferitele stadii, va trebui să acceptăm că dezvoltarea ființei umane, de la zigot la embrion, de la embrion la nou-născut, și de la nou-născut la copilul mai mare, este un proces de durată, care nu ne poate oferi linii clare de delimitare între stadii”. Singer, Rethinking Life and Death: The Collapse of our Traditional Ethics (New York: St. Martin’s Griffin, 1994), pp. 129,130.

[7] Termenul pharmákeusis, „otravă”, e posibil să caracterizeze practica magiei, fie, probabil, producerea filtrelor erotice împotriva cărora vorbește Sfântul Vasilie cel Mare în cel de-al VIII-lea canon al său.

[8] Didahia Apostolilor ΙΙ.2, trad. KrisoppLake (Cambridge, ΜΑ: Harvard University Press, 1965), vol. 1, pp. 311,313.

[9] Epistola lui Varnava în Apostolic Fathers, trad. KrisoppLake (Cambridge, ΜΑ: Harvard University Press, 1965), ΧΙΧ 4-5, vol. 1, p. 403.

[10] Tertulian, Apologia 9.8, în Apologetical, trad. Rudolf Arbesmann, Sr. Emily Joseph Daly, Edwin A. Quain (Washington, DC: Catholic University of America Press, 1950), pp. 31-32.

[11] „Cele 15 canoane de la Sinodul local din Neocezareea tâlcuite” în Pidalion, editat de Agapie Ieromonahul și de Nicodim Monahul, Atena: editura Astir-Papadimitriou, 1982, p. 389.

[12] Biblia sinodală, 1914.

[13] Biblia sinodală, ediția curentă.

[14] Sfântul Vasilie cel Mare, Epistole, trad. Sr. Agnes Way (Washington, DC: Catholic University of America Press, 1955), vol. 2, p. 12.

[15] Baruch A. Brody, The Use of Halachic Material Discussions of Medical Ethics, Journal of Medicine and Philosophy 8 (1983), 317-328.

[16] Corpus Juris Canonici Emendatum et Notis Illustratum cum Glessae: decretalium d. Gregorii Papae Noni Compilatio (Rome, 1585), Glossa ordinaria, vol. 5, titlu 12, capitolul 20, p. 1713. Între anii 1234 și 1869, în afară de perioada 1588-1591, Biserica Romano-Catolică nu considera ucidere avortul timpuriu.

[17] Thomas d’Aquino, influențat de biologia și filosofia aristotelică (vezi, de exemplu, Aristotel, Despre nașterea ființelor vii, 2.3.736 a-b și Despre istoria ființelor vii, 7.3.583b) nu era în stare să recunoască răul avortului timpuriu, lucru care l-a condus pe el și pe continuatorii lui la distincția dintre viața umană biologică și viața umană personală, din care au fost derivate în mod eronat atât semnificația morală, cât și cea canonică asupra avortului, în faptul că nu mai percep avortul timpuriu ca fiind echivalent cu omuciderea. Vezi, Thomas d’Aquino, Aristoteles StagiritaePoliticorum seu de Rebus Civilibus, cartea a VΙΙ-a, lectura a ΧΙΙ-a, în Opera Omnia (Paris: Vives, 1875), vol. 26, p. 484. Vezi și Suma Thelogica, Ι, Q 118, art. 2, răspuns la obiecția 2.


Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură și violență. Dar, după cum confirmă și CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă și libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără și avortul sau atracția pentru persoane de același sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de amenințarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.

DONEAZĂ !

Asociația ProValori Media
RO18RZBR0000060016473191- RON
RO85RZBR0000060016473246 – EUR

Dragă cititorule,
Foarte multă lume se bate pentru atenția ta, dar noi nu putem face asta.
Așadar, îți lăsăm deplina libertate de a alege să ne urmărești sau nu.
Ne străduim să adunăm la un loc, fără conformism, teamă sau prejudecăți,
informațiile relevante pentru tine, familia ta și alegerile tale.
Pentru a ți le proteja și păstra, trebuie să fii în primul rând informat.
Dacă ți se pare că informările și analizele pe care le selectăm sunt utile pentru viața ta
și se pot dovedi necesare în dezbaterea publică din România,
te invităm să faci cunoscut site-ul nostru și altora
și să susții financiar, după posibilități,
continuarea și profesionalizarea demersului nostru.
Cu recunoștință,
Redacția Stiripentruviata.ro
Știri pentru viață, pentru femeie, pentru familie

 

Taguri

Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Articole relaționate

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *