Marxism cultural

Gary Saul Morson: Sinuciderea liberalilor

de Gary Saul Morson, First Things
Traducerea: Teodora Nichita și Robert Gabriel Ciobanu, Marginalia.ro

Între 1900 și 1907, valuri de teroare fără precedent au lovit Rusia. Câteva partide care profesau ideologii incompatibile s-au întrecut (și au cooperat) în producerea acestui prăpăd.

Între 1905 și 1907, aproape 4500 de funcționari publici și cam tot atâția oameni de rând au fost uciși sau răniți. Între 1908 și 1910, autoritățile au raportat 19957 de acte teroriste și jafuri uneltite de revoluționari, însă multe altele din zonele mai izolate ale țării au fost cu siguranță omise.

Așa cum cea mai cunoscută istorică a terorismului din Rusia, Anna Geifman, a observat, „furtul, violența, șantajul și crima erau mai des întâlnite decât accidentele în trafic.”

Oricine purta uniformă era un candidat pentru un glonț în cap sau pentru acid sulfuric în față. Conacele erau arse din temelii, iar afacerile extorcate sau aruncate în aer. Bombele erau azvârlite la întâmplare în interiorul vagoanelor de tren, în restaurante sau teatre.

Departe de a regreta uciderea sau mutilarea trecătorilor nevinovați, teroriștii se mândreau cu faptul de a omorî cât mai mulți cu putință, fie pentru că victimele lor erau în aparență burghezi, fie pentru că orice crimă îi ajuta în planul lor de a dărâma vechea ordine.

Un grup de anarho-comuniști a aruncat bombe făcute din cuie într-o cafenea care găzduia două sute de clienți pentru „a vedea cum idioții de burghezi se vor zvârcoli în agonie până vor muri.”

În locul pendulului care se leagănă înapoi – o metaforă care exprimă inevitabilitatea unor acțiuni și îi scuză pe oamenii care au luat parte la acestea – crimele s-au înmulțit și au devenit din ce în mai crude. Sadismul a luat locul crimei.

Așa cum a explicat Geifman, „nevoia de a impune frica s-a transformat, dintr-o constrângere anormală și irațională, resimțită numai de acele personalități dezechilibrate, într-o obligație formală verbalizată de toți care își asumau condiția de revoluționari.”

Un grup și-a aruncat „trădătorii” într-un butoi cu apă fiartă. Alte grupuri erau chiar mai inventive. Femeile-torționar erau admirate în mod special.

Cum a răspuns societatea educată și liberală la aceste acte teroriste? Care a fost poziția Partidului Constituțional Democratic (Kadet) și a deputaților săi din Duma (parlamentul rusesc înființat în 1905)?

Deși kadeții susțineau procedurile democratice, constituționale și nu se implicau ei înșiși în terorism, i-au ajutat pe teroriști în toate modurile în care au putut. Kadeții strângeau bani pentru teroriști, își puneau casele la dispoziția lor și militau pentru amnistia completă a teroriștilor care jurau că vor continua să întrețină haosul.

N.N. Shchepkin, un membru al comitetului central al partidului Kadet, a declarat că partidul său nu îi consideră pe teroriști nici pe departe criminali, ci sfinți și martiri.

Ziarul oficial al kadeților, Vestitorul Partidului Libertății Poporului, nu a publicat niciodată vreun articol în care să condamne asasinatele politice. Președintele partidului, Paul Miliukov, a declarat că „toate mijloacele sunt acum legitime… și toate mijloacele trebuie încercate.” Când i s-a cerut să condamne terorismul, Ivan Petrunkevich, unul din președinții liberalilor din Duma, a replicat printr-o frază care a rămas faimoasă: „Să condamnăm teroarea? Asta ar însemna moartea morală a partidului!”

Nu numai avocați, profesori, doctori și ingineri, ci chiar industriași și directori de bănci au donat bani pentru cauza teroriștilor. Să faci asta însemna să dai dovadă că ai opinii progresiste și bune maniere.

Un citat atribuit lui Lenin – „Când vom fi gata să-i omorâm pe capitaliști, ei ne vor vinde funia” – ar fi fost mai exact dacă era reformulat astfel: „Ne vor vinde funia și ne vor angaja să o folosim pentru ei.”

Fideli angajamentului pe care și-l luaseră, când au preluat controlul, prin intermediul organului lor de teroare, CEKA, bolșevicii i-au „lichidat” pe membrii tuturor partidelor de opoziție, începând cu kadeții. De ce nu au văzut liberalii și oamenii de afaceri ce avea să vină asupra lor?

Această întrebare le-a dat bătăi de cap multora care au studiat mișcările revoluționare. Revoluțiile nu au avut niciodată succes dacă nu au primit sprijin din partea societății bogate, liberale și educate.

Cu toate că revoluționarii nu au ascuns aproape niciodată că victoria lor înseamnă confiscarea tuturor averilor, suprimarea opiniilor dizidente și uciderea dușmanilor de clasă. Lenin nu a fost în niciun caz singurul radical rus însetat de sânge.

În 1907, Ivan Pavlov – nu omul de știință care a câștigat premiul Nobel, ci unul dintre cei mai străluciți teoreticieni ai maximaliștilor, o mișcare politică ce s-a distins prin violența sa – a publicat Purificarea omenirii, o broșură în care a împărțit umanitatea în rase etice.

În această analiză, exploatatorii, definiți imprecis și superficial, alcătuiesc o rasă „inferioară din punct de vedere moral animalelor care ne-au precedat”, care trebuie exterminată, cu tot cu copii, de rasa superioară moral, ai cărei membri cei mai buni sunt chiar teroriștii.

În mod remarcabil, acest program nu a stârnit indignare nici printre maximaliști, nici printre ceilalți socialiști, oricât de moderați ar fi fost. Alt maximalist proeminent, M. A. Engel’gardt, a argumentat în favoarea unei terori roșii care ar trebui să omoare cel puțin douăsprezece milioane de oameni. Anticipând parcă khmerii roșii, un grup de anarhiști căuta să impună egalitatea prin uciderea tuturor persoanelor educate.

În continuare liberalii refuzau să se folosească de poziția pe care o dețineau în Duma pentru a face constituționalismul funcțional. Nu au participat la stabilirea bugetului guvernamental și și-au limitat activitățile la denunțarea guvernării și sprijinirea teroriștilor.

Chiar și atunci când Piotr Stolîpin, cel mai capabil prim ministru pe care țarul Nicolae al II-lea l-a avut vreodată, s-a oferit să pună în aplicare în întregime programul Kadet, kadeții au refuzat să coopereze. Desigur, credințele pe care le susțineau erau mai puțin importante decât identificarea lor cu radicalismul, indiferent de natura sa.

Într-o scenă memorabilă, eroul romanului Noiembrie 1916 al lui Soljenițîn, Colonelul Vorotîntsev, se afla la un eveniment social organizat de membrii și susținătorii Kadetului, unde fiecare participant repeta cu evlavie aceleași fraze progresiste.

A înțeles curând că „fiecare dintre ei știa dinainte ce avea să spună celălalt, dar asta era obligatoriu pentru ca ei să se poată întâlni și să asculte din nou ceea ce cu toții știau.

Erau toți convinși, fără nicio urmă de îndoială, că au dreptate, dar și așa aveau nevoie de aceste conversații pentru a-și reîntări convingerile.”

Spre surprinderea sa, Vorotîntsev, ca sub o vrajă, se afla acolo. A avut nevoie de un efort pentru a-și reaminti lui însuși că ceea ce acești progresivi spun despre „popor”, pe care de altfel nu îl cunosc deloc, contrazice tot ce a învățat de-a lungul timpului din interacțiunile cu mii de soldați proveniți din popor.

Când Vorotîntsev s-a hazardat să facă în treacăt o observație care punea la îndoială ceea ce s-a spus, „doar… un lucru minor… cu toții au intrat în gardă. Au tăcut, cu toate că parcă ar fi vorbit deodată, la unison. Tăcerea lor era îndreptată împotriva colonelului.” Atunci s-a retras și, parcă hipnotizat, a început să repete împreună cu ceilalți aceleași mantre progresiste.

Ce este această ciudată hipnoză politică? Vorotîntsev a cedat și a încetat să mai spună ceva „nu pentru că simțea că greșește, ci pentru că îi era frică să nu spună ceva reacționar”, un cuvânt pe care Soljenițîn îl înclină în roman pentru a sugera că, în alte perioade și în alte culturi, un al cuvânt ar fi jucat același rol de oprobiu. Soldații care erau curajoși pe câmpul de luptă trremurau în fața opiniilor progresiste. Pentru o lungă perioadă de timp, Vorotyntsev nu reușește să se adune și să aducă niciun contraargument, „și se disprețuiește pe sine pentru asta… Era ca o boală contagioasă – nu îi puteai opune rezistență dacă te apropiai prea tare.”

În final, Vorotîntsev reușește să găsească în el puterea de a rezista. La puțin timp după asta, discută despre întâlnirea cu profesoara Andozerskaya, care îi explică faptul că și ea, asemeni altor profesori din universățile de atunci, „trebuie să își aleagă fiecare cuvânt cu mare grijă.”

„În societatea rusească civilizată… nu se poate sub nicio formă ca orice opinie să fie exprimată. O întreagă școală de gândire… este interzisă din punct de vedere moral, nu numai în cadrul cursurilor, ci și în cadrul conversațiilor private. Și cu cât este mai «liberal» partenerul de discuție, cu atât această restricție tacită este mai apăsătoare.”

Un kadet remarcabil, Peter Struve, a încălcat opinia „liberală”. Acesta a indicat absurditatea intoleranței liberale și nebunia suicidală pe care o presupune sprijinirea unor revoluționari însetați de sânge.

După preluarea puterii de către bolșevici, i-a blamat pe liberali pentru consecințele dezastruoase pe care le-ar fi putut preîntâmpina.

Struve nu a fost singurul care a încercat să tragă un semnal de alarmă cu privire la noua societate civilizată. 

În 1909, acesta a publicat alături de alți șase gânditori Repere: O colecție de eseuri despre Intelligentsia rusă. În afară de Alexander Izgoev, un alt kadet proeminent, printre autori erau incluși Nikolai Berdiaev, Sergei Bulgakov și Semion Frank, care au contribuit la renașterea teologiei ortodoxe ruse; cercetătorul în domeniul juridic Bogdan Kistiakovski și criticul literar Mihail Gershenzon, editorul volumului.

Unul dintre cele mai importante documente ale gândirii ruse, Repere este un must pentru oricine este interesant de mentalitatea intelligentsiei de atunci.

Repere a cauzat un scandal fără precedent. A fost publicată în cinci ediții într-un singur an, iar cea de-a cincea includea o anexă cu mai bine de două sute de cărți și articole cărora le răspundea.

Dacă autorii au intenționat să promoveze dialogul rațional, toleranța intelectuală, descurajând radicalismul mecanic al opiniei liberale, au eșuat în mod spectaculos.

Majoritatea kadeților s-au disociat de carte, iar liderul de partid Miliukov a făcut un tur al țării, denunțând-o pentru că a trădat tradițiile sacre ale intelligentsiei ruse. Păcatul de neiertat al volumului respectiv, a explicat Frank mai târziu, a constat în

„critica adusă dogmei de bază a intelligentsiei radicale – anume «mistica» revoluției. Aceasta a fost privită drept o insolentă și chiar intolerabilă trădare a vechiului testament sacru al intelligentsiei ruse, trădarea tradiției înmânată de către profeții și sfinții gândirii sociale rusești – Belinski, Granovski, Cernîșevski, Pisarev.”

În carte este precizat faptul că cititorii trebuie să înțeleagă modul în care au utilizat autorii termenii de intelligentsia și intelligent (membru al intelligentsiei). Intelligentsia este un cuvânt originar din Rusia care a apărut undeva în jurul anilor 1860. Utilizat în sensul său strict, corect sau clasic, înseamnă ceva complet diferit de echivalentul său în limba română. A fi intelligent nu era deloc suficient (sau chiar necesar) pentru a fi bine-educat. Și dacă prin „intelectual” cineva se referă la o persoană care gândește pentru sine, atunci intelligent este opusul acestui termen.

Trei caracteristici sunt specifice unui intelligent în sensul rusesc clasic. Prima, un intelligent se identifică prin faptul că este în primul rând intelligent, mai degrabă decât prin poziția sa socială, profesia, etnia sau altă categorie socială. Nimeni nu l-ar fi considerat pe Tolstoi, spre exemplu, un intelligent, în parte pentru că acesta purta titlul de „conte”.

Dacă un intelligent nu era bogat sau nu putea deveni, asemeni lui Lenin, un revoluționar profesionist pe cheltuiala partidului său, trebuia să muncească, dar era o chestiune de onoare să nu își ia în serios profesia. După cum remarcă Izgoev,

Intelligentul obișnuit, ca la carte, nu știe de obicei foarte multe despre slujba sa și nici nu îi place. Este un sărman profesor, un sărman inginer… El își privește profesia… ca pe o atribuție suplimentară care nu este demnă de respect. Dacă este entuziast cu privire la profesia sa… poate întâmpina cel mai crunt sarcasm din partea prietenilor săi.”

În cazuri extreme, un intelligent urmează recomandările lui Sergei Nechaev din Catehismul unui revoluționar și „își întrerupe orice legătură cu ordinea civică”, renunțând chiar la familie și la propriul său nume. Desigur, foarte puțini ajung până în punctul acela, așa cum foarte puțini creștini devin călugări, dar recomandările lui Nechaev constituie idealul – idealul a ceea ce Frank numea „călugărul revoluționar”.

Autorii Reperelor menționează cea de-a doua caracteristică a intelligenților: devotamentul lor față de un anumit set de maniere, inclusiv îmbrăcămintea, igiena (care sunt în mod intenționat deficitare), coafura (faimoasele „doamne nihiliste cu părul scurt”), expresii tabu sau prescrise, și un set de practici sexuale pe care autorii Reperelor le descriu drept „desfrâu puritan” (dezmățul practicat ca un ritual) alimentate de „moralismul nihilist”. După cum observă Frank, intelligentsia constituie

„o lume separată cu tradiții proprii foarte riguroase și puternice, cu propria etichetă, propriile moravuri și obiceiuri… Nicăieri în Rusia nu poate fi găsit ceva asemănător… o astfel de reglementare clară și strictă a vieții, astfel de judecăți categorice asupra unor oameni și situații, și un astfel de devotament față de spiritul corporatist – nicăieri, în afara mănăstirii spirituale a rușilor, intelligentsia rusă.”

Există anumite povești ale unor aristocrați care iau lecții despre ceea ce reprezintă adevăratele maniere proaste. Kukshina și Sitnikov în nuvela Copii și părinți a lui Turgheniev și Lebeziatnikov în Crimă și pedeapsă a lui Dostoievski caricaturizează modelul de om despre care am vorbit – dar nu cu mult.

Cel mai important, și de cel mai mare interes, este modul în care intelligenții gândeau. Un intelligent își lua angajamentul respectării unui set de credințe considerate absolut certe, demonstrabile științific și absolut obligatorii pentru orice persoană morală.

Un intelligent riguros trebuia să subscrie unei ideologii – chiar dacă era populistă, marxistă sau anarhistă – care era dedicată distrugerii totale a ordinii existente și înlocuirii sale cu o utopie care va elimina, cât ai bate din palme, orice imperfecțiune umană. Această aspirație este deseori descrisă ca fiind mileniară (sau apocalipitică) și, așa cum a fost remarcat, nu reprezintă un accident faptul că mulți dintre cei mai influenți intelligenți, de la Cernîșevski la Stalin, proveneau din familii de clerici sau studiaseră în seminarele teologice.

Pentru Struve, mentalitatea intelligentsiei constituia o parodiere cruntă a religiei, care păstra „aspectele externe ale religiozității fără conținutul său.”

Un intelligent nu putea fi credincios, un alt motiv pentru care nimeni nu l-ar fi considerat pe Tolstoi (și cu atât mai puțin pe conservatorul de Dostoievski) un intelligent.

Aceștia acceptau în mod religios ateismul, erau devotați spiritual materialismului și propovăduiau determinismul.  Își bazau angajamentele pe „știință”, un cuvânt pe care nu îl foloseau cu înțelesul de proces dezinteresat bazat pe experiment și dovezi, ci – aici raționamentul devenea perfect circular – o metafizică a materialismului și determinismului.

Mai rău, intelligentsia științifică considera că lumea funcționa pe baza unei forțe oarbe, lipsite de scop, ca și cum ar fi fost ghidată de providență, fapt care garanta progresul umanității și atingerea perfecțiunii morale. (După cum se mai afirmă astăzi, „istoria arată cine a avut dreptate.”)

Berdiaev citează parafraza lui Vladimir Soloviev a „silogismului intelligentsiei”: „Omul a evoluat din maimuță; așadar iubiți-vă unii pe alții.”

În același sens, Bulgakov a observat că „intelligentsia afirmă că personalitatea este în totalitate un produs al mediului în care ne aflăm, și în același timp sugerează că aceasta își poate perfecționa împrejurările, ca baronul Münchausen, care se scoate afară din mlaștină, trăgându-se singur de propriul păr.

Dacă ar fi un „filozomem” (termen folosit de Struve care înseamnă „un principiu filozofic”) pe care toți intelligenții îl au în comun, atunci este presupoziția că toate problemele trebuie judecate dintr-o perspectivă politică.

Așadar, cineva poate discredita o teorie științifică nu prin intermediul logicii sau dovezilor, ci prin apelul la implicațiile „reacționare” („dar ce nu putem noi transforma în ceva care să fie reacționar!”).

Sovieticii au interzis, la un moment dat, genetica, teoria relativității și teoria cuantică – nu după criteriile disciplinelor respective, ci din cauza presupusei incompatibilități cu „dialectica materialistă”.

Un astfel de nivel al politizării a ajuns până la a condamna filantropia ca fiind „o trădare a întregii umanități și a mântuirii eterne de dragul câtorva oameni care se află în apropierea noastră.”

În timpul foametei din 1891-1892, când Tolstoi și Cehov s-au implicat în ameliorarea dezastrului, Lenin pleda pentru stocarea mâncării pentru a aduce revoluția mai repede („cu cât mai rău, cu atât mai bine”).

Autorii Reperelor erau de acord că perfecționarea individuală este cea care trebuie să însoțească reforma politică.

O societate nu poate fi mai bună din punct de vedere moral decât sunt proprii săi oameni, așa că intelligentsia ajungea să cultive virtuțile pe care le disprețuia ca fiind burgheze: responsabilitatea, onestitatea, bunele maniere, toleranța unor perspective diferite, și acel tip de introspecție necesară pentru progresul spiritual. În ciuda tuturor prejudecăților, aceștia recomandau conștiința religioasă ca fiind cea mai bună cale către o moralitate mai sănătoasă.

Etica intelligentsiei i-a îngrozit pe eseiștii care au scris Reperele. Dacă totul este politic, atunci cele mai crude mijloace nu sunt doar permise, ci obligatorii.

Mai mult, chiar tacticile pe care revoluționarii le-au condamnat au devenit acceptabile atunci când ei înșiși le-au pus în aplicare. Argumentul care apare natural în mintea oamenilor mai liberali – cum ar fi dacă situația s-ar schimba la 180 de grade – a fost în principiu respins. Pentru un intelligent, această ipoteză nu este posibilă.

În cartea August 1914 a lui Soljeniţîn, atunci când tânăra Veronika critică revoluționarii pentru că ei înșiși fac ceea ce condamnă, mătușile sale, membre ale intelligentsiei, sunt șocate. De ce,

„acea fată nesimțită pune semnul egal între opresorii oamenilor și eliberatorii lor, vorbind despre ei ca și cum ar avea aceleași merite morale!…Lasă-l [pe intelligent] să omoare… Partidul ia toată vina asupra sa, pentru ca teroarea să nu mai fie crimă, iar expropierea să nu mai fie furt.”

O astfel de gândire este „de o comoditate majoră”, după cum a observat Gershenzon, deoarece ea „îndepărtează orice fel responsabilitate individuală.” Scriind la aproximativ zece ani de la apariția Reperelor, filozoful Mikhail Bakhtin a numit o astfel de scuză un „alibi” fals și a insistat asupra faptului că „Un astfel de alibi nu este de conceput.”

Intelligentsia a reprezentat o anumită tradiție intelectuală rusă, iar marii scriitori o alta. „Este remarcabil”, comentează Struve, „cum literatura noastră națională rămâne un teritoriu pe care intelligentsia  nu o poate captura.” Gershenzon a făcut o faimoasă remarcă cum că „în Rusia, măsura infailibilă pentru puterea și măreția unui geniu pot fi descoperite prin intensitatea urii pe care acesta i-a purtat-o intelligentsiei.”

Cele mai mari contribuții ale Rusiei la cultura lumii – tradiția literară a lui Tolstoi, Turgheniev, Dostoievski și Cehov – nu ar fi putut exista dacă acești scriitori s-ar fi dedicat scrierilor unor manifeste politice.

Dimpotrivă, romanul de idei rusesc a examinat critic tot ceea ce a reprezentat intelligentsia – simplificarea psihologiei umane, simpla diviziune a oamenilor între buni și răi, presupoziția că sensul vieții este predeterminat, reducerea eticii la politică – și a arătat cât de greșite și periculoase sunt toate aceste ideologii.

Intelligenții au fost în favoarea altor scriitori, precum Cernîșevski, care au fost deschizători de drum pentru ceea ce a devenit mai târziu realismul socialist sovietic.

Când intelligentsia a preluat controlul în 1917, marea tradiție literară a continuat să existe prin literatura de sertar, publicată în străinătate, și care a circulat în samizdat. Soljeniţîn, Vasili Grossman, Boris Pasternak, Mihail Bulgakov și Svetlana Alexievich au perpetuat în mod conștient marea contratradiție a clasicilor ruși. 

Câțiva scriitori talentați, cum ar fi satiristul Mihail Saltîkov-Șcedrin, au încercat să încorporeze ambele tradiții – sau, după cum a observat Struve, au purtat uniforma intelligentsiei.

Aceștia au descoperit moduri creative de a justifica credințe prescrise, la fel cum și câtiva scriitori sovietici talentați au încercat să facă zeci de ani mai târziu. La antipod, „Dostoievski și Tolstoi, fiecare în felul său, au rupt această uniformă și au aruncat-o.”

Mulți liberali și-au purtat cu mândrie uniforma. Această tragedie aproape că a garantat eventuala preluare a puterii de către membrii intelligentsiei și teribilul regim care a urmat. Pentru autorii Reperelor, atracția liberalilor față de mișcările iliberale deriva dintr-un complex psihologic care favoriza conformismul.

Deși unii liberali au recunoscut diferențele dintre ei și radicali, majoritatea au acționat ca niște aspiranți ai intelligentsiei care nu voiau să recunoască, nici măcar lor înșiși, că valorile lor erau în mod esențial diferite.

Fiind socializați în așa fel încât să îi perceapă pe conservatori cu dispreț – și chiar mai rău, ca pe o rușine socială – ei au căutat moduri de a justifica intoleranța radicală și violența ca fiind obligatorii, demne de înțelegere și nobile.

Au fost nevoiți să facă asta, din moment ce premisa fundamentală a liberalismului – ostilitatea față de acei ignoranți, bigoți și depravați oameni de dreapta – s-a dovedit a fi întotdeauna mai evidentă decât pretinsele angajamente intelectuale.

Aruncând „priviri disprețuitoare, ascunse, către cei care făceau parte din acest grup [al conservatorilor]”, a observat Berdiaev, acești liberali ilustrau cum „iese la suprafață lașitatea morală, odată ce iubirea de adevăr și dăruirea intelectuală dispar.”

Captivi opiniei publice, aceștia au semnat petiții cu care nu erau de acord și au scuzat acte atroce, conform principiului: „Mai bine să te alături oamenilor care sunt o milă la stânga [spectrului politic], decât să fii asociat cu oricine este un centimetru la dreapta [spectrului politic].”

Societatea civilizată știa că nu poți pur și simplu să abolești poliția, așa cum o cereau anarhiștii, și că socialismul nu va vindeca instant toate bolile societății, dar s-au asigurat ca opinia progresistă să fie cu necesitate singura privită drept adevărată:

„Din moment ce toate mințile progresiste o acceptau, putea validitatea ei să fie chestionată?… Doar oamenii cu un spirit excepțional de puternic puteau să reziste hipnozei unei credințe atât de răspândite… Tolstoi a rezistat, la fel și Dostoievski, dar oamenii obișnuiți, chiar dacă nu credeau aceste lucruri, nu aveau curajul să o admită.”

Autorii Reperelor au avut scopul de a schimba Rusia – care, la fel ca Anglia, trebuia să aibă oameni civilizați, dar nu o intelligentsia. Ei au avertizat, asemeni lui Dostoievski în Demonii, că pe măsură ce pătura educată a societății va semăna mai mult cu intelligentsia în sens rusesc, societatea se va îndrepta către ceea ce numim acum totalitarism – în afară de cazul în care ceilalți oameni își vor uni forțele pentru a-i rezista.

Auzim uneori expresia „pendulul este obligat să se balanseze și înapoi”. Dar cum poate cineva determina dacă este vorba despre un pendul, mai degrabă decât – să spunem – un bulgăre de zăpadă care se rostogolește rapid la vale? Nu este foarte înțelept să ne consolăm cu metafore.

Atunci când o parte este dispusă să împingă limitele puterii cât de departe poate, va avansa până când se va lovi de o opoziție suficient de puternică.

În timpul Revoluției Franceze, teroarea a fost până la urmă oprită de către „Thermidor”, și apoi de către Napoleon.

Dar în Rusia, Stalin a proclamat „intensificarea luptei de clasă” după Revoluție, asta implicând nenumărate arestări, execuții și senținte la Gulag. Ce nu întâmpină rezistență nu se oprește de la sine.


Gary Saul Morson este critic literar și expert în slavistică. Este cunoscut în special pentru lucrările sale despre marii romancieri ruși Lev Tolstoi și Fiodor Dostoievsky și despre teoreticianul literar Mikhail Bakhtin. Este profesor la Northwestern University din statul american Illinois.

First Things, cea mai influentă publicație americană dedicată religiei și vieții publice, este editată de Institutul pentru Religie și Viață Publică, o organizație non-partizană de cercetare și educație inter-religioasă.

Institutul pentru Religie și Viață Publică a fost fondat în 1989 de Richard John Neuhaus și colegii săi, pentru a combate ideologia secularismului, care insistă că forul public trebuie să fie neutru și credința nu ar trebui să influențeze dezbaterile și politicile publice.


Ai un comentariu despre acest articol? Adaugă-l

mai jos în caseta „Lasă un răspuns”


Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la

stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole relaționate

Back to top button