de Andrei Dîrlău, absolvent al Facultății de Limbi Străine și al Facultății de Teologie, ambele de la Universitatea din București, al celei de Relații Economice Internaționale de la Academia de Studii Economice din București și doctorand al Facultății de Teologie Ortodoxă de la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia
Știați că primul regim politic din lume care a dezincriminat homosexualitatea a fost cel bolșevic? Spre deosebire de legile Rusiei țariste, care fuseseră abolite, Codul Penal sovietic din anii 1920 nu conținea nicio referire la homosexualitate, ceea ce a reprezentat prima dezincriminare din istorie a relațiilor intime consensuale între doi adulți de același sex. În guvernul lui Lenin erau promovați homosexuali care își afișau public orientarea sexuală. Și acest lucru demonstrează înrudirea strânsă dintre comunism și revoluția sexuală din zilele noastre.
Prezentăm mai jos volumul, în curs de publicare, Freudo-marxismul: noua utopie, subintitulat Ideologia corectitudinii politice – avatar al marxismului cultural. Este o antologie, formată din texte ale unor autori americani și români, privind fenomenul numit political correctness, abordat ca o formă deghizată sub care comunismul a supraviețuit, s-a impregnat și a proliferat, incognito, în lumea neoliberală de azi: o lume pe care a permeat-o, a infuzat-o, cu care s-a contopit organic, în Statele Unite mai ales, până la punctul în care aproape nu mai poate fi distins de acesta, devenit aproape insesizabil din cauză că s-a „normalizat”.
(Intertitlurile aparțin redacției Stiripentruviata.ro)
Deși tezele economice ale marxismului clasic au fost invalidate de eșecul economiilor răsăritene, precum și, în plan teoretic, de economiști precum Alfred Marshall, de școala austriacă etc., iar cele politice – de istoria represiunii sângeroase exercitate de sistemele invariabil totalitare care le-au transpus în practică în secolul XX, totuși comunismul nu pare azi compromis, exercitând încă o inexplicabilă seducție asupra unor intelectuali ce vorbesc de o înviere a lui „a treia zi” [1].
Dar a murit oare comunismul? Oare a eșuat el cu adevărat? Credem că eșecul său a fost doar parțial, căci și-a atins totuși scopuri importante, precum decimarea elitelor și enormele dislocări axiologice și avarii produse tradiției. În realitate, comunismul nu este doar o „modernitate eșuată”, cum pe bună dreptate și bine argumentat îl numește Radu Preda, ci și – paradoxal și în aceeași măsură – o modernitate reușită subversiv, impregnată clandestin, deturnată sub camuflaj în postmodernitate. La un anume nivel, comunismul și-a îndeplinit rolul distructiv, s-a metamorfozat și, prin componenta lui cea mai virulentă, freudo-marxismul, a devenit metastazat în țesutul neoliberal al societății, americane în special, cu care a fuzionat până la a deveni indiscernabil.
Citește și Homosexualismul ca ideologie: revoluționarea noțiunii de familie și abolirea conceptului de căsătorie
„De multe ori când ne uităm spre Vest”, spune dl. Pleșu, „găsim acolo o foarte vie gândire de tip marxist”[2]. Așa este, dar care este explicația? Cum de am ajuns să importăm de acolo marxism, fie și sub o formă reșapată? Cum de s-a infiltrat el în aspecte ale vieții pe care, mai ales societatea românească, obișnuită cu reflexele a 45 ani de comunism, nu o asociază sub nicio formă cu marxismul?
Volumul răspunde pe larg la aceste întrebări. Aici schițăm doar câteva repere istorice și analitice.
Așa cum arată R. Raehn [3], după succesul revoluției din octombrie 1917 au loc revolta Spartakistă din Berlin, înființarea Sovietului din Bavaria și a Republicii comuniste maghiare a lui Bela Kuhn în 1919, în același timp cu invazia Poloniei de către Troțki. Dar Armata Roșie e învinsă pe Vistula în 1920, Spartakiștii, Sovietul bavarez și guvernul lui Bela Kun sunt înlăturate (ultimul chiar de trupele române) și nicăieri revoluționarii marxiști nu sunt susținuți de clasa muncitoare oprimată, sub stindardul marxismului, ceea ce contrazice flagrant teoria economică și politică și profeția lui Marx privind unirea proletarilor. Acest eșec trebuia explicat și impasul – depășit. Soluția găsită de cominterniștii Antonio Gramsci și Georg Lukacs, apoi Wilhelm Reich și membri ai Școlii de la Frankfurt precum Herbert Marcuse, este marxismul cultural sau freudo-marxismul.
Citește și Corectitudinea Politică – metastază a Marxismului Cultural (I): HUXLEY + ORWELL = LUNACEK
Să creăm omul nou și revoluția e garantată!
Din analiza lor, concentrată mai cu seamă pe „suprastructura” culturală a societății decât pe structura economică, reiese că revoluția marxistă nu va triumfa la nivel global, cum prevăzuse Marx, cât timp muncitorii și țăranii vor fi „contaminați” de creștinism, de morala și relațiile de familie tradiționale, trăind într-o societate structurată organic pe principiile eticii creștine, mai importante decât neajunsurile exploatării economice. Pentru ca noua lume marxistă să ia ființă trebuie desființată societatea existentă. Gramsci, arestat de Mussolini, scrie în faimoasele „Caiete din închisoare”: cât timp muncitorii au suflet creștin, nu vor răspunde apelurilor revoluționare. Teoria lui despre hegemonia culturală ca mijloc al dominației de clasă presupune crearea unui om nou comunist înainte ca revoluția să fie posibilă. Lukács (căruia Istorie și conștiință de clasă i-a adus recunoașterea ca „cel mai inteligent teoretician marxist de după Marx”) afirmă și el: „Distrugerea revoluționară a societății e unica soluție (s.n.). O asemenea răsturnare de proporții mondiale a valorilor nu poate avea loc fără anihilarea vechilor valori și crearea unora noi de către revoluționari”. El fixează ca scop prioritar distrugerea fundamentului familial și civilizațional creștin al Occidentului.
Ungaria, 1919: Crearea omului nou prin „terorism cultural” și educație sexuală
Devenit vicecomisar pentru cultură sub regimul bolșevic al lui Bela Kun, în Ungaria anilor 1919, Lukács a lansat ceea ce va fi cunoscut sub numele de „terorism cultural”, inclusiv un program radical de educație sexuală în școlile ungurești. Copiii erau instruiți în teme precum „iubirea liberă”, raporturile sexuale, natura „arhaică” a codurilor familiei burgheze, caracterul demodat al monogamiei și irelevanța religiei ce privează omul de plăceri. Femeile erau instigate la revoltă împotriva normelor sexuale tradiționale. Campania „Terorismului cultural” inițiată de Lukacs a fost precursoarea a ceea ce „corectitudinea politică” va genera mai târziu în școlile americane.
Școala de la Frankfurt s-a născut la Moscova
În 1923 Georg Lukács și Wilhelm Münzerberg [4] au o întâlnire cu marxiștii sovietici la Institutul Marx-Engels din Moscova. La această întâlnire, din ordinul lui Lenin, a participat șeful CEKA, Felix Dzerjinski. Acolo s-a decis de către intelectuali marxiști afiliați Partidului Comunist german înființarea Institutului de Studii Sociale marxiste în cadrul Universității din Frankfurt: viitoarea Școală de la Frankfurt. Primul său director a fost Carl Grünberg, filosof marxist născut la Focșani în 1861. Mai târziu, mergând pe linia lui Lukács, Institutul avea să-l conjuge pe Marx cu Freud, producând Freudo-Marxismul. Determinismul economic a fost înlocuit cu cel cultural.
Aici, termenul „cultură” trebuie înțeles în accepția largă, de civilizație sau societate, a cuvântului german Kultur, așa cum e folosit de Sigmund Freud în Das Unbehagen in der Kultur [5].
Chiar în această lucrare din 1930 Freud își dezvoltă teoria ce va fi preluată de neomarxiști și grefată pe marxism. Freud pretinde că civilizația ar avea o natură represivă în raport cu instinctele primare ale individului – a căror satisfacere, în virtutea principiului plăcerii, ar constitui sursa fericirii și însuși scopul vieții [6]. Prin legi ce pedepsesc crima, violul, adulterul etc., posibilitățile individului de a-și găsi fericirea ar fi, chipurile, grav restrânse, societatea civilizată devenind astfel principala sursă de nefericire a oamenilor. Nefericirea se traduce adesea prin nevroze cauzate de aceste frustrări. Pulsiunea nativă a ego-ului spre agresivitate și moarte e reprimată de societate, generând un super-ego cultural ce ar acționa ca o conștiință socială sau o instanță represivă colectivă.
Revoluția proletară devine revoluție sexuală
La neomarxiști, eliberarea de acest „supra-eu” social represiv devine eliberarea de puterea represivă a statului democrației occidentale și a creștinismului instituționalizat.
Ideea ingenioasă a neo-marxiștilor a constat pur și simplu în înlocuirea represiunii economice din marxismul clasic, respectiv exploatarea clasei muncitoare de către capitaliști, cu represiunea sexuală din teoria freudiană, respectiv reprimarea cetățenilor în societatea de inspirație creștină care le interzice manifestarea liberă a erotismului, frustrându-le satisfacerea sexuală plenară.
Nedreptatea nu mai constă în oprimarea proletariatului de către burghezie în goana după profit, ci în oprimarea tuturor de către o civilizație ce le reprimă libidoul prin tabu-uri și restricții. Soluția: distrugerea acestei civilizații, revoluția totală, liberalizarea radicală și abolirea tuturor normelor, restricțiilor și tabu-urilor ce îngrădesc instinctele primare. Iar categoriile cele mai reprimate, pretinde Marcuse, sunt minoritățile sexuale și rasiale, femeile, tinerii.
În acest scop, membrii Școlii de la Frankfurt vor elabora noua teorie critică, de la care se vor revendica apoi toate grupările radical-minoritare, și care va sta la baza conceptului postmodern de deconstructivism.
Citește și Corectitudinea Politică – metastază a Marxismului Cultural (II): HUXLEY + ORWELL = LUNACEK
Existau și alte tentative de acest gen: în 1928, la Al Doilea Congres Internațional pentru Reformă Sexuală, ținut la Copenhaga, Kurt Hiller, succesor al lui Magnus Hirschfeld (numit și „apostolul indecenței”) ca președinte al organizației homosexualiste Comitetul Științific-Umanitar, a încercat și el, sprijinit de marxiști notorii precum Karl Kautsky, o fuziune între Freud și Marx, lansând ideea că homosexualii ar fi un „grup oprimat” [7].
În 1933, când naziștii au venit la putere în Germania, membrii Școlii au plecat în exil, cei mai mulți în America. Aici neomarxistul Herbert Marcuse e cel ce va dezvolta această teză, absolutizând criteriul sexual în „emanciparea” Occidentului și concepând o societate a „perversității polimorfe”, văzute ca „eliberare sexuală”. El consideră, ca și Erich Fromm, că distincția dintre sexe nu e un dat natural, ci un construct.
Multiculturalismul, unealta deconstructivismului cultural și social
Paradisul material, insuficient pentru Occident, trebuia dublat de paradisul senzual erotic postulat de neomarxistul Marcuse. Strategia articulată de el era menită:
să demanteleze societatea americană, folosind diversitatea și multiculturalismul ca pe niște «răngi» cu care să demoleze structura acesteia, bucată cu bucată. El i-a opus pe negri albilor, punând «grupurile victimă» în conflict cu societatea în ansamblu. Teoria lui Marcuse despre grupurile-victimă ca noul proletariat, combinată cu teoria critică a lui Horkheimer, a pătruns în mediul universitar american, unde a devenit baza mișcării post-structuraliste (studii «de gen»/LGBT/queer). Toate își descriau fățiș menirea: de a aboli valorile tradiționale creștine, tradițiile acceptate ale culturii occidentale, și a le înlocui cu un relativism moral ce pune semnul egal între toate culturile și filosofiile – cu excepția civilizației apusene «exploatatoare și rele» [8].
Aceasta e azi ideologia oficială în toate campusurile universitare americane. Marcuse specula că progresul tehnologic și „raționalitatea technologică” vor duce la apariția unei noi ordini sociale și unei noi forme umane. El a postulat o utopie a libertinajului nelimitat (numit „de-sublimare”): omul, emancipat de orice norme morale restrictive, își va „reintra în drepturi” prin patimile sale. Obiectele dorințelor sale vor fi modelate de voința sa liberă, fără a trebui să le apere împotriva unei societăți ostile, „imature, represive”. Marcuse predică eliminarea oricărei constrângeri morale, descătușarea tuturor apetitelor și patimilor, o societate total liberalizată erotic, populată de o nouă formă umană, un „om nou”: un soi de Phoenix ce va învia din cenușa industrialismului modern [9].
Freudo-marxismul ca anti-antropologie
În realitate, freudo-marxismul promovează o falsă antropologie, mai corect spus o anti-antropologie”. În baza unui relativism aberant, noua ideologie a corecției politice a ajuns să pretindă că genurile au devenit „fluide”: simple convenții pe care postmodernismul le botează „roluri”, determinate nu de anatomia și fiziologia cu care omul se naște, ci de propria alegere. „Genul” ar deveni o „șaradă” ce poate avea „soluții” diverse și aleatorii, cu sau fără ajutorul unui chirurg. Asistăm la un narcisism radical, ce duce la desubstanțializarea sinelui și pulverizarea persoanei umane.
Citește și Nu, copiii NU sunt bine-mersi (The kids are NOT alright)
Granița dintre natural și sintetic se estompează, devenind tot mai arbitrară. Firea umană e redefinită, schimonosită într-o „natură” artificială, confecționată tehnologic și „legitimată” mediatic. Chipul omenesc devine o caricatură ce-și sfidează modelul divin. Singura lege universală devine hedonismul nelimitat, ce transformă omul într-un agregat fără memorie și fără identitate, altul de la o clipă la alta. Definiția sa e redusă la o continuă succesiune de experiențe, fără nevoia sau posibilitatea de a menține un „sine” sau o „personalitate” stabilă. Omul devine un flux de trăiri și experiențe, fără trecut și deschis oricărui viitor. Până și datele sale biologice devin „opțiuni” private, supuse acelorași alegeri arbitrare dictate de patimi.
Paradisul eliberării sexuale, utopia noilor marxiști
Așa cum anticipa Marcuse, extazul (erotic), nu persoana, este cel ce devine substratul identității, într-o lume în care evoluția tehnologică induce o permanentă schimbare și ca urmare riscul inevitabil al alienării. Existența nu mai e guvernată de nici un principiu, cu excepția celui al subiectivismului absolut. Anarhia și iresponsabilitatea sunt implicite. Tranziența radicală, ca unică realitate de necontestat, abolește normele etice tradiționale. Eticul e înlocuit de estetic, la rândul lui guvernat de norme cu totul relative, mergând de la sordid până la grotesc și monstruos. Existența încetează a se mai supune raționalității, decenței sau bunului simț, alterările dramatice ale biologiei și psihologiei având implicații șocante.
În final, însuși ontologicul este alterat. Căci, oare, va mai putea omul trăi astfel? Și cum? Cu o singură condiție: să înceteze a mai fi om. Dar asta se și dorește: crearea unui „om nou”, dezumanizat, infinit maleabil și obedient. Tocmai în virtutea iluziei sale că el ar fi cel care alege permanent, el va fi în realitate cel ce nu alege niciodată. Da, își va putea alege „genul și partenerii” așa cum alege canalele TV cu telecomanda. Dar de fapt patimile sale vor alege pentru el. Prin intermediul lor, el va fi astfel pururea la cheremul alegerilor induse de demon. Acesta este viitorul pregătit omului în societatea post-creștină de corectitudinea politică: un om inconsistent și în ultimă instanță inexistent, epitom al unei utopii de coșmar.
Citește și Statul fundamentalist secular (I)
Note bibliografice:
[1] Vezi cazul lui Emmanuel Terray, descris cu luciditate de Andrei Pleșu în „A treia zi a comunismului?”, în A. Pleșu, G. Liiceanu, H. Patapievici, O idee care ne sucește mințile, Humanitas, 2014, p. 13.
[2] Ibidem.
[3] Raymond Raehn, „Rădăcinile istorice ale Corectitudinii Politice”, în Political Correctness: A Short History of an Ideology, ed. W. Lind, Free Congress Foundation, 2004, p. 12.
[4] Propagandist al Partidului Comunist German în epoca de la Weimar, colaborator al Internaționalei Comuniste (Comintern) și al poliției secrete sovietice (CEKA, OGPU) între 1917-1934 (http://en.wikipedia.org/wiki/Willi_Münzenberg). El a definit misiunea Institutului de la Frankfurt astfel: „Vom organiza intelectualii și-i vom folosi pentru a face civilizația occidentală atât de coruptă încât să pută. Doar atunci, după ce-i vom fi alterat toate valorile și făcut viața imposibilă, vom putea impune dictatura proletariatului.” (cf. www.americanthinker.com/2009/05/hate_crime_legislation_back_do.html).
[5] Vezi Sigmund Freud, Disconfort în cultură, Ed. All, București, 2011.
[6] Această plasare a sensului vieții în sfera imanentului, reducerea umanului la satisfacerea preferințelor și instinctelor, e exprimată plastic de Fukuyama: „Fiind de acord privind țelurile, oamenii nu vor mai avea motive să se lupte între ei. … Un câine e mulțumit să doarmă toată ziua la soare cât timp e hrănit, deoarece nu e nemulțumit de ceea ce e. Nu-l preocupă că alți câini o duc mai bine ca el, nici că-i stagnează cariera lui de câine, ori că undeva în altă parte a lumii câinii sunt oprimați.” (Francis Fukuyama, The End of History and the Last Man, Free Press, New York, 1992, p. 311.)
[7] http://en.metapedia.org/wiki/Sexual_Bolshevism.
[8] Andrew Breitbart, Righteous Indignation. Excuse me while I save the world, Grand Central Publishing, 2011.
[9] Herbert Marcuse, „Some Social Implications of Modern Technology”, în Studies in Philosophy and Social Sciences, Vol. IX (1941). Cf. Moya K. Mason, Herbert Marcuse: Evolution and Transformation of Individuality and Reason, www.moyak.com/papers/herbert-marcuse-sociologist.html.
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
