Fertilizarea in vitro: Unde este, de fapt, problema

de Alin Vara, Contributors.ro

Pe scurt, metoda in vitro presupune fertilizarea, în condiții de laborator, a mai multe ovule (de obicei produse prin suprastimulare hormonală) de către celule reproducătoare masculine. Vor rezulta astfel mai mulţi embrioni din care câțiva, (cei “de calitate”) vor fi introduşi în uter, iar ceilalți vor fi sau congelaţi, sau distruşi. Ca rezultat al introducerii embrionilor în uter, este posibil ca mai multe sarcini să se producă, acest fapt aducând o serie de alte riscuri: avort spontan, naştere prematură, creşterea mortalităţii infantile, probleme de sănătate severe pentru nou-născuţi. Cu alte cuvinte, problema fertilizării in vitro este una morală.

Biserica Catolică interzice fără echivoc această metodă, considerând că aici se întâlnesc mai multe tipuri de încălcări grave ale demnităţii umane: în primul rând, disocierea actului procreativ de cel al uniunii intime conjugale: pe de o parte, destinul naşterii unei fiinţe umane este plasat în stăpânirea unui proces tehnologic; pe de altă parte, actul sexual prin care cei doi parteneri se dăruiesc unul celuilalt într-o comuniune de iubire pierde dimensiunea deschiderii către o nouă viaţă, eliberându-l de responsabilitate şi transformându-l într-un act egoist.

În al doilea rând, ideea că anumiţi embrioni vor fi distruşi, iar alţii vor fi congelaţi pentru diferite scopuri (dacă nu vor fi distruși, aceștia vor fi folosiți pentru experimente sau pentru repetarea procedurii) presupune o crimă şi un abuz. Că un embrion este o fiinţă umană este un lucru care apare de la sine înţeles nu numai pentru o sensibilitate religioasă, ci pentru orice om cu minime cunoştinţe de biologie şi deschis către folosirea liberă a raţiunii. Fie că este compus doar din celula-inițială, fie din 2, 4 sau 8 celule, embrionul are deja întregul cod genetic al viitorului individ matur şi este deja “programat” în mod misterios pentru a se dezvolta neîntrerupt. Simpla presupunere potrivit căreia calitatea de fiinţă umană se dezvoltă gradual, şi nu este prezentă din chiar clipa fertilizării este un ultragiu la adresa bunului-simţ, pentru că nimeni nu ar mai putea în acest caz să decidă unde este graniţa dintre fiinţă şi nefiinţă, dintre cel care merită şi cel care nu merită să moară. Nici definiţia bazată pe prezenţa raţiunii şi a conştiinţei de sine nu se desprinde de un caracter profund inuman: să înţelegem că un nou-născut a cărui raţiune abia se dezvoltă are mai puţină demnitate decât un adult? Dar un om aflat în comă?

Rezultă aşadar că fertilizarea in vitro pleacă de la premisele unei crime, a instrumentalizarii vieţii umane şi a disoluţiei morale a actului conjugal, putând deci să fie calificată ca o încălcare gravă a demnităţii umane. Rămâne doar problema reacţiilor viitoare din spaţiul public românesc. Polonia a fost, acum câteva luni, scena unor dezbateri aprinse în politică, media, mediul academic pe tema legalizării acestei metode. Biserica a ameninţat chiar cu excomunicarea acelor politicieni care vor vota “pentru”. Faptul că la noi iniţiativa a fost promovată atât de uşor de o coaliţie “de dreapta” este curios, cu atât mai mult cu cât această coaliţie are şi o grupare conservatoare sau creştin-democrată. Nu ar fi prima dată: în februarie anul acesta, deputatul PDL Mihaela Șandru a propus un proiect de lege care înlesneşte procedurile pentru apelul, de către cuplurile infertile, la mame-surogat. România ortodoxă s-ar clasa astfel printre cele mai liberale țări din acest punct de vedere. Nici problema legalităţii avorturilor “la cerere” nu pare a se afla pe agenda nimănui.

În acest punct, cred că intervenţia fermă a actorilor din spaţiul public, cu precădere a celor care pretind că apără, de pe poziţii religioase sau nu, demnitatea umană devine imperios necesară. Timpul adevăratelor dezbateri a sosit.

, , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns