avort

Drama unui avort spontan: „Nici 10 copii n-o să-l înlocuiască pe cel pierdut”

marturia_3

Se zice că maternitatea e un dar pe care nu-l merităm întotdeauna… și totusi părea ceva atât de natural, de normal. După două sarcini mai mult decat ușoare (fără grețuri, fără picioare umflate, fără pofte nebune la miezul nopții) și nașterile și mai ușoare, mi se părea normală starea mea. Cei doi băieți minunați pe care îi aveam erau la școală deja și părea normal să mai apară un suflețel printre noi când am rămas gravidă. Câtă bucurie, câtă nerăbdare în a anunța pe toată lumea!

Cât de drăgălași mi se păreau cei mari când păstrau câte o bomboană și pentru „iedul cel mic” – cum îi spuneau ei. Câte întrebări din partea lor: de unde vin copiii? De ce stau în burtică? Ce mănâncă acolo? Mă aude? Pot să pun mâna să-l mângâi? Cum iese de acolo? Și tot atât de multe zâmbete și răspunsuri din partea noastră, a părinților. Până într-o zi, o zi pe cât de senină și călduroasă, pe atât de înnorată și zbuciumată pentru mine.

Aveam 13 săptămâni și jumătate de sarcină, teoretic scăpasem de perioada cu riscuri. Pe la prânz am început să mă simt agitată, dar și obosită… o stare ciudată pe care nu mi-o explicam. Am încercat să adorm un pic, în speranța că o să-mi treacă. După 10 minute în pat am simțit o durere ca un junghi și am sărit… m-am dus la baie și am văzut câteva firișoare de sânge. După experiența celor două sarcini perfecte, am crezut că e vorba de sângerarea ce are loc la nidarea sarcinii, la fixarea ei. M-am dus înapoi în pat și am stat, dar parcă în așteptare… așteptam ceva, fără să știu ce… după încă jumătate de oră începusem să am un fel de crampe menstruale și avem câteva pete mai mari de sânge. Abia atunci am realizat că s-ar putea să-mi pierd copilul, că s-ar putea să nu-i văd fața, să nu-l strâng în brațe…

Am început să-mi sun doctorița, dar era sâmbătă și nu mi-a răspuns nici la al 6-lea apel. Eram deja în mașină cu soțul și copiii când i-am trimis un mesaj, să sune cât mai repede cupă ce avea să-l citească, dar nimic. Pe drum simțeam deja cum curge din ce în ce mai mult sânge și știam că odată cu el iese din mine și pruncul pe care nu-l voi simți zbătându-se în burtica mea și nici nu-l voi auzi spunând „mama” și „tata”. Durerile contracțiilor pe care le simțeam erau mici în comparație cu cele din sufletul meu. Copiii mă întrebau de ce mergem la spital, de ce se grăbește tata, de ce plâng?! Nu putem spune nimic. Mi s-a părut că trec ore până am ajuns la spital, deși erau doar 15 minute. Am intrat tremurând la ghișeul principal și am început să-i explic doamnei de acolo ce mi s-a întâmplat… m-a oprit și mi-a spus să mă duc în capătul holului, că acolo e Urgența. Mă uitam stupefiată la cât de calma și indiferentă era, iar eu de-abia mai stăteam în picioare de durere. Am plecat spre ușa indicată și am intrat. Am început iar să-mi spun povestea grabită, în gândul meu speram că o sa vină un doctor să-mi facă o perfuzie și să se oprească tot și să fie totul bine. În loc de asta, m-a așezat pe un scaun cu rotile și a început să scrie fișa de internare: nume, prenume, vârsta, domiciliu, medic de familie, medic ginecolog, a câta sarcină, probleme medicale, tratamente… după 15-20 de minute am plecat cu tot cu scaun și cu o infirmieră la etaj. Aici am ajuns într-o sală, m-au urcat pe masă și o doamnă doctor, după ce m-a controlat, mi-a spus sec: „Aaa, dar ați eliminat tot…eu nici nu am ce curăți..” În momentul acela am simțit că nu mai respir, îmi doream să nu mai respir. Am început să plâng fără să ma pot controla, în hohote, în timp ce doctorița vorbea cu asistentele. Nu înțelegeam ce zic, nu le auzeam… auzeam doar niște chestii de metal cum cad în niște tăvi și în același timp auzeam bătăile inimioarei pe care le auzisem la ecograf cu 6 zile în urmă. Ce s-a întâmplat și de ce? De ce mie?

Citește mai multe mărturii și reportaje din volumul Fericiri născute și nenăscute

Printre sughițuri de plâns, am auzit-o pe doctoriță: „E prima sarcina?” „Nu, a treia.” „Și mai aveți copii?” „Da, doi.” „Și atunci de ce plângeți?”

Atunci am început să plâng și mai tare… cum să-i explic că el nu era un „accident”, un copil neplanificat, cum se spune în zilele noastre; era un copil dorit, iubit din prima clipă, așteptat, o Sofia sau un Luca. Ele tot întrebau de ceilalți copii ai mei, iar eu mă gândeam ce o să le spun când o să mă întorc acasă, ce am facut cu bebelușul lor? După încă o criză de plâns, timp în care doctorița mă curăța cu niște chestii de metal reci care parcă mă zgâriau pe dinăuntru, mi-a spus sec: „Dacă nu te oprești o să-ti fac niște calmante”. Nu vroiam să mă drogheze, așa că am încercat să mă opresc, deși prin fața ochilor îmi treceau numai imagini văzute pe internet ale pruncilor avortați… Am fost dusă apoi într-un salon. Cruzimea situației: era un salon cu viitoare mămici care aveau amenințare de avort și stăteau în spital pentru tratament; ele erau gravide și cândva, aveau să-și țină pruncii în brațe. Culmea cruzimii: salonul meu era deasupra sălii de naștere și tocmai după ce m-am așezat în pat, a început o naștere: am auzit țipetele femeii în timpul durerilor și, după câteva secunde de liniște, un plâns firav al bebelușului. Mi-am dorit atunci să fi murit, deși știu că e păcat, dar nu mai puteam îndura.

 

Vă rugăm să ne sprijiniți trimițând mărturii sau îndemnând persoanele cunoscute care au trecut prin criza de sarcină să trimită mărturii la 101marturii@gmail.com Numele și datele personale nu vor fi făcute publice decât la cerere.

 

M-am dus la cabinetul doctoriței și i-am cerut să-mi facă externarea. Probabil păream nebună, dar i-am explicat că nu pot sta așa și că risc să-mi pierd mințile dacă mai stau. M-a înțeles, mi-a făcut externarea și mi-a spus cu glas stins: „Sigur o să mai rămâneți gravidă, nu vă faceți griji.” La fel de stins, i-am spus că nici 10 copii n-o să-l înlocuiască pe cel pierdut.

Deși între timp am mai născut un copil, din când în când îmi dau seama că ar fi trebuit să am 4 copii în jurul mesei… și atunci iar mi se umezesc ochii și simt o durere în piept. Mă întreb dacă ar fi fost fetiță sau băiat, blond sau brunet, cu ochi albaștri sau căprui. Și mă mai întreb ceva: sufletul lui unde e?! Știu că Biserica spune că sufletele nebotezate merg în Iad, dar eu cred într-un Dumnezeu blând și bun și iubitor, care se milostivește de pruncii nenăscuți și îi primește în Rai.

Adina H., 31 ani, Piatra-Neamț

Din cartea Fericiri născute și nenăscute. Mărturii despre viață, de Daniela Bălinișteanu, Ed. Doxologia, Iași, 2013
Foto: Dreamstime.com

Citește aici mai multe mărturii despre criza de sarcină

 


Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Taguri

Articole relaționate

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *