De ce mi-am pierdut încrederea în mişcarea pentru dreptul la alegere al femeii

de Jennifer Fulwiler


1 noiembrie 2012 (NCRegister) – Stăteam aşezată într-un fotoliu din dormitor când a sunat telefonul. Era o prietenă de-a mea, Sara, care plângea în hohote atât de rău încât cu greu mi-am dat seama cine era.

Într-un sfârşit s-a adunat un pic, cât să putem vorbi. Cu o voce obosită, de parcă ar fi îmbătrânit cu 100 de ani în răstimpul în care nu ne mai văzusem, mi-a zis: „Sunt însărcinată”.
Inima mi-a stat în loc pentru ea. Eu eram atunci cu totul adepta dreptului femeilor de a alege şi nu găseam tulburătoare ideea unui avort, dar prietena mea nu era de aceeaşi părere. Îmi spusese de nenumărate ori că respectă dreptul celorlalte femei de a alege să facă un avort, dar că ea nu ar putea face niciodată aşa ceva. Şi mai ştiam şi că nu era încântată de tipul cu care se vedea, un tânăr pe nume Rob. Era chipeş şi carismatic, dar avea probleme serioase cu băutura şi nu o respecta aşa cum ar fi meritat.
Am ascultat-o în timp ce-mi explica printre lacrimi cât de distrusă ar fi devenit viaţa ei dacă ar fi păstrat copilul, mai ales al lui Rob. Recent se hotărâse să se despartă de el – iar acum gândul că ar putea fi legată de el pe viaţă şi fără cale de ieşire îi producea rău fizic. În afara de asta mai era şi faptul că un copil i-ar distruge traseul profesional, ea fiind în facultate, … apoi că nu voia să fie mamă acum, iar dacă s-ar fi întors de la şcoală acasă la ai ei însărcinată, părinţii cu siguranţă n-ar mai vrea să aibă de-a face cu ea. Mi-a zis: „Să rămân gravidă era cel mai mare coşmar al meu, şi de aceea am apelat la contracepţie”. Ceva n-a mers cum ar fi trebuit şi contracepţia a rămas fără efect.
Am încercat să deturnez discuţia către o direcţie mai constructivă, utilizând cuvântul care trebuia să le facă pe femeile generaţiei noastre să se simtă atât de stăpâne pe situaţie: „Hai să vorbim despre opţiunile tale”, i-am sugerat.
Opţiuni?” A izbucnit într-un hohot amar de râs: „Eu n-am nicio altă opţiune.”
Sara s-a dus la o clinică de avorturi unde cei de acolo „i-au rezolvat” problema. N-am mai vorbit niciodată despre asta de atunci, s-a distanţat de mine şi de mulţi dintre prietenii ei în lunile care au urmat până ce legătura s-a răcit de tot.
Încă mă mai gândesc la Sara din când în când, mai ales când dau peste articole de genul celui care face valuri acum pe site-ul www.patheos.com, în care Libby Anne scrie despre motivele pentru care şi-a pierdut încrederea în mişcarea pro-viaţă. Povestea ei îmi reaminteşte de propria mea poveste. Deşi convertirea mea a luat-o în sens invers decât a ei, ambele schimbări de percepţie au gravitat în jurul problematicii contracepţiei, a calităţii de fiinţă umană a fătului şi a răspunsului la întrebarea legată de ce le face pe femei cu adevărat libere. M-am tot gândit la asta de când i-am citit articolul şi am hotărât să-mi fac cunoscută şi eu povestea.
Cui îi este frică de informare?
Primul semnal de alarmă că ceva este în neregulă cu mişcarea pentru dreptul la alegere al femeii s-a declanşat când am observat că exista o mare frică de informare. După un an sau doi de la incidentul cu Sara, o altă prietenă a intrat în criză când a aflat că este gravidă (tot datorită metodelor contraceptive care dăduseră greş) şi se lupta între a face sau nu avort. M-a rugat să caut nişte informaţii legate de stadiul de dezvoltare a copilului ei până la acel moment şi m-am documentat on-line.
Am găsit nişte imagini şi descrieri ale dezvoltării fetusului şi am fost uluită de cât de puţine ştiam. În tot răstimpul petrecut vorbind despre dreptul femeilor la avort, nu m-am sinchisit să aflu detalii despre ce se întâmplă cu adevărat în uterul unei femei când este însărcinată şi nimeni nu m-a încurajat în direcţia asta. Nu auzisem niciodată că fetuşii au membre şi papile gustative la 8 săptămâni sau că începeau exerciţiile de respiraţie la 11 săptămâni. Am luat o pauză şi m-am gândit la asta pentru mult timp.
Asta nu m-a făcut să-mi schimb poziţia de adeptă a dreptului femeilor la alegere, dar pentru prima oară puteam înţelege de ce unele persoane nu se simt tocmai comod când vine vorba să facă un avort.
Cel mai evident lucru care mi-a sărit în ochi a fost că site-urile pro-viaţă abundă în aceste informaţii. Adepţii vieţii le încurajează pe femei să se auto-educe în legătură cu sarcina, le sugerează să-şi facă ecografii ca să vadă ce se întâmplă în interiorul corpului lor şi le oferă spre educare informaţii legate de toate aspectele privind aparatul reproducător feminin.
În cealaltă tabără, a mişcării pentru dreptul la alegere este o cu totul altă situaţie.
Mi-am început căutările pe site-urile furnizorilor de avorturi şi pe cele ale diferitelor organizaţii feministe, care, presupuneam eu, le-ar fi dotat pe femei cu informaţii exhaustive ca să le ajute să facă o alegere informată. Spre surprinderea şi îngrijorarea mea, n-am putut găsi nici măcar o fărâmitură de informaţie despre dezvoltarea fetală pe niciunul dintre site-urile mişcării pentru dreptul la alegere. În schimb, toată documentaţia lor legată de metodele abortive erau pline de eufemisme jignitoare. Chiar şi când descriau avorturile din trimestrul II de sarcină se foloseau de termeni dubios de vagi când vorbeau despre „golirea uterului de conţinut”. M-am simţit de parcă mă întorsesem în timp în Anglia victoriană, unde femeilor nu li se spunea crudul adevăr, nici când era vorba despre propriile trupuri, pentru a nu le tulbura.
Calitatea de fiinţă umană a fătului – celălalt bau-baual problemei
Nicăieri n-a fost frica de informare mai evidentă decât în chestiunea calităţii de fiinţă umană a copilului nenăscut. I-am ridiculizat mereu pe cei care erau împotriva avorturilor şi dragostea lor faţă de zigoţi, şi ne-am simţit adesea triumfători când le-am deschis ochii să vadă bau-bau-ul din încăpere pe care-l ignoraseră, şi anume că nu ar trebui să aprecieze aceste forme de viaţă ca fiind umane atâta timp cat nu se ţin parastase şi pentru produsul avorturilor spontane, de exemplu. Dar pe măsură ce întrebările mele legate de concepţia despre lume a mişcării pentru dreptul la alegere al femeii apăreau, am început să observ că şi noi aveam propriul bau-bau.
Am râs la ideea că un embrion de 3 zile ar putea fi complet uman, dar m-a izbit o lipsa de interes în a stabili odată pentru totdeauna când fătul devine astfel. Oameni din interiorul mişcării pentru dreptul la alegere al femeii strâmbau din nas la ideea că un fetus în vârstă de 7 săptămâni ar putea fi considerat om, şi erau ferm convinşi că un copil nenăscut este om deplin abia cu o zi înainte să se nască. Asta înseamnă că există un moment de la care nu mai vorbim de fetuşi„sub-umani”, ci de un pui de om deplin. Totuşi nu am reuşit să obţin nici măcar un singur răspuns despre când ar fi acel moment, nici de la indivizi, nici din declaraţiile oficiale ale diferitelor organizaţii. Nu există absolut niciun interes de a afla când ar trebui să protejăm viaţa umană nenăscută.
N-o să uit niciodată momentul în care am citit prima oară documentele legate de cazul Stenberg vs. Carhart judecat în faţa Curţii Supreme de Justiţie. Oameni inteligenţi şi educaţi – câţiva dintre ei conducători ai ţării noastre – au dezbătut cu sânge rece care ar fi cea mai eficientă metodă de a omorî copiii care erau aproape sau trecuţi de stadiul de dezvoltare intrauterin de la care sunt socotiţi viabili. Colegiul American al Medicilor Obstetricieni şi Ginecologi au emis un memoriu prin care recomandau procedura dilatării şi extracţiei (D&X), o metodă prin care copii sunt născuţi, după care sunt ucişi în afara pântecului matern. Motivele lor?
Metoda D&X prezintă o serie de avantaje faţă de alte metode abortive folosite în cursul aceleiaşi perioade de gestaţie. Comparată cu metoda D&E (dilatare şi evacuare) care implică dezmembrarea fătului, D&X prezintă un risc mai scăzut de perforare a uterului sau de sfâşiere a colului uterin pentru că medicul ginecolog face mult mai puţine mişcări la nivelul uterului cu instrumente ascuţite, iar prezenţa fragmentelor osoase de natură fetală care ar putea vătăma uterul femeii sau colul uterin este redusă. De asemenea s-a dovedit adesea că metoda D&X reduce riscul de ţesut fetal rămas în uter, o complicaţie gravă a avorturilor care provoacă adesea moartea femeii, şi reduce cazurile de cap fetal dezmembrat care pluteşte liber şi care poate fi destul de dificil de prins şi înlăturat de către medicul ginecolog şi poate din acest motiv provoca vătămarea mamei (sublinierea mea).
A.C.O.G. (American Congress of Obstetricians and Gynecologists) şi-a exprimat recent dezaprobarea faţă de practica naşterii la domiciliu, pentru că erau îngrijoraţi de sănătatea copiilor.
Şi totuşi tot ei declarau, cu sânge rece, că este mai bine să fie omorâţi copiii în afara pântecelui matern pentru ca mamele lor să nu fie rănite de capetele lor decapitate.
M-a lăsat mută gradul de disociere pe care-l vedeam nu numai printre grupurile de extremişti, dar şi în cazul persoanelor obişnuite care erau pentru dreptul la alegere al femeii de a-şi omorî copilul. Recent am vizitat copilul unei prietene aflat în secţia de terapie intensivă a nou-născuţilor la un spital regional şi mi-am adus aminte că bebeluşul din incubatorul aflat în faţa noastră se născuse cu o săptămână în urmă, înainte să împlinească 24 de săptămâni de gestaţie, iar acum avea 25 de săptămâni de existenţă. Acest bebeluş avea aceiaşi vârstă cu copiii a căror metodă de exterminare fusese dezbătută în cazul Stenberg vs. Carhart. Dacă l-am fi omorât în incubator, ziarele ar fi vuit la auzul unei aşa tragedii, dar dacă ar fi fost omorât la exact aceeaşi vârstă ca urmare a unei naşteri induse ar fi fost doar o procedură medicală aprobată de A.C.O.G.
Am observat un grad de negare aproape patologic, atât la mine cât şi la marea comunitate care susţine dreptul la alegere al femeilor, a problematicii când un fetus devine om şi când avortul devine infanticid. Când se exercită presiune asupra noastră pe acest subiect, ne eschivăm mereu, în general invocând faptul, absolut irelevant, că aceste proceduri sunt rare în comparaţie cu avorturile din primul trimestru. Chiar dacă mulţi dintre noi eram îngroziţi de ideea unor asemenea incidente, o presiune mare ne-a împiedicat să privim în ochi această chestiune de viaţă şi de moarte şi să-i spunem pe nume unei orori atunci când o avem în faţă.
Ce le lipseşte în realitate pe femei de libertatea lor reproductivă?
Am întâlnit un nivel de inconsecvenţă şi ipocrizie intelectuală care frizează nebunia. Am observat acest lucru şi la mine: oricâte semne de atenţionare mi-apăreau în drum, oricâte informaţii mă îndrumau în direcţia acceptării calităţii de fiinţă umană a copilului nenăscut, n-am reuşit să mă dezic de opiniile mele pentru dreptul la alegere al femeilor de a face avort. Deşi mă simţeam din ce în ce mai puţin confortabil cu această chestiune, exista ceva în mine care urla că dacă voi renunţa să sprijin avorturile mă voi face vinovată de încurajarea femeilor să fie sclavele propriei naturi.
Această tensiune s-a amplificat pe măsura trecerii lunilor, iar apoi a anilor până când, într-o zi, a atins punctul critic.
Mi-am aruncat privirea pe un articol din revista „Time în care erau informaţii de la institutul Guttmatcher despre motivele cele mai întâlnite pentru care femeile fac avorturi. M-a uimit faptul că niciunul dintre aceşti factori de pe listă nu erau spuşi femeilor ca să fie atente înainte de a se antrena în activitatea sexuală. N-ai bani ca să creşti copilul? Nu crezi că prietenul tău ar fi un tată bun? Nu te simţi pregătită să fii mamă? Femeile n-au fost niciodată atenţionate să ia în seamă aceşti factori înainte de a face sex, ci numai după ce au rămas însărcinate.
Principiul de bază al mişcării pentru dreptul la alegere al femeii, din care îşi trage seva toată ideologia ei, este ca sexul să nu aibă consecinţe pe viaţă.
Mi-am dat brusc seama că strădania de a menţine acest „principiu” a condus la toate acele afaceri dubioase, la toată frica de informare, la toată echilibristica mentală pe care am observat-o. De exemplu:
            Dacă este adevărat principiul că sexul nu trebuie să aibă consecinţe pe viaţă, atunci viaţa din pântece nu poate fi umană pentru că altfel, când contracepţia dă greş sau în alt mod te trezeşti cu o sarcină nedorită, devii pur şi simplu părinte şi principiul se dovedeşte a nu mai fi valid.
            Dacă este adevărat principiul că sexul nu trebuie să aibă consecinţe pe viaţă, atunci oamenii ar putea să aibă o activitate sexuală după bunul plac, fără a se gândi să fie părinţi. Iar dacă este adevărat că este acceptabil din punct de vedere moral ca oamenii să se bucure de viaţa sexuală fără a se gândi să fie părinţi, atunci avortul este în regulă. Metodele contraceptive au un coeficient de eficacitate sporit, mai ales când sunt luate pe termen lung. Mai adăugaţi la asta faptul că mentalitatea anticoncepţională le îndeamnă pe femei să se implice într-o activitate care generează copii, chiar dacă sunt absolut sigure că nu sunt în stare să crească un copil şi aşa le vedem pe femei cum se simt ca prinse în capcană şi se gândesc că singura cale de scăpare este pe uşile clinicii locale de avorturi.
De-a lungul anilor, am auzit mulţi militanţi pentru viaţă spunând lucruri de genul: „Dacă te implici în activitatea care generează copii, s-ar putea să concepi un copil; iar dacă eşti absolut sigură că nu eşti pregătită să ai un copil, atunci evită activitatea care generează copii”. Mişcarea pentru dreptul la alegere al femeii a respins, adesea cu mult sarcasm, asemenea argumente pentru că sunt exagerat de simpliste, ba chiar asupritoare. Şi totuşi nu este adevărat? Acum că am privit la dedesubturile percepţiei asupra lumii pe care o are mişcarea pentru dreptul la alegere, am ajuns să văd acest lucru ca fiind încă un exemplu că cei care promovează viaţa le respectă pe femei îndeajuns de mult încât să le zică adevărul gol-goluţ pe care s-ar putea să nu vrea să-l audă, dar de care au nevoie să-l audă. Şi deşi am crezut mult timp că cei care sunt pro-viaţă le liniştesc pe femei cu răspunsuri drăguţe, când am privit mai îndeaproape această mişcare am aflat că adepţii ei sunt destul de realişti în legătură cu complexitatea vieţii şi surprinzător de conştienţi că lucrurile nu funcţionează de fiecare dată aşa cum ne-am dori. Am fost surprinsă când am aflat că în SUA sunt mai multe centre de asistenţă încaz de graviditate decât clinici pentru avorturi şi că Biserica Catolică, care este cea mai mare organizaţie pentru-viaţă din lume, este în acelaşi timp şi cea mai mare organizaţie de caritate de pe mapamond.
Când mi s-au lămurit toate aceste lucruri, m-am gândit la toate prietenele mele care au ajuns până la urmă în sălile de aşteptare ale clinicilor pentru avorturi şi am plâns din nou pentru ele. În cazul fiecăreia exista o întrebare nerostită dar care îşi făcea simţită palpabil prezenţa: Cum de a fost posibil acest lucru? Aceste tinere femei au urmat toate regulile. Au încercat să facă ceea ce era bine: nu s-au culcat cu oricine, n-au avut o viaţă iresponsabilă. Au folosit metode contraceptive cu conştiinciozitate, exact cum trebuia să procedeze. Li s-a spus că acesta este drumul către o viaţă liberă şi au fost năucite şi şocate să afle că au ajuns într-un punct în care nu mai aveau opţiuni veritabile, constrânse de propriile situaţii personale.
Cred că majoritatea celor care sunt pentru dreptul femeii la alegere îşi menţin acest punct de vedere pentru că vor să le ajute pe femei. Am fost şi eu o adeptă a dreptului la alegere al femeii pentru binele surorilor mele din toată lumea şi la o primă privire părea că această atitudine era cea mai compătimitoare. Dar după ce am privit mai atent la ce se petrecea dincolo de uşile închise ale mişcării pentru dreptul la alegere al femeilor, am cerut informaţii detaliate, după ce am recunoscut dreptul al demnitate al femeilor de toate vârstele (inclusiv al celor nenăscute încă) şi am pus întrebări deranjante despre ce înseamnă în realitate libertatea reproductivă, am devenit o adeptă a mişcării pentru viaţă.

, , , , , , , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns