Cuvântul „mamă” nu are nici un adjectiv / Mărturii despre criza de sarcină #21

101 femei fericite

Mă numesc Diana. În urmă cu 3 ani de zile, în 2013, am cunoscut un băiat pe nume Denis, cu care ulterior am început o relație. Între noi era o oarecare diferență de vârstă, pe atunci eu aveam 16 ani jumătate și el 28. De fapt era o mare diferență de vârstă, dar când ești îndrăgostită e greu să mai vezi lucrurile așa cum sunt.

Prima noastră întâlnire a fost la Biserică și astfel aveam impresia că mi l-a trimis Dumnezeu, mai ales că prima mea relație nu fusese tocmai „roz”. Se comporta foarte frumos cu mine, avea un stil vestimentar remarcabil și o experiență de viață care-l făcea să pară „copt la minte”. Credeam că de un astfel de bărbat am nevoie. Ne înțelegeam destul de bine, ieșeam des împreună, mergeam pe la mănăstiri, în diverse locuri, pe care nu avusesem ocazia să le văd înainte. Dar cel mai mult petreceam timpul acasă la mine.

Mai multe mărturii la FemeiFericite.com Trimite și tu mărturia ta, chiar și sub anonimat, la 101marturii@gmail.com pentru publicare pe site și în volum! Povestea ta poate salva vieți!

În aparență era destul de „diplomat”, dar mai apoi am aflat despre preocupările lui și implicarea în afaceri nu tocmai legale. M-a durut să știu că imaginea pe care o afișa mereu era doar de fațadă și că, de fapt, alta-i este firea. Dar l-am iertat de cum a promis că n-o să se mai repete și că renunță doar pentru a nu-mi face mie rău și l-am acceptat cu toate că nu și-a ținut promisiunea. Anturajul în care era implicat avea o influență foarte urâtă asupra lui. La un moment dat, pe când era plecat în străinătate, prietenii lui răspândise zvonuri cum că eu urmează să mă mărit cu un alt băiat, ori că eu ies deja cu alții, fapt care a creat iarăși ceva tensiuni în relația noastră. Deși nu era nimic adevărat, dar îi sădiseră lui îndoieli.

Când a venit iarăși în țară, mi-a spus că oricum o să mă ia de nevastă, că plănuiește să mă ceară cât mai curând și că n-ar fi nimic rău dacă am „grăbi” lucrurile între noi, mai precis, mi-a cerut să întrețin relații intime cu el. Am acceptat. Nu s-au schimbat prea multe. Sau, cel puțin, așa aveam eu impresia. Însă vreo două luni am stat ca pe ace pentru că aveam ceva întârzieri. Discutasem cu el și îmi zicea să nu-mi fac griji, că o să fie totul în regulă, că e doar de moment. Însă un test de sarcină mi-a confirmat lucrul de care mă temeam. Urma să am un copil!

Prima reacție a lui, când i-am dat vestea a fost: „Mergem la doctor, faci un control și o să-l scoți!” Așa urma să facem. Părinții mei nu aveau să afle, scăpam repede. Sora mea era singura care știa situația și, la fel, sugerase să renunț la sarcină pentru „binele” nostru. M-am spovedit, dar nu am spus despre sarcină și nici despre intențiile noastre. Astfel că, după Paște, am făcut programare la o clinică pentru a avorta. Dar, cum nu am avut scuză să plec de acasă (mama nu prea îmi dădea voie peste tot, cu toate că îl cunoștea destul de bine), am ratat programarea. El încă mă presa cu telefoane și mesaje să fac cumva să ajung la clinică.

M-am dus într-un pelerinaj la Mormântul Părintelui Arsenie Boca. Tot drumul, până acolo eram frământată de gânduri negre și chiar îmi ziceam, în sinea mea: „Dă Doamne să scap de sarcină!”. Când am ajuns acolo, mi s-au risipit toate. Frica, îndoielile…
Când am venit acasă, aveam impresia că totul se schimbase. Eram luminată la față, mă simțeam ușurată, liberă, veselă… Până și el, care era atât de hotărât în privința avortului, a zis că o să facă cumva să-și asume responsabilitatea, așa că a venit la mine acasă, chiar înainte să plece în străinătate din nou și le-a spus părinților mei că ar fi bine să grăbim nunta că „nu se simte ea bine”. Părinții, inițial au fost șocați, dar apoi, s-au conformat. Se făceau pregătirile de nuntă, totuși…

După plecarea lui, am avut impresia că am fost abandonată. Mă simțeam groaznic, mai ales că el nu era lângă mine să mă susțină, nu mă încuraja nimeni cu o vorbă bună și chiar eram blamată de toată lumea pentru că eram însărcinată fără a fi căsătorită, sau cel puțin așa aveam impresia. Situația mea era foarte delicată, chiar mă bântuiau gânduri oribile și slăbiciuni pe care în mod normal nu le-aș fi experimentat… chiar suicidul…

Relația cu el, după ce a plecat iar, a devenit chinuitoare. Chiar nu mă sprijinea cu nimic; la un moment dat chiar ajunsese să mă amenințe că „nu mai prind Anul Nou”, pentru că nu era genul de situație la care el se aștepta. Deci, am anulat orice plan de viitor cu el.
Urma să am o fetiță… Scriu că „urma”, deși o vedeam – dar așa se zice. La primul ecograf, am plâns de emoție când am văzut cum mișca în burtica mea… Mi s-a strâns tot părul în vârful capului. M-am dus la părintele duhovnic și m-am spovedit curat de data asta. Mi-a zis că e o mare binecuvântare să poți da viață și că va fi motiv de bucurie în casă. M-am liniștit, căci nu mai era nici Denis care să mă preseze sau să mă influențeze negativ. Așteptam cu nerăbdare să nasc. Și, în noiembrie 2015, s-a întâmplat și asta.

După câteva ore care mi-au părut extrem de lungi, am adus-o pe lume pe Mihaela. Doctorul mi-a așezat-o pe burtă chiar după naștere și am avut impresia că mi s-a lipit de spate. Când am văzut-o cât de firavă e, m-au năpădit iar lacrimile. Cuvântul „mamă” nu are nici un adjectiv. Toate fricile mi s-au risipit. Părinții mă ajută să o cresc, suntem și așa o familie numeroasă. Adică Mihaela are 2 unchi și o mătușă, bunici, străbunici… și toată lumea o adoră. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că e sănătoasă. Se putea naște cu orice boală, drept pedeapsă că lucrurile s-au întâmplat fără o binecuvântare (în afara căsătoriei), sau ca și plată pentru simplul fapt că am vrut să o ucid. Dar, numai bucurii și liniște mi-a adus. E foarte cuminte și vioaie. Nici n-am cuvinte să descriu cât înseamnă pentru mine.

Tatăl ei, deși susținea sus și tare să fac avort, acum e foarte atașat de ea și mă ajută cu ce e nevoie pentru creșterea ei, ba chiar m-a rugat să-i mai acord o șansă, pentru a nu crește copilul fără tată. Dar, eu nu cred că trebuie să mă jertfesc așa. Nu se va schimba, asta e clar. Desigur, fetița va ști de existența lui, îl va respecta, poate și iubi, dar eu nu mă pot întoarce… Nu mi-a fost alături când am avut cea mai mare nevoie și nu cred că mi-ar fi alături mereu.

Și… într-adevăr, fetița e o binecuvântare. Uneori aș strânge-o-n brațe cât de tare pot, atât de mult o iubesc. Și mă bucur că mi-a fost dată șansa să o pot ține la piept. Nici nu vreau să mă gândesc în ce situație aș fi fost dacă făceam ceea ce plănuisem la început…

Diana P., 20 de ani, Vaslui

Citește aici mai multe mărturii despre criza de sarcină

 

, , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns