EXCLUSIV ONLINE: Criza familiei și apariția homosexualității / Din cartea „Fața nevăzută a homosexualității” de Virgiliu Gheorghe și Andrei Dîrlău

Extras din cartea „Fața nevăzută a homosexualității”, de Virgiliu Gheorghe și Andrei Dîrlău, Ed. Christiana, București 2014

Deși poate părea ciudat, prima cauză și poate cea definitorie, prin consecințele ei, pentru tema homosexualității, o constituie criza vieții de familie din zilele noastre.

Desigur, probleme au existat intotdeauna și psihopatologiile nu au lipsit din istoria umanității. Din păcate, insă, acum, cazurile excepționale au ajuns normalitate in contextul bombardamentului la care este supusă viața de familie.

Dezvoltarea emoțională și identitară a copilului, deci a adultului de mai tarziu, este strans legată de relația sa cu părinții, de climatul vieții de familie. Dintr‑un studiu realizat in anul 1969, rezultă cu claritate diferența care există intre homosexuali și heterosexuali in privința relațiilor de familie și a relației lor cu părinții. Grupul de control era format din 89 de heterosexuali, iar eșantionul studiat era de 46 de homosexuali. Primul procent indicat in fiecare caz corespunde răspunsurilor date de heterosexuali, iar al doilea corespunde răspunsurilor primite de la homosexuali:

–          „Nu m‑am înțeles niciodată foarte bine cu tata” – 7% din heterosexuali față de 57% din homosexuali

–          „Am fost mult mai apropiat de mama decât de tata” – 28% din heterosexuali față de 76% din homosexuali

–          „Tata și cu mine am petrecut foarte puțin timp impreună” – 27% din heterosexuali față de 74% din homosexuali

–          „Mama și tata nu erau interesați de același lucruri” – 17% din heterosexuali față de 61% din homosexuali;

–          „Mama și tata nu au avut o căsnicie fericită” – 8% din heterosexuali față de 52% din homosexuali

–          „Cand părinții se certau, simțeam de obicei că mama avea dreptate” – 19% din heterosexuali față de 61% din homosexuali” (Snortum și colaboratorii, 1969)1

Același studiu a investigat și comportamentul homosexualilor cand erau copii:

–          „Am participat foarte rar la sporturi competitive ca baseball‑ul” – 12% din heterosexuali față de 52% din homosexuali

–          „Cand eram copil, preferam să privesc decat să particip la jocuri de grup” – 9% din heterosexuali față de 48% din homosexuali

–          „Cred că nu am fost un atlet prea bun” – 34% din heterosexuali față de 72% din homosexuali

–          „In copilărie am avut o frică puternică de rănirea fizică” – 9% din heterosexuali față de 46% din homosexuali” (Snortum și colaboratorii, 1969)

Relația cu tatăl

De la inceputurile psihoterapiei de schimbare a orientării homosexuale, s‑a acordat un rol esențial relației băiatului cu tatăl său. In studiul său desfășurat pe 106 de bărbați homosexuali, Bieber (1962) constată că nici măcar intr‑un singur caz tatăl nu putea fi socotit un părinte normal. Cei mai mulți erau detașați de fiul lor, absenți sau ostili. În șase din celelalte cazuri, tatăl petrecea timp impreună cu fiul, dar îl disprețuia și îl umilea. În patru cazuri era ostil, iar in trei hiperprotector. Bieber ajunge la concluzia că un tată constructiv, care‑și susține băiatul, avand o relație caldă cu el, exclude posibilitatea unui fiu homosexual.

Trebuie precizat că absența relativă a tatălui din familie, cauzată de cerințele serviciului sau de cerințe mai puțin obișnuite, dar obiective, de ințeles, nu au in sine un rol patogenic (Bieber, 1962).

Numeroase studii au confirmat constatarea lui Bieber, nuanțând într‑o direcție sau alta importanța tatălui in dezvoltarea normală a identității băiatului (Bene, 1965; Snortum,1969; Thompson, și colaboratorii, 1973).

Majoritatea homosexualilor, observă Stephan, într‑un studiu realizat în 1973,

„nu au avut un model masculin pozitiv cu care să se identifice, ceea ce i‑a făcut să se identifice cu o femeie. Acest proces a fost probabil facilitat de faptul că normativitatea comportamentului pe care‑l presupunea rolul masculin n‑a fost incurajată de niciunul dintre părinți” (Stephan, 1973).

Intr‑o evaluare realizată pe un eșantion de peste 1.000 de homosexuali, s‑a constatat că nici măcar unul dintre ei nu fusese iubit și respectat de tatăl său (Irving și Bieber, 1979).

Comparand un grup de transsexuali și homosexuali efeminați și neefemininați cu unul de heterosexuali, o altă cercetare a constatat că tații homosexualilor și ai transsexualilor erau mult mai ostili, dar și mai puțin autoritari decat tații heterosexualilor. În plus, tații homosexualilor feminizați erau mult mai duri și egoiști decat ai celorlalți. Concluzia:

„Băieții care se identifică puternic cu tatăl, în special când tatăl are un caracter accentuat bărbătesc, nu suferă de anxietate. Bărbații din grupul de heterosexuali cercetat au raportat că tatăl lor le‑a arătat multă grijă, era un bărbat viguros și înzestrat cu multă autoritate. Acești tați reprezentau un model identitar dorit de către băieții lor, relevant și pentru relaționarea cu femeia. Astfel că studiul a constatat că bărbații heterosexuali se identificaseră puternic cu tatăl lor, dezvoltarea stimei lor de sine fiind direct dependentă de gradul in care tatăl iși asumase creșterea lor și de tăria legăturii emoționale cu acesta. În același timp, homosexualii și transsexualii manifestau o tulburare a stimei de sine” (Brezek și Sipova, 1983).

Analiza a 22 de studii care tratează problema relației dintre bărbații homosexuali și părinții lor a constatat următoarele:

„Cu mici excepții, homosexualii au declarat că tații au avut un rol negativ in viața lor. Se refereau la ei cu adjective ca ≪rece≫, ≪neprietenos≫, ≪punitiv≫, ≪brutal≫, ≪distant≫, ≪detașat≫. În niciunul dintre studii nu am aflat homosexuali care să se refere într‑un mod pozitiv și afectuos la tatăl lor” (Fisher și Greenberg, 1996).

Relația proastă cu tatăl, indiferent din ce motive, este una dintre condițiile importante ale apariției comportamentului homosexual, insă „acest factor nu este singurul care anunță un comportament homosexual” (Bell, Weinberg și Hammersmith, 1981).

Unii dintre pacienții homosexuali se plang că tatăl a fost, de fapt, victima mamei lor, care „era intotdeauna bossul in familie” (Isay, 1989).

Relația cu mama

Fie pentru că tatăl a fost mai distant, ostil sau absent din viața copilului, fie din pricină că mama l‑a confiscat pe băiat numai pentru ea, nepermițandu‑i tatălui să se implice in creșterea băiatului său, cauza principală a tulburării identității de gen o constituie dezvoltarea unei relații patologice intre copil și mamă.

Mama se instituie pe sine insăși ca sursa de identificare a băiatului și în același timp ii creează acestuia o mulțime de conflicte majore de ordin psihologic și emoțional:

„Homosexualii se identifică mult mai puternic cu mama și mult mai puțin cu tatăl decat băieții heterosexuali” (Thompson, 1973).

Acest proces de identificare nu este, însă, unul firesc, care să vină numai din nevoia de modele a copilului, ci este cultivat minuțios de mamă prin diverse modalități, pe care le expunem în continuare.

Citește și Note privind o dezvoltare sănătoasă a identității de gen

Mama preia prerogativele tatălui

Cele mai multe mame ale căror copii au devenit homosexuali sunt dominante in casă, ele iau deciziile, ele se ocupă cu disciplina, ele conduc și se implică in toate (Saghir și Robins, 1973).

Nu este vorba numai despre o femeie activă, nevoită să facă și treaba bărbatului in casă, ci avem de‑a face cu unul dintre efectele majore ale mentalității feministe. Niciodată in istorie nu a avut loc o asemenea masculinizare a femeii, căreia, deși se impune ca un bărbat, ii repugnă tot ceea ce ține de masculinitate, o masculinitate cu care se află intr‑un război psihologic, indus, desigur, de mass‑media. Pentru unele dintre aceste mame, băiețelul preferat ajunge un camp de luptă pe care se duce bătălia ei cu masculinitatea.

„Din observațiile clinice făcute asupra unui copil de șase ani care urma un tratament pentru o puternică anxietate, a rezultat că acesta era puternic impresionat de resentimentele pe care mama sa le avea față de bărbați (Zucker și Bradley, 1995).

Într‑un alt caz, o mamă care a venit la clinica de psihiatrie a mărturisit că urăște bărbații. Era supărată pe soțul ei, pentru că acesta iși exprima ingrijorarea privind comportamentul feminin al băiatului, și il amenința că va divorța dacă mai persistă în a discuta problema.” (O’Leary, 2000)

Oricum, psihologia acestor femei este foarte complexă. Au nevoie de bărbat, de afecțiunea acestuia, dar nu o pot caștiga și menține, fie din cauza propriului comportament dominator, fie din cauza bărbatului, fie din ambele cauze. Această nevoie se revarsă asupra băiatului preferat, dar nu și asupra fetiței (Bieber, 1962).

Totuși, nu poate accepta că băiatul va ajunge și el bărbat, impunandu‑i astfel modelul percepției ei femeiești. Această mamă, observă, Zucker, manifestă o puternică aversiune față de agresivitate, pe care o asociază cu masculinitatea (Zucker, 1995).

„Sau poate că mamele homosexualilor s‑au așezat in calea dezvoltării heterosexuale a băieților lor, pentru că se tem că maturizarea lor ca bărbați le va strica relația cu acel adorabil băiețel, motiv pentru care preferă să‑l țină dependent de ele.” (dr. Konietzko, citat in Karlen, 1971)

Ca rezultat al acestor complexe forțe psihologice puse in mișcare de mentalitatea feministă, care se află in conflict permanent cu nevoile psihologice și afective ce‑i sunt firești femeii, această mamă va consolida in băiatul ei numai acele acte și atitudini non‑masculine sau feminine (Zucker, 1995).

Citește și „Bărbatul trebuie să fie foarte bărbat, iar femeia foarte femeie”

Mama își tratează copilul ca pe o fetiță

În primul rand, fie din motivele expuse mai sus, fie dintr‑o altă cauză psihologică, cele mai multe mame de băieți care ajung homosexuali manifestă o grijă patologică față de sănătatea băiatului lor, se tem ca acesta să nu se rănească, ceea ce le face să‑i restrangă activitățile potrivite vârstei și de care el are nevoie ca să se dezvolte ca bărbat. De asemenea, ii subminează comportamentul de autoafirmare și atitudinile bărbătești.

„O astfel de abordare formează un copil extrem de fricos, dependent patologic de mama sa, copleșit de sentimente de inadecvare, de impotență și dispreț față de sine. Devine reticent in a participa la activitățile copilăriei, pe care le percepe ca dăunătoare fizic – pericol, de altfel, mult supraestimat. Din cauza atitudinii sale, este agresat verbal și umilit de cei de o varstă cu el. Această separare de băieții de varsta lui il va lipsi de foarte necesara interacțiune empatică.” (Bieber, 1962)

Iată modul in care iși descriu homosexualii relația pe care au avut‑o cu mama:

„Ea vroia să fiu întotdeauna bun. Nu mă lăsa să mă asociez cu bătăușii. Nu vroia să mă rănesc. Totul era indreptat către un stil de viață efeminat. M‑a împiedicat să manifest orice comportament care ei i se părea agresiv sau sexual. Nu mă lăsa să fac sport. Intotdeauna s‑a băgat între mine și prietenii mei, cenzurându‑mi apelurile telefonice… Era mult mai atentă cu mine decat cu tata. Am invățat o mulțime de lucruri de la ea: cum să gătesc, să fac prăjituri și alte treburi gospodărești.” (Saghir și Robins, 1973)

Mama nu‑i respectă bărbăția băiatului

La peste 70% din homosexuali, relația mamei cu băiatul este una foarte apropiată, chiar intimă. Mama iși tratează băiatul ca pe un confident de sex feminin, interacțiune care ii modelează copilului o stare de spirit și o psihologie feminină. In această relație, cu un vădit caracter patologic, fie că există sau nu o determinare erotică, mama homosexualului menține in timp o intimitate nefirească cu acesta, ca și cum ar fi fetiță, nu băiat.

Unele le permit băieților să vină și să doarmă adesea in patul lor, ca o prelungire a varstei de bebeluș, alungandu‑l adesea pe soț. Câte una chiar apare dezbrăcată parțial sau total in fața fiului ei (Bieber, 1962). Sau îi face baie acestuia, chiar și după intrarea la liceu (Saghir și Robins, 1973).

Nu este vorba de inițierea unui act sexual, căci nu discutăm aici cazul părinților incestuoși. Efectul acestei atitudini este că blochează dezvoltarea masculină a băiatului, cu propria lui intimitate și identitate sexuală.

Prizonier al unui comportament feminin în care nu se regăsește, marcat de un amestec de psihologie masculină proprie sexului său, dar și feminină – dobandită prin contextul psihologic al relației cu mama, un astfel de băiat va dezvolta o tulburare a identității de gen. Sentimentele lui sunt foarte amestecate. Relația cu mama a fost foarte apropiată, chiar de dependență fizică și psihologică, dar mama este și cea care i‑a amputat dimensiunea bărbătească a existenței, ceea ce el resimte în mod acut, mai ales la maturitate. Astfel că, în multe dintre cazuri, își va urî mama pentru că i‑a stricat viața, și ar putea dezvolta o atracție patologică față de bărbați, în care ii va regăsi psihologic pe tatăl și pe băieții din copilărie, care atât de mult i‑au lipsit. Complexat permanent de distanța sau respingerea băieților, se va simți atras și poate incapabil să respingă atențiile de mai tarziu ale unui homosexual, care îl poate seduce și, in cele din urmă, chiar abuza.

Citește și Note privind o dezvoltare sănătoasă a identității de gen

Așadar, în cazul în care mama nu‑i permite fiului ei dezvoltarea unei identități masculine în care acesta să se încreadă, deși fiul se va conforma la suprafață, lăuntric va acumula o furie ascunsă față de mama sa, care se va reflecta in comportamentul său de adult.

Studiind relația dintre ostilitate și comportamentul sexual, profesorul de psihiatrie american Robert Stoller, de la Universitatea din California – Los Angeles, era de părere că unii homosexuali se simt atat de zdrobiți și anihilați de mamele lor, incat au o puternică dorință de răzbunare care, în opinia lui, „activează anumite aspecte ale comportamentului multor homosexuali”, fie el erotic sau de altă natură (Stoller, 1975, citat de O’Leary, 2000).

Citește și „Bărbatul trebuie să fie foarte bărbat, iar femeia foarte femeie”

Și tatăl, și mama

Desigur, hiperprotecția maternă poate fi un simptom al problemelor psihologice ale mamei. Mamele copiilor care suferă de tulburarea identității de gen au o rată mare de depresie și o rată mai mare a tulburărilor de personalitate de tip borderline decât mamele copiilor normali (Marantz și Coats, 1991). De asemenea, într‑un alt studiu, se demonstrează că mamele copiilor cu această tulburare prezintă mai multe simptome de pe lista de diagnostic a psihopatologiilor și indeplinesc criteriile pentru mai multe diagnosticuri psihiatrice, cum ar fi cele de inadaptare socială, depresie și ostilitate (Wolfe, 1990).

Interesant este că există cazuri in care copiii unei mame bolnave psihic suferă de același tratament din partea mamei ca și cei care ulterior devin homosexuali sau manifestă tulburări ale identității de gen. Aceștia, insă, nu ajung să dezvolte comportament homosexual. Explicația constă in faptul că cei din urmă au fost la un moment dat in copilărie expuși la un model masculin pozitiv (Bieber, 1962).

Deși puțini realizează, tatăl și mama joacă roluri complet diferite in educația fiecăruia dintre copii și se completează în mod excepțional. Altceva învață băiețelul și altceva fetița de la tată.

Și altceva trebuie să invețe băiețelul de la mamă și cu totul altceva fetița. Aceasta pentru că fiecare trebuie să‑și dezvolte datul identității sale de gen și, pentru aceasta, are nevoie de model.

Potrivit firii lor, bărbatul și femeia sunt diferiți intr‑o mulțime de aspecte ale comportamentului, vestimentației, felului de a fi.

„De exemplu, cand un tată iși aruncă fiul in sus, băiatul este speriat la inceput, dar apoi iși dă seama că poate să aibă incredere in tatăl lui, că tatăl lui il iubește și că activitatea este distractivă.

Băiatul vrea să se repete asta iar și iar. Mama poate incerca să intervină, dar, într‑o situație sănătoasă, tatăl ignoră protestele ei și fiul invață independența față de mamă. Dacă mama reușește să intervină și activitatea incetează sau nu mai începe deloc, legătura dintre tată și fiu nu se stabilește puternic. Există dovezi care arată că aruncarea in sus și jocurile viguroase fără reguli (gen lupte corp la corp, lovituri, alergături, însoțite de rasete și țipete) din primii trei ani de viață creează conexiuni in creier care duc la increderea de sine in activitățile fizice și pot influența coordonarea fizică ulterioară.” (O’Leary, 2000)

De asemenea, în Fathers and Families. Paternal Factors in Child Development (Tați și familii: Părinții ca factori în dezvoltarea copilului – 1993), H. Biller observă:

„Deși tatăl și mama se comportă in general asemănător, ei ii furnizează o imagine complet diferită copilului. Tatăl este de obicei perceput ca fiind mai mare decat mama, vocea lui este mai profundă, hainele nu sunt la fel, ei se mișcă și reacționează diferit… Copilul invață de asemenea că este de așteptat ca persoanele diferite să indeplinească nevoi diferite.

De exemplu, copilul o poate prefera pe mamă cand ii este foame sau este obosit, sau pe tată atunci cand caută stimulare pentru un joc mai activ. Copilul care primește stimularea verbală și fizică atat de la mamă, cat și de la tată, caștigă mult din această experiență…

În plus, mamele și tații au sunetul vocii complet diferit, au stiluri verbale complet diferite atunci cand comunică cu sugarii, cu copiii, dar au și modele de comunicare diferite cu alți adulți. Astfel de diferențe ii oferă copilului o sursă importantă de stimulare și de invățare.

Atunci cand sunt implicați ambii părinți in creșterea copiilor, tatăl tinde să fie mai activ fizic cu ei decat mamele, jocurile fiind mult mai viguroase. Aceasta nu pentru că tații ar fi mai puțin preocupați de fragilitatea copiilor decat mamele, ci pentru că, mai ales in cazul fiilor, aceștia au mare nevoie de astfel de activități care‑i stimulează fizic. Tații sunt mult mai inclinați să‑și stimuleze copiii să exploreze și să investigheze noi obiecte, in timp ce mamele au tendința de a‑i angaja pe copii in activități relativ prestructurate și previzibile.” (O’Leary, 2000)

Din observațiile făcute de Bieber (1962), rezultă că un efect pozitiv și protector pentru identitatea de gen il are nu numai prezența tatălui, ci oricare model masculin prezent in viața copilului, care se aproprie de el cu afecțiune și a cărui autoritate este recunoscută.

Faptul este esențial, în sensul că lipsa tatălui din familie pe perioade lungi de timp sau definitiv, in urma războaielor, a fost o constantă in istoria omenirii. Totuși, tulburarea identității de gen sau homosexualitatea apăreau foarte rar in societățile creștine.

Acest lucru se datora faptului că arhetipul bărbatului și cel al femeii erau foarte bine definite in societate. Chiar dacă tatăl lipsea din familie, mai era modelul bunicului sau al unchiului sau al oricărui alt bărbat din comunitatea care‑l inconjura pe copil.

Comunitățile, e adevărat, erau și mult mai puternice, mai legate. Acest lucru se observă și in zilele noastre acolo unde s‑au mai conservat randuielile de acum cateva generații. De pildă, psihologul Norma Radin, impreună cu colegii, a constatat rolul pozitiv pe care il joacă relația dintre nepot și bunic atunci cand acesta din urmă este prezent in viața copilului. Efectul se vede intr‑o dezvoltare mai accentuată a abilităților și a cunoștințelor, mai cu seamă in ceea ce privește comportamentul acestor copii.

Citește și Note privind o dezvoltare sănătoasă a identității de gen

La copiii care au o legătură stransă cu bunicii, crește capacitatea de adaptare și apare un mai bun răspuns la cererile mamei. De asemenea, se dovedește că implicarea bunicului in creșterea nepoților reduce manifestările de teamă și manie, anxietatea și disconfortul psihic – mai cu seamă in cazul băieților (Radin, Oyserman, Benn, 1991).

(Va continua)

Citește și „Bărbatul trebuie să fie foarte bărbat, iar femeia foarte femeie”

Bibliografie selectivă:

Snortum, J., Gillespie, J., Marshall, J., McLaughin, J., Mosberg, L. (1969) Family dynamics and homosexuality. Psychological Reports. 24: 763 ‑ 770.

Bieber, I., Dain, H. J., Dince, P. R., Drellich, M. G., Grand, H. G., Gundlach, R. H., … & Bieber, T. B. (1962). Homosexuality: A psychoanalytic study. New York: Basic Books, 1962.

Isay, R. (2010). Becoming Gay: The Journey To Self‑Acceptance. Random House LLC.

Bell, Alan P., Martin S. Weinberg, Sue Kiefer Hammersmith. Sexual Preference, Its Development in Men and Women : Statistical Appendix. Bloomington: Indiana University Press, 1981

Saghir, M. T., & Robins, E. (1973). Male and Female Homosexuality: A Comprehensive Investigation. Williams & Wilkins.: 225;

Zucker, K. J., & Bradley, S. J. (1995). Gender Identity Disorder And Psychosexual Problems In Children And Adolescents. Guilford Press.

O’Leary, Dale, (2000) http://fathersforlife.org/dale/index.html#NARTH

Biller, H. B. (1993). Fathers and Families. Paternal Factors in Child Development. Auburn House