Ce am învăţat despre avort de la Hannibal din „Tăcerea mieilor”


Anthony Hopkins în rolul Hanibal Lecter din „Tăcerea mieilor”

De Krysten Walker Hatten


Mă uitam la „Tăcerea mieilor”. Fac asta de multe ori. Oricum, ai văzut filmul, sunt sigură. Hannibal Lecter o ajută pe Clarice Starling să-l prindă pe criminalul în serie poreclit Buffalo Bill. O îndrumă ţinând cont de profilul psihologic al acestuia. El îi spune: „Caută principiul de bază, Clarice. Caută fundamentul. Citeşte Marcus Aurelius. Întreabă-te despre orice lucru: ce reprezintă el în sine?”

Mă gândeam la avort (fac asta de obicei) şi m-am hotărât să aplic aceeaşi metodă de gândire. M-am întrebat: „Ce este avortul în sine?”. Răspunsul evident a fost: „Ucidere. Crimă. A pune capăt unei vieţi omeneşti”.
Dar apoi vocea dr. Lecter s-a ivit în capul meu, spunând exact ce i-a spus Clarisei în film: „Nu. Asta este are loc, dar nu asta îl determină. Care este primul şi principalul aspect al situaţiei…?”
Mi-am răspuns: evitarea responsabilităţii. Acesta este principalul aspect al situaţiei.
Mama care avortează nu se aseamănă cu criminalul în serie care ucide ca să-şi satisfacă un impuls bolnav, de obicei sexual. Nu e nici ca tipul comun de criminal: omul care omoară la mânie, într-o izbucnire pătimaşă. Nu e nici măcar precum asasinul care ucide pentru bani, precum mafiotul sau traficantul de droguri care ucide ca să câştige bani sau ca justiţiarul care ucide ca să facă dreptate.
Ea nu este ca doctorul care face avortul, ale cărui motive nu îmi sunt clare. Da, în cazul lui este vorba despre bani, dar trebuie să mai fie ceva. Unii dintre ei s-ar putea să fie convinşi că ajută. Dar cred că cei mai mulţi dintre ei sunt nişte degeneraţi, cu adevărat bolnavi, şi suspectez că au un deviaţie de genul „eu sunt Dumnezeu”.
Mama care avortează este un caz diferit. Ea caută, în primul rând, nu să pună capăt unei vieţi, ci să evite o viaţă.
Ei bine, eu chiar ştiu totul despre evitarea răspunderii! Am renunţat la colegiu, ăăă… de trei ori. Agenţia de recuperare a creditelor din Florida mă sună cam de patru ori pe zi deoarece încă datorez bani pentru o factură medicală. Azi m-am oprit în mijlocul curăţatului bucătăriei ca să mă întind pe podea în camera de zi şi să cânt cântece ale formaţiei Dresden Dolls, cât mă ţineau plămânii, timp de 45 de minute. Dacă ar exista o medalie de aur pentru evitarea responsabilităţii, aş fi mai medaliat decât Michael Phelps.
Mama care avortează nu este doar nervoasă gândindu-se la responsabilitatea maternităţii, aşa cum mă iau pe mine nervii la gândul curăţării căzii de baie. Ea e îngrozită, e speriată de moarte de acest lucru, în felul în care eu sunt de curăţatul toaletelor. Foarte serios: ea nu doar că respinge, dar probabil că îi este frică de maternitate. Deseori împinsă sau înfricoşată de un prieten sau o familie constrângătoare, nici chiar promisiunea că există nişte părinţi adoptivi iubitori pentru copil – nu este destul. Nu e numai copilul; mai sunt sarcina şi naşterea. Ea trebuie să le evite.
Problema e durerea. Responsabilitatea este dureroasă. Aici este problema într-o oarecare măsură. Responsabilitatea implică durerea trezitului devreme sau a face într-o sâmbătă numai treburi gospodăreşti. Dar şi scoaterea unei fiinţe umane din pântecele nostru implică o durere, o suferinţă.
Unele femei, dacă sunt convinse că este viaţă în interiorul lor, vor prelua responsabilitatea, suferinţa, dacă nu a faptului de a fi părinte, dar cel puţin a sarcinii şi naşterii copilului. Altele, chiar dacă cred că este o viaţă, îi vor pune capăt pentru a evita responsabilitatea – fie pentru că nu este destul de vie, şi prin urmare nu contează –  fie pentru că nu este un preţ prea mare pentru ceea ce vor: să nu fie însărcinate.
Pentru cineva ca mine, care încearcă cu disperare să rămână însărcinată, acest lucru este foarte greu de înţeles. Mă mândresc, întotdeauna, că pot să pricep aproape orice. Nu am fost dintotdeauna soţia religioasă şi cuminte care sunt acum. Chiar şi acum, chiar dacă nu accept un lucru, asta nu mă opreşte să-l înţeleg. Oricare ar fi, oricât de nebunesc sau rău, s-ar putea să-l găsesc condamnabil, dezgustător, josnic sau înfricoşător, dar sunt şanse să îl pot înţelege. Este o binecuvântare şi un blestem, dar un lucru de care am fost întotdeauna mândră.
Totuşi am găsit până la urmă un lucru pe care nu îl pot înţelege, şi acesta este uciderea copilului tău pentru a nu fi însărcinată.
O prietenă de pe Facebook a postat ieri o fotografie a copilului ei şi am fost intrigată deoarece… copilul ei este negru… şi ea nu e. Aşa că am fost curioasă să aflu mai multe despre povestea adopţiei. Iubesc povestirile despre adopţii. Îmi placea să o ascult pe bunica vorbind despre adopţia mamei mele şi să mă minunez cât de aproape a fost ea de a sfârşi într-un orfelinat din Nebraska. Fraţii mei şi cu mine nu am fi existat niciodată. Şi ce s-ar fi întâmplat oare cu mama mea cea deşteaptă, puternică şi frumoasă?
În orice caz, priveam absorbită fotografiile copilului adorabil al prietenei mele şi mi-am amintit principiile de bază ale lui Marcus Aurelius, săltând de bucurie că o femeie din Louisiana a hotărât să accepte responsabilitatea, pierderea, şi suferinţa, şi să-i dea prietenei mele şi lumii întregi darul nepreţuit care este micuţul Caleb.
„Întreabă-te despre orice lucru: ce reprezintă el în sine?” La pruncul Caleb se vede în mod evident: este lucrul mâinilor lui Dumnezeu. Un suflet nemuritor într-un trup muritor, în chip minunat, perfect. O viaţă umană.
Prelucrare după  LiveActionNews

, , , , , , , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns