Marxism cultural

Ce a fost cu adevărat Reeducarea de la Pitești, negată de cei doi cercetători CNSAS – o mărturie despre un reeducat

de Redacția Stiripentruviata.ro

Recent, doi cercetători de la Colegiul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) au exprimat opinii prin care minimalizau crimele comunismului, afirmând în esență că victimele celui mai teribil episod din comunismul românesc, Experimentul Pitești, ar fi fost de fapt legionari care își plăteau reciproc polițe. Pentru cei care nu cunosc contextul, la Pitești deținuții ajunseseră să se tortureze între ei, ororile care s-au întâmplat între zidurile închisorii fiind greu de imaginat.

Mutarea discuției despre reeducare în spectrul politic prin eticheta „comuniști versus legionari” nu reprezintă însă decât o încercare de a arunca o perdea de fum asupra realității.

Iar realitatea este că Piteștiul a fost un experiment comunist menit să distrugă identitatea deținuților, considerați „dușmani ai poporului” prin simplul fapt că existau, că erau ei înșiși.

Iar trăsătura cea mai explicit țintită de Experimentul Pitești a fost în mod clar cea religioasă, cu scopul de a-i face pe credincioșii asumați să nu-și mai asume public, declarativ, credința.

După o cafea cu William, iată la ce am ajuns….🤗

Publicată de Mihai Demetriade pe Luni, 28 octombrie 2019

"Hodor asta are un nas cam suspect. De aici as incepe eu sa cercetez care e treaba cu individul asta." zice un…

Publicată de Madalin Hodor pe Marţi, 29 octombrie 2019

Am prezentat mai sus linkuri active către opiniile celor doi cercetători menționați. Mai jos prezentăm o mărturie a unei victime a Experimentului Pitești: un extras din volumul Întoarcerea la Hristos de Ioan Ianolide, Ed. Christiana, București, 2006.


Cazul M.

Un caz tipic, pe care l-am urmărit cu atenție, este M. Era un tânăr frumos inteligent, cutezător și plin de elan, descendent al unei familii de intelectuali. A intrat în „tură” la Pitești, cu eticheta de „mare bandit” și „reacționar”. La primul șoc a încercat chiar să se opună violent, dar a fost anihilat imediat. Timp de trei luni, zi și noapte, a fost supus unor torturi înfiorătoare, până ce a cedat.

După ce s-a terfelit în delațiuni, divulgări și autodemascări a devenit unul dintre bătăuși. Lovea cu sete, fără milă, cu forță nebunească. Privirea îi era îngrozitoare, halucinantă, satanică. Înjura și scotea din gura lui cele mai grave blasfemii.

Nu avea decât vreo douăzeci și doi de ani. S-a îmbolnăvit grav de T.B.C pulmonar. Făcea temperatură, scădea la cântar și avea hemoptizii mari. Era candidat la moarte. În această stare a fost adus la Târgu-Ocna. Aici se comporta ca un vehement și necruțător reeducat, înjurând, acuzând, ba chiar, cu eforturi imense, lovind. Exista în el un impuls, o forță care-l stăpânea, care-l făcea înfiorător și-i dădea puterea să domine boala gravă ce-l chinuia și să-și continue acțiunea de reeducare. Întrucât era țintuit la pat, nu primea să fie ajutat decât de reeducați și a rămas în cercul lor de influență.

A venit însă o zi când M. a fost mutat cu patul lui la camera 4,a celor muribunzi, unde se afla și Valeriu [Gafencu – n.n.] și unde domnea un duh de pace și dragoste creștinească. M. auzise de Valeriu, dar nu-l văzuse până atunci. Din clipa în care a trecut în camera 4, M. a încetat cu orice manifestare urâtă. Tăcea. Era servit și mulțumea. Cu timpul a început să i se destindă chipul, deși nu l-am văzut zâmbind. Începuse să iasă de sub obsesia fricii și să intre sub influența binefăcătoare a atmosferei curate pe care o răspândea Valeriu.

Lângă patul lui mai era încă un reeducat, tot atât de grav bolnav și care luase aceeași atitudine. Într-o zi i-am spălat pe amândoi pe mâini și pe picioare. Cruste groase de mizerie și de sânge le acopereau pielea. Am încălzit apă și cu răbdare am încercat să înmoi și să depărtez crustele. Riscam însă să fac răni, așa încât am recurs la mai multe spălături, până am ajuns la pielea curată.

M. s-a supus fără murmur. Am observat că privirea lui era tristă și m-am bucurat. Într-un moment, când a simțit că nu este auzit de vecinul său reeducat, mi-a șoptit:
– Mă spălați pe mâini și pe picioare, dar pe ele nu e numai mizerie, ci este sângele pe care l-am vărsat… sângele fraților și prietenilor mei!

A tăcut puțin și a adăugat:
– Știți că vă așteptam să intrați în „tură” și că v-aș fi ucis cu aceste mâini?
Sufletul îmi tremura de emoție, de milă, de durere. Ce puteam să-i spun?
– Taci, i-am spus, totul a trecut! Ne-a scăpat Dumnezeu! Dacă poți, roagă-te!
Emoționat, el mi-a prins mâna și mi-a sărutat-o. Mă va arde toată viața acel sărut fantastic. Înțeleg acum mai bine intensitatea scenei de pe Golgota, când tâlharul pocăit l-a mustrat pe cel ticălos.

De la această întâmplare s-au mai scurs vreo câteva luni până ce M. a trecut la cele veșnice. În acest interval l-am văzut adesea cum își scria rapoartele informative, pe care le trimitea politrucului. De ce o făcea? Pentru că era solicitat, pentru că era amenințat, pentru că nu se eliberase de frică, pentru că nu găsise forța interioară a eliberării? Ce scria? Dar ce-ar fi putut scrie despre niște oameni care așteptau moartea?! E foarte probabil că încerca să fie „bun” în aceste delațiuni obligatorii.

Între timp M. a asistat la sfârșitul multora, și acolo oamenii mureau frumos și impresionant. A auzit, de asemenea, discuții de un înalt nivel spiritual, dar și de profund tragism. Încă un factor important pentru evoluția sa sufletească a fost faptul că reeducarea se estompase. Așadar M. se apropia de moarte. Ne-am propus să facem rugăciuni speciale pentru el și fiecare cum se pricepea încerca să se apropie și să-i deschidă sufletul. În relațiile cu noi M. se purta cuminte dar nu mai mult.

Cum ajunsesem să apreciem cam cât timp mai are de trăit un bolnav – o lună, două, o săptămână sau o zi – știam că și el mai are puține zile de viață și doream să se mântuiască cel puțin în ultima clipă. Deci am căutat un moment potrivit și i-am spus:

– Cu toții suntem tineri, dar aici trăim sub semnul morții. În față ni se deschide ultima posibilitate de mântuire. Veșnicia stă să ne ia în primire. Cum mergem acolo?
El s-a uitat la mine și mi-a zis:
– De ce vreți să mă speriați? Credeți că am să mor așa de curând?
Am rămas nemișcat, îndurerat, dar ferm.
– Nu vreau să mor, a zis el, nu sunt pregătit de moarte! Mi-e frică! Ajutați-mă! Mi-e frică!

M-am așezat lângă el și cu lacrimi în ochi am făcut o rugăciune scurtă. A ascultat cu ochii închiși, cu fața brăzdată de lumini și bezne. Era cutremurat și răscolit sufletește.

– Nu vreau să te sperii, i-am zis, dar sunt dator, ca un gest de dragoste, să-ți spun că trebuie să te pregătești să te înfățișezi înaintea lui Dumnezeu. Tu știi că uneori viața este mai groaznică decât moartea. Încearcă să folosești bine răstimpul ce ți-a mai rămas. Să nu-ți mai fie teamă. De acum oamenii nu vor mai avea putere asupra ta.
– Vă mulțumesc pentru dragoste, a șoptit el. Cât timp credeți că voi mai trăi?
– Nu știu, dar e scurt. Nu te speria. Roagă-te!

Aș fi vrut să-l îndemn să se spovedească, mi se părea însă prea mult pentru el. Simțeam că începuse să-și deschidă sufletul, deși încă nu-mi dezvăluise marea lui dramă.

Respira greu. Era buhăit. Avea mâinile și picioarele umflate. Am căutat să-i rămân în preajmă. Se chinuia mult, dar era conștient. A doua zi după discuția noastră am fost chemat de urgență la patul lui. Își trăia ultimele ceasuri. Am rămas lângă el.

– Vă mulțumesc, mi-a spus cu voce joasă.
Ceva îl neliniștea. Eu mă rugam. Prietenul său reeducat de alături a obosit stând cu fața în sus și s-a întors cu spatele. Atunci M. mi-a spus:
– Dacă vă este cu putință, iertați-mă! Rog pe toată lumea să mă ierte! Am ucis! Sunt un criminal! Am săvârșit cele mai înspăimântătoare ticăloșii. Nu știu dacă pot fi iertat. Rugați-vă pentru mine…!
Și-a tras sufletul câteva clipe, apoi a continuat:
– Nu puteți înțelege cât vă sunt de recunoscător tuturor celor de aici. Nu sunt vrednic de dragostea ce-mi purtați. Îmi e groază de faptele mele. Eram nebun. Nu puteam să mai mă controlez. N-am dorit să fac ce am făcut, deși am făcut-o cu luciditate, cu răutate dar…nu eram eu. Sunt îngrozit că am ucis, că am putut fi atât de ticălos! Acum știu că mor. Ce vor zice ai mei despre mine? Ce las în urmă? Cu ce plec?…Poate cineva să mă ierte?!…
– Dumnezeu Cel milostiv te poate ierta, i-am zis eu. Caută să te împaci cu El chiar acum!
– E greu… e îngrozitor… sunt un criminal… am ucis… iertați-mă! înșira el cuvinte convulsionate și întretăiate de pauze cu respirație grea și puls slab.
Vecinul său reeducat l-a simțit că se agită, i-a fost milă și a încercat să-i vină în ajutor. Deci a întins mâna, l-a atins și i-a spus:
– Liniștește-te, nu te mai chinui, de acum ai scăpat!

M. n-a înțeles intenția lui, ci probabil a revăzut Piteștiul, s-a speriat, în mintea lui a reapărut Țurcanu cu toată grozăvia reeducării încât a reintrat în starea de panică dementă și drăcească. Se învinețise la față, era din nou înfiorător în privire, chipul puhav se schimonosise hidos și striga:
– Nu! Nu! Țurcanu e un geniu! Reeducarea trebuie să meargă peste cadavre până la capăt! Trebuie uciși toți bandiții…! Trebuie…
Efortul îl epuizase și am crezut că va muri. Ne rugam adânc. A stat o vreme la cumpăna dintre viață și moarte, apoi a redeschis ochii pentru ultima oară. Era din nou senin, conștient de clipa aceea și de toate. Plângea. A vorbit greu, dar clar:
– Iertați-mă! Cred în Dumnezeu și în viața veșnică. Nu mă părăsiți! Vă rog…vă rog…!
Și așa și-a dat sufletul, ușor ca un pui. Tăcerea era adâncă. Nimeni nu murise în condiții atât de cutremurătoare. Valeriu se rugase necontenit, ajutându-l pe M. dar și pe mine.

Deși trecusem printr-o tensiune mare, deși mă simțeam copleșit de vibrarea acestui suflet pe liniile ultime ale existenței și conștiinței sale, totuși am găsit puterea să împlinesc, după cuviință, toate cele creștinești de la moarte. S-a aprins mucul de lumânare. M. era frumos, senin și cald. Așa a plecat dintre noi.

De atunci port în mine tragedia acestui copil, cu toate implicațiile ei, pe toate planurile ei. Caut să înțeleg, mă rog necontenit și mă doare în adâncul sufletului. Adevărații vinovați benchetuiesc și pun la cale crime tot atât de înfiorătoare, iar lumea doarme inconștientă, indiferentă, străină de cauză.

Nu numai M. a fost uitat, ci noi toți care am trecut pe acolo suntem azi părăsiți și nu ni se dă dreptul să mărturisim cele petrecute, cele ce se pun la cale pentru o lume întreagă.

Tu, omule, de oriunde ai fi, vei fi viitorul caz M.!

În disperarea mea încerc să trag acest semnal de alarmă, cu toate riscurile. Sunt bătrân și bolnav. Nu mai pot lupta, nu mai pot rezista, dar nu pot muri fără a mărturisi tuturor oamenilor, cinstit și obiectiv, cele ce am trăit, am văzut și am suferit. Nu știu cum îl va judeca Dumnezeu pe M., știu că a păcătuit mult și a suferit mult. Nu am nimic de adăugat. Simt că pleznește în mine coarda suportabilului. Dacă nu vorbesc, mă sufoc.

Nu-mi fac iluzii despre receptivitatea oamenilor. Mulți mă vor calomnia și mă vor urî pentru că dezvălui aceste secrete. Dar cine are ochi de văzut, poate observa în lumea largă procesul reeducării și restructurării materialist-dialectice atee, imorale, decadente și respingătoare.




Ai un comentariu despre acest articol? Adaugă-l mai jos în caseta „Lasă un răspuns”.


Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.

Taguri

Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole relaționate

Back to top button
Close