opinii

Cătălin Sturza: De ce nu ar trebui să se sinucidă oamenii

de Cătălin Sturza, Facebook

Aflu că acum trei săptămâni s-a sinucis un creator de modă celebru. Cu două săptămâni în urmă s-a sinucis un bucătar celebru – unul dintre cei mai cunoscuți bucătari ai lumii. Nu, nu mă voi întreba în acest text de ce se sinucid oamenii, le las psihologilor această sarcină ingrată, deși cred că, dacă vrem să descoperim un răspuns corect și să mergem până la capăt, acest răspuns nu se află pe terenul psihologiei.

Răspunsul se află pe un alt teren, mai vechi cu câteva mii de ani decât cel al psihologiei – nu vorbesc de New Age, nici de elucubrațiile lui Oreste, vorbesc, evident, despre metafizică.

Mă voi întreba în acest text exact lucrul opus, și anume de ce nu ar trebui să se sinucidă oamenii. Nu îi condamn, în nici un caz, pe cei care se sinucid, și în nici un caz nu sunt eu în postura de a emite judecăți cu privire la damnarea lor. Voi încerca, pur și simplu, să arăt ce este sinuciderea – și de ce este ea un gest nu doar nesăbuit, ci unul dintre cele mai nesăbuite gesturi pe care le poate comite cineva. Înainte de a începe, mai spun un lucru: textul are, pentru mine, și o semnificație personală. În ultimii 6 ani, nu mai puțin de 7 prieteni sau apropiați au încercat, într-un fel sau altul, să se sinucidă. Cei mai mulți au și reușit. Asistăm, în ultimii ani, la o epidemie de sinucidere, așa cum arată și acest articol despre creșterea alarmantă și constantă a sinuciderii în rândul adolescenților în Statele Unite, și această analiză care pornește de la raportul CDC. Iar acest lucru este nu doar alarmant, este, într-un anumit sens, de-a dreptul apocaliptic. Voi explica mai jos în ce sens.

„Voi pune capăt suferinței aici și acum”

Înainte de a porni, încă o precizare. Nu voi vorbi deloc în acest text despre cazurile clinice, despre acele situații unde exista o afecțiune psihică gravă. Aceste cazuri nu intră în sfera filosofiei de viață și chiar Biserica, din câte știu, face pogorăminte în astfel de situații. În fapt, în acest text nu voi dialoga în mod direct cu potențialii sinucigași sau cu cei care cochetează cu astfel de idei. Ci mă voi raporta la un anumit tip de discurs care se poate constitui în factor favorizant în situații limită.

  1. Sinucigașul își spune: nu mai merită să trăiesc. Suferința este prea mare. Îi voi pune capăt, aici și acum – am dreptul să o fac, e bine să o fac, e oportun să o fac, vreau să o fac, și știu exact metoda prin care pot face asta. Dar este sigur sinucigașul că va pune, în fapt, capăt suferinței, și nu o va prelungi pentru eternitate? Toate marile tradiții spirituale ale omenirii condamnă sinuciderea și nu o fac pentru că această practică ar priva Statul sau Sistemul de niște mână de lucru ieftină sau de niște sclavi – cum spun unii concetățeni de-ai noștri „iluminați”. În treacăt fie spus, această formă de „iluminare” amintește de orbecăiala proverbială a orbului care-i conduce în prăpastie pe ceilalți orbi. În fapt, condamnarea sinuciderii este mai veche decât orice Stat și decât orice Sistem. Unul dintre motivele principale pentru care o condamnă este acesta: cel care se sinucide nu pune capăt suferinței, ci o prelungește, își face din suferință un tovarăș de drum permanent pe lumea cealaltă.
  2. Sinucigașul își spune: nu mai merită să trăiesc. Suferința este prea mare. Îi voi pune capăt, aici și acum – am dreptul să o fac, e bine să o fac, e oportun să o fac, vreau să o fac, și știu exact metoda prin care pot face asta. Dar este sinucigașul sigur că are dreptul să se sinucidă? Toate marile tradiții spirituale ale omenirii condamnă sinuciderea, spunând că nimeni nu are, în fapt, dreptul să se sinucidă. Viața este un dar – că este primită în dar de la zei, sau de la Dumnezeu, un lucru este sigur: acela că omul nu s-a făcut singur și nu și-a oferit singur viața. Or, un dar trebuie tratat exact ca un dar: trebuie respectat, iar cel care îl primește este dator cu recunoștință față de cei sau Cel care i l-a oferit. Ce recunoștință este aceea, când tu arunci darul fix în noroiul din mijlocul drumului?

„Suferința este prea mare”

  1. Sinucigașul își spune: nu mai merită să trăiesc. Suferința este prea mare. Îi voi pune capăt, aici și acum – am dreptul să o fac, e bine să o fac, e oportun să o fac, vreau să o fac, și știu exact metoda prin care pot face asta. Dar este sinucigașul sigur că vrea să o facă? Suferința ridică, în fapt, ziduri – un om aflat în suferință nu este el însuși, nu este, în orice caz, un om capabil să ia cu luciditate într-o chestiune de viață și de moarte. În special când acea chestiune privește viața sau moartea lui. Gândește el limpede? Se află sufletul lui într-o stare de așezare – sau se află într-o stare de frică, de derivă, de tulburare? Aceasta e, în fapt, o circumstanță atenuantă pentru sinucigaș și e, foarte probabil, o circumstanță de care Dumnezeu se va agăța la Judecata sa. Nu e o circumstanță atenuantă pentru cei apropiați sinucigașului, care au fost, poate, fie prea ocupați, fie prea nepăsători, fie prea timizi ca să intervină și să-l tragă la timp de pe marginea prăpastiei.
  2. Sinucigașul își spune: nu mai merită să trăiesc. Suferința este prea mare. Îi voi pune capăt, aici și acum – am dreptul să o fac, e bine să o fac, e oportun să o fac, vreau să o fac, și știu exact metoda prin care pot face asta. Dar este sinucigașul sigur că suferința este, în fapt, prea mare? Creștinii susțin, și susțin acest lucru pe baza Revelației Colective a Întrupării Fiului lui Dumnezeu, și pe două milenii de istorie creștină, că și dacă suferința și crucea sunt mai mari decât putem noi suporta, Dumnezeu, prin Fiul Său, nu-l lasă pe om singur în această suferință. Ci suferă și poartă o parte din povară împreună cu el. Nu minimizez, prin asta, în vreun fel mucenicia celui care suferă (orice alt cuvânt în afară de „mucenicie” mi se pare a fi aici prea slab). Dar pentru ca această suferință, această mucenicie să-și găsească sensul și să-și primească cununile (folosesc, iarăși, un cuvânt din sinaxarul creștin), lupta trebuie purtată până la capăt. Îmi veți spune aici că invoc, prea mult, viziunea creștină – voi spune că orice om care suferă ajunge la un moment dat, fie conștient, fie inconștient, foarte aproape de viziunea creștină. E ca în bancul: „orice om e un ateu, până în momentul când cade avionul și începe să se roage”; doar că sensul e mult mai profund decât al bancului – cei care au trecut printr-o mare suferință sau care au fost lângă cineva care a trecut printr-o mare suferință mă vor înțelege, cred, cel mai bine.

„Nu merită să mai trăiesc”

  1. Sinucigașul își spune: nu mai merită să trăiesc. Suferința este prea mare. Îi voi pune capăt, aici și acum – am dreptul să o fac, e bine să o fac, e oportun să o fac, vreau să o fac, și știu exact metoda prin care pot face asta. Dar este sinucigașul sigur că e bine să o facă? Cel care se sinucide nu se distruge doar pe sine. Cel care se sinucide distruge un univers. Casa lui, cei dragi, apele, munții, norii, ploaia, planetele, stelele, eonii dispar o dată cu el. Din punctul de vedere al sinucigașului, gestul sinuciderii nu e echivalent cu detonarea unui trilion de bombe atomice. Este mult mai rău decât detonarea unui trilion de bombe atomice. Este detonarea unui trilion de bombe atomice la puterea un trilion, care aruncă un aer întregul Univers, dincolo de marginile sale. Acesta este sensul în care spuneam că gestul sinucigașului este, la modul literal, unul apocaliptic.
  2. Sinucigașul își spune: nu mai merită să trăiesc. Suferința este prea mare. Îi voi pune capăt, aici și acum – am dreptul să o fac, e bine să o fac, e oportun să o fac, vreau să o fac, și știu exact metoda prin care pot face asta. Dar este sinucigașul sigur că nu merită să mai trăiască? Prin sinucidere, el le spune casei lui, celor dragi, apelor, munților, norilor, ploii, planetelor, stelelor, eonilor că nu sunt suficient de frumoase, de interesante, de misterioase pentru a trăi pentru ele. „Frumusețea voastră nu mă inspiră, tristețea voastră nu mă mișcă, misterul vostru nu mă incită în vreun fel”, le spune sinucigașul. Ce jignire mai mare pentru toate aceste minunății, pentru toate aceste paradoxuri, pentru toate aceste mistere care așteaptă de la noi o dezlegare?
  3. Sinucigașul își spune: nu mai merită să trăiesc. Suferința este prea mare. Îi voi pune capăt, aici și acum – am dreptul să o fac, e bine să o fac, e oportun să o fac, vreau să o fac, și știu exact metoda prin care pot face asta. Dar este sinucigașul sigur că e bine să o facă? Toate marile tradiții spirituale ale omenirii ne prezintă viața ca o pedagogie. Creștinismul ne spune că viața este o școală, iar moartea – un examen. Un fel de examen de BAC, sau de licență, dacă vreți; în orice caz, unul din marile examene, în fapt, cel mai mare examen. Ca orice examen cu adevărat important, e o probă pe care o dăm o singură dată. Ați avut vreodată cu un elev care iese de la BAC după o oră, când BAC-ul are, în fapt, trei ore? Și care dă foaia goală, sau dă o ciornă, cu niște idei duse doar până la jumătate? Ei bine, acesta este sinucigașul. Și de aceea se spune că sinucigașul îl ispitește, prin gestul său, pe Dumnezeu. Iese din examen după o oră și îi dă o foaie pe care sunt doar niște mâzgălituri. Apoi, desigur, îi cere indulgență – o indulgență pe care Dumnezeu nu știm dacă va considera sau nu de cuviință să o ofere.

Iadul anomiei – mai negru și mai adânc decât iadul sinucigașilor

Am lăsat trei lucruri la urmă. Primul dintre ele este cel mai puțin important. Primul se referă la mijloace. Sinucigașul care chiar vrea să se sinucidă își alege un mijloc care să fie eficient; al doilea criteriu este ca mijlocul să fie, pe cât posibil, puțin dureros. Îi voi lăsa, iarăși, pe psihologi să ne povestească despre ce mijloace predilecte folosesc femeile, și ce mijloace predilecte folosesc bărbații. Voi spune doar atât – că nici un mijloc nu este infailibil și că unele mijloace pot produce mutilări permanente, pentru tot restul vieții, în cazul în care sinucigașul scapă; și că, orice mijloc ar alege, sinucigașul va lăsa în urmă o imagine macabră și dezolantă care le va marca mințile, sufletele și viețile celor dragi.

Al doilea se referă la excepții. Sunt cunoscute excepții legate de sinuciderea din motive de onoare sau ca sinuciderea ca formă de protest, de pildă în lumea romană sau japoneză; putem spune însă că aceste excepții nu țin atât de o tradiție spirituală, cât de o cutumă care funcționează la nivelul unei societăți într-un timp și într-un loc anume. În plus, acest tip de sinucidere nu pornește din disperarea sau din egoismul individului; prin faptul că este dictat sau chiar impus de cutumă, are ca scop curățarea onoarei familiei sau a grupului prin prisma acelei viziuni și a acelei cutume. În alte cazuri, sinucigașul atrage atenția prin gestul său asupra unor nedreptăți flagrante a căror victimă este o anumită familie sau un grup. Într-un fel, această sinucidere este o jertfă sau un sacrificiu, pentru ca ceilalți membri a familiei sau ai grupului să continue să trăiască. Un alpinist care își taie coarda pentru a-i salva pe ceilalți alpiniști agățați mai sus de el de aceeași coardă nu se sinucide, ci se jertfește pentru camarazii săi.

Al treilea se referă la înmormântare. Am auzit de curând vocile unor reformatori și progresiști care spumegau împotriva Bisericii deoarece aceasta nu face slujbe pentru sinucigași, nu se roagă pentru ei în slujbele de obște și le refuză acestora înmormântarea în pământ sfințit. În fapt, Biserica este foarte înțeleaptă să procedeze așa, și nu are de ce să cedeze în fața reformatorilor progresiști. Progresiștii – sau, mai corect spus, regresiștii – ar face bine, pe de altă parte, să scotocească un pic și să afle pe ce se bazează poziția Bisericii. În treacăt fie spus, regresia acestor reformatori este mai adâncă și mai (auto)distructivă decât credem; ei nu se întorc în păgânism, deoarece păgânismul păstra, încă, un o claritate metafizică cu privire la moarte și la viață, și o claritate logică cu privire la respingerea silogismelor și a sofismelor. Regresia este în pre-păgânism, dacă a existat așa ceva în istorie. Regresia este spre anomia morală – or, iadul anomiei este chiar mai negru și mai adânc decât iadul sinucigașilor.

Oasele sfântului și oasele sinucigașului

Poziția Bisericii se bazează, în fapt, pe toate cele șapte puncte de mai sus. Sinuciderea este un mod de a prelungi suferința în eternitate; este neglijarea și chiar batjocorirea unui dar; este un gest făcut în absența lucidității și a unei bune așezări sufletești; este o nesocotire a faptului că nici o cruce nu este peste puterile celui care este menit să o ducă; este un gest care distruge întreg Universul; este o jignire adresată întregului Univers; și este un abuz față de mila lui Dumnezeu – și o ispitire a lui Dumnezeu.

Creștinismul a fost acuzat că în Evul Mediu a separat, foarte clar, oasele sfântului de oasele sinucigașului. Că au considerat că oasele sfântului sunt suficient de bune pentru a vindeca orașe întregi – și trebuie puse, de aceea, în mijlocul bisericilor și a pământului sfințit. Iar oasele sinucigașului pot fi suficient de rele pentru a contamina orașe întregi, și de aceea ele trebuie îngropate în afara pământului sfințit (ba chiar la o răscruce de drumuri, în afara orașelor și a satelor, după unele obiceiuri medievale). Veți spune, poate, că este o imagine prea medievală, și că nu mai „trăim în Evul Mediu”. Totuși, vă invit să priviți această delimitare prin perspectiva celor șapte motive de mai sus; nu să o acceptați, ci doar să o priviți, să vă gândiți la ea din acest unghi. Și să păstrați, în acest timp, în minte și un alt aspect – dintre toate marile religii, creștinismul este singura care face o delimitare foarte netă între sfânt și sinucigaș.

Sunt sufletele sinucigașilor lipsite, din perspectiva creștinismului, de orice speranță? Nimeni nu știe și nimeni nu are dreptul să emită verdicte. Eu spun – și atrag atenția că este o interpretare personală, nu știu ca aceasta să fie o poziție dogmatică – eu spun, așadar, că nu este interzisă rugăciunea individuală pentru o rudă sau un prieten care a făcut acest gest necugetat. Mai spun – și de data aceasta exprim o dogmă, și nu o părere personală – că Dumnezeu stă, din 24 de ore, 23 de ore pe tronul milei, și o singură oră pe tronul judecății. Pentru fiecare om, Dumnezeu găsește căi și argumente pentru a ne salva. Asta nu înseamnă, însă, că trebuie să abuzăm de mila Lui sau să-L ispitim neglijând, ba chiar aruncând în noroi cel mai mare dar pe care ni L-a dat. Înseamnă doar că nu trebuie să ne repezim să dăm sentințe și să condamnăm când alții comit un gest de o nesăbuință extremă și abuzează de mila Lui.

Și mai înseamnă că, atunci când ajungem la o mare răspântie a vieții, la una dintre dureroasele răspântii ale vieții, în fața noastră se pot deschide două drumuri – orice om poate să aleagă între a distruge, o dată cu sine, și pământul, și cerul; și a își asuma crucea și suferința până la capăt, pentru a moșteni, prin asta, și cerul, și pământul.

Eseul este postat și pe Blogurile Adevărul

Citește mai multe opinii de Cătălin Sturza


Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Taguri

Articole relaționate