opinii

Căsătoria nu e despre dragoste. Ca și ura, dragostea nu poate fi instituționalizată. Nu este fapt juridic, ci emoțional, moral, spiritual

de Cristina Popescu, Facebook

Fusesem ieri întrebată de o prietenă, în comentariile unei postări „…cum se tranșează devotamentul de cursă lungă în cuplurile gay? Mi se pare că trebuie să li se asigure cumva privilegiul drepturilor ce decurg din relația lor stabilă. Face unul din cei doi un accident și moare, și celalalt, nefiind soț/partener, cum îl moștenește?” (Discuția – şi răspunsul – viza parteneriatul civil, hetero- sau homosexual, ca alternativă incluzivă la căsătorie.) Postez și aici răspunsul meu, deși ar mai trebui un pic periat și făcut mai limpede:


În primul rând, e o confuzie în gândirea promotorilor căsătoriei incluzive și a alternativelor la aceasta (fie și o confuzie practicată cu bună credință), anume aceea că dragostea și devotamentul în cuplu trebuie să genereze drepturi juridice sau că trebuie recunoscute juridic.

Dragostea și devotamentul nu sunt fapte sau acte juridice, așa cum nu este ura; sunt simple fapte/acte emoționale, eventual morale sau spirituale, dar nu juridice, astfel încât nu e musai să fie reglementate; ce ar însemna să se prevadă prin lege eliberarea de certificate de ură sau să se instituie taxă pe antipatie tenace?

Confuzia asta e legată de o altă confuzie, și anume că iubirea (în înțeles de eros) este de esența căsătoriei, care nu ar putea exista în lipsa ei; deci, pe undeva, cei care se iubesc cu devotament, chiar necăsătoriți, sunt asimilabili celor căsătoriți prin simpla asemănare de facto și li se cuvin, prin urmare, privilegiile celor căsătoriți, drepturi specifice soților.

Nu, iubirea este de natura, dar nu și de esența căsătoriei. Simpla relație de iubire autentică și devotament nu te face căsătorit.

Revenind: relația de iubire și devotament de cursă lungă nu generează drepturi, pentru că nu reprezintă un fapt juridic, ci un fapt emoțional, moral, spiritual.

Ca să dobândești drepturi/privilegii trebuie să accezi într-o instituție juridică, să-ți asumi responsabilitățile ei, obligațiile și sancțiunile ce decurg din nerespectarea lor, și să-ți asumi inclusiv îndeplinirea condițiilor de accedere.

În cazul de față, drepturi dobândești când îți asumi să îndeplinești condițiile de accedere în instituția căsătoriei, așa cum e ea definită, și apoi să te supui consecințelor juridice ce decurg de acolo (vorbesc aici de căsătorie în înțeles juridic, ca instituție juridică, pentru că în registrul acesta putem discuta despre drepturi juridice; căsătoria în înțeles mistic – Taina Cununiei sau căsătoria – cale spre mântuire, alternativă la călugărie – în fond, vorba unui preot, tot un fel de călugărie e și căsătoria – este altă daraveră, care nu are legătură cu întrebarea ta).

Iubirea, în schimb, nu e instituție juridică.

Statul nu reglementează iubirea, ar fi și culmea (deși cam asta i se cere acum). Prin urmare, din punctul de vedere al statului, iubiții nu au – sau nu ar trebui să aibă – drepturi sau obligații speciale, cu atât mai puțin privilegii, ci aceleași drepturi și obligații pe care le avem noi, oamenii în general.

Instituția căsătoriei a fost preluată de stat și instituționalizată nu pentru că s-ar fi emoționat suveranul sau legiuitorul în fața iubirii, ci pentru utilitatea ei socială, independentă de iubire (de altfel, multe căsătorii s-au încheiat în timp din interes și prin negociere), răsplătind soții cu drepturi/privilegii specifice, de statut (și acelea, cu o anumită evoluție ascendentă în timp) față de situația celor necăsătoriți sau a concubinilor (atât cât a fost acceptat concubinajul) în schimbul beneficiului adus societății de stabilitatea cuplurilor căsătorite, rolul stimulativ în viața economică, nașterea și creșterea copiilor într-un mediu legitim și stabil etc.

Prin urmare, statul premiază cu drepturi și privilegii nu iubirea și devotamentul (astea trebuie „premiate” reciproc de cei implicați, nu de stat), pentru că nu e treaba lui, ci pe cei care intră într-un angajament instituționalizat public ce presupune și responsabilități, obligații a căror nerespectare e pasibilă de consecințe juridice și care aduce beneficii publice.

Așadar, e foarte frumos că doi homosexuali (sau doi heterosexuali) se iubesc cu devotament, dar nu văd de ce societatea ar fi datoare să le creeze niște drepturi speciale (privilegii) comparabile cu cele ale soților doar pentru atâta lucru. Iubirea îi premiază în sine, pe cei doi, cu ale ei.

Cât despre moștenire, dobândirea în comun a bunurilor etc, așa cum soții se duc la primărie pentru a dobândi dreptul la moștenire legală și comunitatea de bunuri, se pot duce și partenerii la notar să întocmească un testament, să semneze un act de stabilire a cotelor de dobândire șamd.

Poate că e mai confortabil să ai a priori un regim al bunurilor dobândite în comun sau o moștenire legală fără să-ți bați capul cu alte acte decât cel de căsătorie – deși nu cu mult – dar ai făcut un angajament public pentru asta, a cărui desfacere, chiar dacă azi e mult mai facilă, presupune oricum complicații mult mai mari decât concubinajul sau potențialul parteneriat civil, care ar vrea să mănânce mămăliga, dar nu să sape și să prășească porumbul.

Citește mai multe opinii de Cristina Popescu


Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Taguri

Articole relaționate