Când faci bine cu alţii, Dumnezeu face bine cu tine

0214_32

Interviu realizat de Teodor Burnar, Mesagerul Sfântului Anton

O întrerupere de sarcină este o întrerupere de viaţă. Mai mult decât atât, este o intervenţie abuzivă a omului într-o uniune sacră: cea dintre mamă şi copil. Având ca inspiraţie vorbele Mântuitorului, „ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”, un grup de tineri frumoşi şi-a propus să ajute la conştientizarea pericolului avortului şi la sprijinirea tinerelor puse în faţa unei asemenea decizii cutremurătoare. Am discutat cu lidera lor, Alexandra Nadane, despre familie, credinţă, lupta pro-viaţă în România, lipsa de modele, dar şi despre reîntoarcerea tinerilor la Hristos.

Teodor Burnar: În primul rând o să te rog să te prezinţi.

Alexandra Nadane: Mă numesc Alexandra Nadane, am 20 de ani, sunt studentă în anul II la comunicare la SNSPA, sunt preşedinta asociaţiei Studenţi pentru Viaţă. Şi mi-e drag de oameni!

T.B.: Am citit despre câteva proiecte în care ai fost sau eşti implicată, Marşul pentru Viaţă îmi vine în minte. O să te rog să vorbeşti pentru cititorii noştri despre proiectele cele mai dragi sufletului tău.

A.N.: Marşul pentru Viaţă este, într-adevăr, un eveniment foarte important, este cel mai mare eveniment pentru viaţă din ţara noastră. În ultimii ani a fost organizat de mai multe ori şi, pe măsură ce trece timpul, se implică din ce în ce mai mulţi oameni. Anul acesta au fost implicate peste 28 de localităţi, a avut şi acoperire în mass-media şi au participat mulţi oameni. Din fericire, este un proiect în care se transmite un mesaj public de sprijin pentru mamă şi copil, precum şi un îndemn pentru asumarea responsabilităţii.

T.B.: Există o poveste în care oamenii din România se plâng lui Dumnezeu că i-a abandonat, că i-a lăsat pe mâna unor politicieni corupţi, a unor medici imorali sau a unor poliţişti răi… Şi Îl întreabă de ce nu le dă conducători mai buni? Iar Dumnezeu le răspunde: „V-am dat, dar i-aţi avortat”.

A.N.: Este o poveste foarte cutremurătoare, pentru că, într-adevăr, atunci când urmează să se nască un copil, nu ştim ce va ajunge el în viaţă, nu ştim ce misiune va avea. Chiar sunt oameni care spun: „Poate omori un sfânt, poate omori un om care va schimba istoria. Nu ai de unde să ştii acest lucru”. Mai există o poveste în care o femeie însărcinată merge la un medic şi îi spune că vrea să facă avort, iar medicul îi propune să îşi omoare un alt copil, care e deja în viaţă. Şi a cutremurat-o lucrul acesta. Dar, practic, este acelaşi lucru. Efectiv îi tăiem acelui om o şansă la a-şi îndeplini o misiune în această lume.

T.B.: Ştiu că eşti o puternică militantă pentru viaţă. O să te rog să ne povesteşti despre problematica avortului, nu în ultimul rând în România, şi despre experienţa ta în combaterea lui. Se spune despre avort că este rana de moarte a iubirii…

A.N.: Într-adevăr, avortul este o rană de moarte a iubirii, pentru că în momentul în care o femeie rămâne însărcinată, între ea şi copilul ei se formează o relaţie de dragoste profundă, o legătură foarte puternică, pe care ea n-o conştientizează. Dar cel mai mult se resimte acest lucru în momentul în care o femeie face avort. Atunci se rupe această legătură de dragoste, ea se închide în sine şi se află într-o incapacitate de a mai iubi, atât pe partenerul ei, cât şi pe ceilalţi, de aceea avortul nu afectează numai femeia, ci întreaga familie şi societatea.

0114_16

T.B.: Ştii cum spunea părintele Arsenie Boca vorbind despre relaţiile dintre soţi: „Nici abuzul, nici refuzul”. Tu cum ai interpreta aceste cuvinte în contextul actual, în lumea modernă? Mai au aplicabilitate, mai e posibilă temperanţa sau e prea mare libidoul, chiar presiunea socială, şi de aici atâtea drame şi vieţi ruinate sau, mai rău, pierdute?

A.N.: Paradoxul lumii moderne este lipsa echilibrului, şi de aici vin toate problemele, atât în viaţa personală, cât şi în viaţa socială. Bineînţeles că şi în căsătorie este necesar un echilibru. Cei mai în măsură să vorbească sunt cei căsătoriţi. Dar ceea ce pot să vă spun este despre necesitatea acestui tip de viaţă echilibrat, care se obţine mai ales prin Taina Spovedaniei. Atunci când omul are o viziune echilibrată asupra vieţii, şi are şi conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu, ştie cum să-şi calibreze lucrurile din toate punctele de vedere.

T.B.: Eşti o prezenţă foarte activă, şi offline, şi online. De unde ai atâta energie, de unde acest dinamism şi această voinţă de a lucra binele? Pentru că sunt atâtea fete de vârsta ta care îşi consumă energia în alte feluri, ca să nu fim maliţioşi.

A.N.: Cred că e necesar să lucrăm binele, fiecare dintre noi. Am conştientizat la un moment dat, că un om care începe să facă bine, începe să se schimbe pe el însuşi. Adică, într-un fel, faci bine cu alţii şi Dumnezeu face bine cu tine. Practic, e o transformare. Şi cred că nu e vorba numai de mine. Sunt foarte mulţi tineri din ce în ce mai implicaţi, pentru că se naşte o nouă generaţie pro-life. Tinerii conştientizează că au trecut de perioada comunismului, în care s-au făcut atâtea avorturi, credinţa era interzisă, iar acum se naşte o nouă generaţie de tineri atât prin prisma credinţei, cât şi prin prisma activităţii pentru viaţă. Sunt mulţi tineri care au surori, fraţi care au fost avortaţi, şi atunci au conştiinţa asta că trebuie să facă ceva. Sunt mămici care au făcut avort şi simt nevoia să se implice, să contribuie la informarea celorlalţi.

T.B.: Dar tinerii ăştia frumoşi nu prea sunt mediatizaţi, nu?

A.N.: Cu ocazia discursului rostit la Marşul pentru viaţă am invitat mass-media la un dialog, la o dezbatere publică despre necesitatea unor programe de sprijin pentru mamă şi copil şi încercăm să încurajăm astfel de iniţiative, pentru că în societate trebuie să fie prezentă şi vocea celor care luptă pentru viaţă. Ştiinţa are suficiente dovezi, există studii şi argumente, există specialişti care au studiat problema din mai multe unghiuri şi e nevoie ca toate acestea să ajungă în atenţia opiniei publice şi a celor care sunt în măsură să ia atitudine.

T.B.: În acest an, un nou Papă a apărut pe firmamentul Istoriei. Este un Papă atipic, un Papă „nonconformist”, care nu se teme să spună lucrurile verde în faţă. Papa Francisc a fost declarat, de altfel, Personalitatea Anului 2013 de către revista Time, pentru carisma şi appeal-ul său care i-au apropiat cele mai diverse categorii sociale, de la credincioşi la necredincioşi. Personal, ce părere ai despre el şi discursul lui de smerenie, modestie, frugalitate, caritate?

A.N.: Cel mai relevant pentru ceea ce fac eu mi se pare discursul lui pro-viaţă, pentru care merită toată aprecierea şi toată admiraţia. Pentru că iată, este o personalitate publică şi transmite acest mesaj către toată societatea mondială, şi datorită acestui fapt, mesajul ajunge la foarte mulţi oameni. Şi cred că fiecare dintre noi, acolo unde suntem, trebuie să transmitem un mesaj pro-viaţă, un mesaj de echilibru şi de perspectivă corectă asupra vieţii.

T.B.: În egală măsură, deşi există figuri luminoase, nu este totul perfect în Biserică, fie că vorbim de cea Ortodoxă sau de cea Catolică. Unde crezi tu că ar trebui să se implice mai mult Biserica, în ce probleme şi care grupuri sociale au cea mai urgentă nevoie de ajutor?

A.N.: Din fericire în ultimii ani, mai cu seamă, Biserica se implică în problematica pro-life, în sensul că ierarhii Bisericii vorbesc despre această problemă în pastorale, în mesajele pe care le au preoţii în biserici, la predici, atunci când stau de vorbă cu credincioşii sau la spovedanie. Cunosc foarte mulţi preoţi care se implică, vorbesc cu femeile însărcinate, încearcă să le ofere sprijin, ceea ce e un lucru foarte bun. E un lucru pozitiv, care trebuie continuat. Din păcate sunt oameni care nu văd, şi spun: „Biserica nu ia atitudine, Biserica nu face nimic”. Dar aşa cum sunt foarte multe proiecte prin care Biserica îşi împlineşte misiunea social-filantropică, se implică foarte mult şi în domeniul protejării vieţii, prin centrele maternale care încep să apară în ţară, prin toată această activitate care merită încurajată şi susţinută în continuare. Dincolo de acest aspect, mai trebuie precizat că Biserica o reprezentăm noi toţi, cei care suntem botezaţi şi din acest motiv contează foarte mult ce facem şi cum ne implicăm.

0114_17

T. B.: Ce crezi că le lipseşte cel mai mult tinerilor din ziua de azi? O direcţie, o concepţie de viaţă în care să se încadreze? E rău că avem atâtea opţiuni? De regulă, când se întâmplă asta, o alegi pe cea mai proastă, sau aşa ai impresia.

A. N.: Cunosc foarte mulţi tineri care au valori, dar cărora le este teamă să le exprime în viaţa socială, în familie, la facultate sau în cercul de prieteni. E adevărat că ne lipsesc modelele şi curajul de a fi noi înşine, dar trebuie să îndrăznim, în sensul cel bun. Să ne găsim modele şi să le urmăm şi aşa ne vom împlini frumos vocaţia pe care o avem, fie că este vorba de medicină, avocatură, preoţie sau altceva.

T.B.: Există riscul să fie marginalizaţi…

A.N.: Există, dar nu este firesc. Adică aşa cum ceilalţi ne cer nouă să fim toleranţi, trebuie să manifeste aceeaşi toleranţă şi faţă de ideile şi principiile noastre, pentru că sunt fireşti.

T.B.: Recent ai participat la conferinţa „Drama tinerilor aflaţi între abstinenţă şi concubinaj”, organizată printre altele de Episcopia Giurgiului. După cum ştii, există un scepticism crescând faţă de organizaţiile religioase, faţă de religia organizată (poate ca o reflexie a individualismului vremurilor). Cu siguranţă cunoşti stereotipuri despre Biserica din România şi reprezentanţii ei. Din experienţa ta, care este avantajul religiei organizate, atât pentru individ cât şi pentru familie?

A.N.: Asociaţia Studenţi pentru Viaţă nu este o organizaţie religioasă, este aconfesională, scopul ei este să sprijine viaţa, să sprijine tinerele şi adolescentele însărcinate. Există, într-adevăr, foarte multe organizaţii religioase care vin în completarea misiunii pe care o face Biserica. Din păcate există un scepticism care cumva este alimentat şi de mass-media, uneori rău voit, pentru că aşa cum a fost discuţia despre sfintele moaşte şi pelerinaje, când au fost tot felul de dezbateri, dar argumentele reale şi bine punctate nu s-au luat niciodată în calcul, la fel este şi cu acest scepticism. Adică din păcate el este cultivat, fără să existe o cercetare, o documentare reală. Aşa cum zicea un părinte la un moment dat, în presa românească nu prea sunt jurnalişti care să înţeleagă teologia din interior. Jurnaliştii din sectorul religios au uneori tendinţa de a analiza viaţa Bisericii folosind idei şi instrumente dinafară, însă Biserica are altă funcţionalitate. Are un rol pe care şi-l împlineşte, dar acesta trebuie înţeles în profunzimea lui. Când cineva înţelege Biserica din interior are mari şanse să-i înţeleagă şi misiunea la nivelul culturii, al civilizaţiei şi al societăţii.

L-am întrebat odată pe un preot de ce unii oameni de ştiinţă sunt împotriva lui Dumnezeu, iar alţii L-au cunoscut pe Dumnezeu şi Îl mărturisesc. Şi preotul mi-a zis aşa: sunt oameni care pleacă în viaţa lor de cercetare de la ideea că există Dumnezeu. Şi atunci tot ceea ce fac ei pe parcursul vieţii vine să întărească această mărturisire şi ei îşi îndeplinesc misiunea. Dar sunt şi oameni de ştiinţă care pleacă de la ideea că Dumnezeu nu există, se străduiesc să demonstreze toată viaţa acest lucru, şi ajung la sfârşitul vieţii să-şi dea seama că viaţa lor a trecut în zadar. Îşi pierd astfel nişte daruri mari pe care ar fi putut să le valorifice pentru binele lor şi al societăţii.

T.B.: Tu ai scris de curând: „Uneori, a le spune oamenilor că există dragoste adevărată este ca şi cum le-ai zice că există Moş Crăciun”. Glumind puţin, copiii cred în Moş Crăciun. Am văzut acum câteva zile, zeci de copii venind cu învăţătoarele la Sfânta Împărtăşanie. Înseamnă că dragostea adevărată mai are o şansă, şi trebuie cultivată de jos? E chiar ceea ce a spus şi Mântuitorul: dacă nu vom fi iar copii, nu vom intra sub nici un chip în Împărăţia Cerurilor.

A.N.: Toate valorile şi toate lucrurile frumoase trebuie cultivate în educaţia copiilor încă de mici. Aici părinţii au un rol foarte important, pentru că dacă părinţii se implică şi le oferă copiilor o educaţie frumoasă, o perspectivă corectă asupra vieţii, atunci au şansa să reuşească, şi în societate şi în viaţa personală. Pentru că, de pildă, din cauza divorţurilor, a procentului mare de probleme în familie, de infidelitate, cresc şi problemele tinerilor vizavi de viaţa emoţională. De ce? Pentru că le lipseşte modelul familiei. Dumnezeu a sădit în sufletele oamenilor cele mai frumoase virtuţi. Se şi spune: „Nu uitaţi, trupul vostru este templu al Duhului Sfânt”. Şi, dinainte de a ne naşte noi, aceste lucruri au fost aşezate în sufletul nostru. Dar noi le pierdem, mai ales din lipsa unui model al familiei. Poate că uneori intuim Adevărul, dar trebuie să avem puterea de a-l căuta şi de a-l găsi.

T.B.: În articolul de care aminteam, tu vorbeşti despre dimensiunea spirituală a unei relaţii. Din observaţii empirice, pregnantă la majoritatea relaţiilor de azi e dimensiunea materială. De unde luăm spiritualul?

A.N.: Ancorându-ne în credinţă, în Hristos. Aici este Modelul suprem al vieţii, aici găsim sensul lucrurilor. De aceea vă şi spuneam mai devreme că din fericire avem de-a face cu o reîntoarcere a tinerilor către această realitate spirituală. Pentru că oricât ai fi de prins în lumea materială, la un moment dat sufletul tău caută altceva. Caută ceva mai înalt de-atât. Şi-mi amintesc aici foarte frumoasa pildă a părintelui Seraphim Rose, care trecuse prin protestantism, prin toate căutările tinereţii, şi totuşi căuta ceva mai presus de-atât. Şi-a ajuns la Ortodoxie. Cred că drumul pe care părintele Seraphim Rose l-a avut îl au probabil mulţi tineri din zilele noastre. Şi e o provocare pentru fiecare să caute această spiritualitate. O găsesc la Hristos.

T.B.: Eu am scris undeva că „Fuga de Dumnezeu este în sine o recunoaştere a lui Dumnezeu”. Şi asta se observă în faptul că oamenii preferă să vorbească despre greşeli, decât despre păcate, ceea ce sunt de fapt. E o caracteristică a omului modern, fuga de răspundere, apropo şi de avort?

A.N.: Într-adevăr, fuga de răspundere are consecinţe dramatice, pentru că, în realitate, foarte puţine femei îşi doresc cu adevărat să facă avort. În cele mai multe cazuri bărbatul este cel care refuză să-şi asume responsabilitatea şi o forţează să aleagă: eu sau copilul. Cunosc o femeie care a ajuns la noi după ce făcuse şase avorturi şi mi-a spus că de fiecare dată reacţia partenerului a fost următoarea: „Nu ştiu, nu mă interesează, rezolvă problema!”. Ea şi-ar fi dorit copii, dar fiind lipsită de orice sprijin, a cedat foarte uşor. Firesc ar fi ca aceştia să-şi asume responsabilitatea actului până la finalitatea lui şi nu să spună: „Bine, draga mea, rezolvăm problema imediat, găsim un doctor bun şi gata”, deoarece aceasta este o falsă rezolvare, iar avortul nu afectează doar femeia, prin efectele fizice şi emoţionale, ci şi familia, soţul, copiii şi chiar societatea.

Studenţi pentru Viaţă a apărut datorită acestei nevoi de sprijin pentru mamă şi copil, dar şi pentru a creşte gradul de responsabilitate a persoanelor implicate, prin informare şi pregătire pentru viaţa de familie. Noi am început să traducem, pe blogul http://vremurivechisinoi.blogspot.com, materiale pe acest subiect, şi în timp au apărut tinere care solicitau ajutor. Sarcina la adolescente şi tinere este un pic diferită de sarcina la o femeie matură, pentru că sunt situaţii dificile, când părinţii nu vor să accepte o fată care a rămas însărcinată, şi atunci o dau afară din casă, n-o sprijină… Fie o forţează să facă avort. A fost un caz în care o fată ne-a povestit cum a fost luată de părinţi şi a fost obligată să facă avort împotriva voinţei ei. Şi atunci trebuie să existe un sprijin real pentru ele.

T.B.: Într-o lume tot mai secularizată, creştinii pot să pară nişte idealişti, excentrici care se luptă cu morile de vânt. Cu toţii avem momentele noastre de cumpănă, de încercare, de reevaluare. Tu ai astfel de momente, şi dacă da, cum le depăşeşti?

A.N.: Aici sunt două întrebări, o să răspund mai întâi la prima. Dacă un creştin împlineşte credinţa prin fapte, la nivel de societate, acestea vorbesc de la sine şi credinţa nu mai pare ceva izolat, idealist, ci un aspect care completează viaţa persoanei respective. Întotdeauna un intelectual, un avocat, un student, un tânăr, care include perspectiva creştină în activitatea lui va fi apreciat pentru onestitatea şi moralitatea lui, pentru valorile pe care le are şi astfel va aduce un plus de valoare în comunitate. Eu am văzut că oamenii care îşi manifestă această perspectivă a credinţei în public – şi nu în mod fanatic – ci în sensul de fapte, sunt lumină pentru ceilalţi, şi acest lucru înseamnă mult. Legat de a doua parte, într-adevăr sunt momente în care eşti tentat să renunţi sau ţi se pare prea greu de dus, pare că te depăşeşte, dar ajută Dumnezeu, de dragul mamelor şi al copiilor care au nevoie de sprijin. El este cel care ne dă mereu puterea de a merge mai departe.

T.B.: Realizăm acest interviu într-o perioadă festivă în care se vorbeşte prea puţin, sau în orice caz insuficient, de Figura centrală a Crăciunului. De ce crezi că ne fură mai mult luminile, decât Lumina?

A.N.: Luminile ne fură doar dacă nu căutăm Lumina, dar au fost şi sunt încă mulţi oameni care au cunoscut Lumina, devenind ei înşişi lumini vii. Datorită eforturilor, a străduinţei şi a jertfei lor, generaţia noastră începe să regăsească Lumina şi nădăjduiesc că va reuşi.

T.B.: Un gând de final?

A.N.: „Căutaţi Adevărul şi Adevărul vă va face liberi!” (In 8,32)

Sursă: Mesagerul Sfântului Anton

, , , , , , , , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns