criza de sarcină

Bunatate.ro: „Punctulețul negru și viu” care a devenit temelia și binecuvântarea unei familii / Mărturii despre criza de sarcină #82

Motto:

„Rodul pântecului tău, rodul pământului tău, rodul turmelor tale, viţeii cirezilor tale şi înmulţirea oilor tale, toate acestea vor fi binecuvântate.” (Deuteronomul 28:3)

M-am  căsătorit la numai  („numai”  vine scris din perspectiva actualei vârste) 19 ani, ferm convinsă  că „a te căsători  nu înseamnă  neapărat a  avea imediat şi copii”. Cu această  replică îmi linişteam tatăl  care îşi făcea griji în legătură cu facultatea pe care o urmam. 

De fapt, aşa  era mai  simplu: scăpam  de oboseala  zilnicelor  întâlniri  cu viitorul meu soţ, iar a ne vedea mai rar mi se părea imposibil. Câştigam mai mult timp pentru  studii, pentru că urma să fim împreună, la casa  noastră. Ştiam că  şi mama s-a căsătorit la 20, aşa că  19 şi jumătate  mi se părea o vârstă potrivită. 

Casa noastră e spus impropriu, pentru că nu o aveam. Găsisem, în schimb, aşa cum se obişnuia pe atunci şi cum era în dimensiunile firescului, o cameră de 12 metri pătrați într-un cămin. Eram  fericită, mă  mutasem dintr-un cămin (studenţesc)  în alt cămin. Deosebirea nu era tranşantă, în schimb aveam  mica noastră gospodărie, încropită  din cadourile de la nuntă, o lustră şi o tigaie  scumpă, pe care le cumpărase şi de care era mândru soţul meu.

Mă complăceam în ipostaza de tânără soţie, până când, cam la o lună după  nuntă, am suspectat că sunt însărcinată. Retrăiesc în amintire momentul şi constat  că primul lucru pe care l-am gândit a fost  ce o să le spun părinţilor.

Era  pusă în joc  maturitatea mea, certitudinea  cu care îi asiguram că voi amâna maternitatea. Îmi era ruşine  să  recunosc   faptul  că nu am fost mai „pricepută” decât atâtea alte femei. Al  doilea sentiment şi cel mai puternic, de fapt, a fost frica.

Cum o să ne descurcăm? Ce fac cu facultatea? Din ce o să trăim? Unde o să trăim? Sute de întrebări, în faţa cărora mă simţeam neputincioasă, care îmi înţepau mintea şi-mi răsturnau fericirea şi stabilitatea pe care credeam că le obţinusem. 

Soţul  mă liniştea şi-mi zicea că o să ne descurcăm, dar la reproşurile mele „Cum anume?”  nu-mi oferea un răspuns  concret. „O să  lucrez, spunea, o să ducem copilul la părinţi, o să ne ajute şi ei”. „Nu, copilul o să mi-l cresc singură, dar nu acum!” Aceasta a fost  decizia  mea, după care a urmat şi verdictul: „Merg să fac avort!”. El n-a zis nici da, nici nu…

Nici acum nu simt vreun fel de obidă  vizavi de acest nici da, nici nu. Cu timpul am aflat  că deseori, în cazul sarcinilor inoportune, anume soţii, taţii, pe seama cărora se pune responsabilitatea  financiară a familiei, spun categoric nu. Aşa că, mai degrabă, îi sunt recunoscătoarte pentru această tăcere.  El nu avea decât cu trei ani mai mult decât mine…

Am mers împreună la o doctoriţă pe care o cunoşteam de la ambulatorul studenţesc. Ea mai cumula  un serviciu  la Centrul de Planificare a Familiei. I-am spus că sunt însărcinată, iar ea a fost primul om care m-a felicitat. „Eu vreau să fac avort!”. Şi a urmat torentul de explicaţii şi scuze: că n-am  casă, că n-am masă, ca  nu avem bani de ajuns, că am de învăţat etc. 

„Eu chiar nu te înţeleg:  eşti căsătorită, aveţi un colţişor al vostru! Restul vine cu încetul! Iar cel mai dureros este faptul  că voi, studentele, avortaţi  pe capete,  iar  aici eu tratez câte 8-10 ani alte femei care  vor  să aibă copii! Dă-ţi seama ce faci!” La replicile ei şi soţul  meu a prins curaj. Dar doctoriţa vorbea cu surdul… Astăzi știu că îi poţi vorbi doar celui care îţi cere sfatul. În rest, omul ascultă  vorbele, dar  de auzit nu le aude. Sau aude numai ce-i convine lui. Neputincioasă în faţa potopului meu de argumente, doctoriţa m-a trimis la ecograf.

Ţin minte şi acum primul meu examen ecografic. Mai speram ca medicul să spună că nu e nicio sarcină.  Priveam curioasă la monitorul  din faţa  mea  şi încercam să desluşesc  ce vede specialistul. „Da, sunteţi însărcinată  de trei săptămâni!”  Mi  s-a dus inima în călcâie. Fantoma copilului  căpăta contururi reale:  el exista şi  avea trei săptămâni. „Aceata e copilul?” am  întrebat curioasă, arătând cu mâna spre formele  ce albeau pe ecran. „Nu, acesta  e uterul.”  „Şi copilul?!!!” „Uitaţi-vă  aici!” Şi-mi arătă  în centrul  monitorului… un punctuleţ negru…

Acesta era copilaşul meu pe care eu intenţionam să-l omor! Fiinţa ceea care s-a încăpăţânat să apară pe lume şi care îşi cerea dreptul  la viaţă! Punctuleţul meu negru! Un val de căldură mi s-a ridicat din călcâie, de acolo unde mi se ascunsese inima, şi s-a urcat până în gât, făcându-mi coşul pieptului neîncăpător. Mă sufocam de emoţie  şi  emoţia s-a eliberat prin şuvoiul de lacrimi  care veni să-mi spele faţa, apoi sufletul.

Copilul meu, punctuleţul meu scump biruise frica mea, laşitatea, iresponsabilitatea! Fără a mai spune ceva medicului ecografist, m-am ridicat de pe banchetă, de parcă ea ar fi fost locul crimei,  mi-am încheiat blugii, fără grija că mi-i pătez  cu gelul cu care mi s-a uns burta şi  am ieşit în coridor, unde mă  aştepta  descumpănit  „maturul”  meu soţ.

I-am  sărit în braţe, repetându-i printre lacrimi: „E atât de frumos, e un punctuleţ, e viu! Nu fac niciun fel de avort!”.  Eliberându-se ca de o mare povară, el a exclamat fericit şi mândru: „Da’  eu ce-am zis!”

Doctoriţa  ne-a întâmpinat  cu ochii lucind de bucurie.

***

Dora a crescut ,,de la sine”, precum spuneau rudele noastre. A fost un  copil  liniştit, s-a  îmbolnăvit foarte rar. Cât am fost studentă, n-am  mai  ştiut ce înseamnă  medic sau ambulanţă. Mergeam  doar la controalele  de profilaxie. Am născut-o la începutul lui august, iar  în octombrie  eram deja  la facultate. Fetiţa noastră rămânea cu soţul (îi lăsam laptele meu în sticluţă), iar la amiază, când terminam cursurile, veneam cu dorul în suflet şi cu sânii  pietroşi  de laptele  cald, care deseori îmi scălda puloverul. Când o vedeam cât de lacom îmi apucă pieptul şi cu câtă încredere suge, înţelegeam, a câta oară, ce responsabilitate port în faţa ei. Soţul pleca la muncă după ce veneam eu. Sâmbetele  mergeam la bibliotecă.

Aşa a trecut primul an cu  ea. Am realizat mai multe decât alte colege de-ale mele nemăritate.  Precoce fiind, la şase luni Dora  a început să stea pe oliţă, la un an şi două luni mânca singură, a mers la creşă, iar eu am putut să efectuez practica din anul cinci. Datorită  practicii, mi-am  găsit şi un loc de muncă. Între timp, fiind  în anul cinci de facultate,  mai cumulam  şi o altă funcție, datorită căreia am obținut și primii noștri metri pătrați, din care am construit primul nostru apartament.

Așadar, la 22 de ani eram căsătorită, aveam o fetiţă, aveam un colţişor al nostru, o facultate  absolvită, un  serviciu şi o experienţă în spate.  Primii ani ai căsniciei noastre au  avut perioadele lor  tulburi. Ne-au  salvat de fiecare dată dragostea, Dora şi sărăcia. 

Certându-ne, urma să ne împăcăm tot la căpşorul ei, pentru că nu o puteam nici împărţi, nici  renunţa la ea. Am înţeles, de-a lungul timpului, că sarcini inoportune nu există, că e un rost în tot ce se întâmplă.  Mă  gândesc că s-ar fi putut ca fără Dora s-o luăm în direcţii  diferite. Ea  însă ne unea. Am rămas să fim împreună nu din cauza ei, ci datorită ei,  maturizându-ne  şi  construind.

Dora a fost temelia şi binecuvântarea, ceilalţi doi copii au urmat să fie zidurile şi cupolele bisericii noastre.

O mamă recunoscătoare

Numele au fost schimbate, pentru protejarea identității.

România: Listă cu centre de sprijin în criza de sarcină

Vă rugăm să ne sprijiniți trimițând mărturii sau îndemnând persoanele cunoscute
care au trecut prin criză de sarcină să trimită mărturii la 101marturii@gmail.com

Mărturiile se vor publica la FemeiFericite.com sau AvorturiRegretate.ro

Numele și datele personale nu vor fi făcute publice decât la cerere.




Ai un comentariu despre acest articol? Adaugă-l mai jos în caseta „Lasă un răspuns”.


Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.

Taguri

Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole relaționate

Back to top button
Close