Brittany Maynard şi instrumentalizarea ideologică a melodramei

de Ştefana Tororcea, Ştiri pentru viaţă, 3 noiembrie 2014

Brittany Maynard este tânăra americană în vârstă de 29 de ani bolnavă de o boală terminală care a decis să nu-şi aştepte sfârşitul chinuit al zilelor, ci să le pună capăt ea însăşi. Într-un emoţionant video care a circulat pe Internet, tânăra a pledat pentru posibilitatea de a-şi sfârşi zilele înainte ca glioblastomul, o tumoare pe creier foarte agresivă, să o incapaciteze. Cazul ei foarte mediatizat a dat apă la moară organizaţiilor care promovează dreptul la sinucidere asistată.

Cu câteva zile în urmă, tânăra avea programată procedura de eutanasiere. Deşi anunţase de curând că încă nu era momentul să o pună în aplicare, în cele din urmă Brittany a luat medicamentul care i-a pus sfârşit vieţii.

Cât încă lumea mai  credea că Brittany îşi amânase sinuciderea sau chiar renunţase la ea, editorul revistei online de bioetică BioEdge, Michael Cook, a publicat un editorial în care îşi exprima regretul că drama adevărată a acestei tinere a fost instrumentalizată în scopuri politice.

Acesta a evocat chiar un regim politic de tristă amintire care s-a folosit la rândul său de film şi de melodramă pentru a crea un curent de opinie favorabil sinuciderii asistate, procedură care apoi a fost aplicată fără discernământ persoanelor indezirabile, care nu se potriveau cu ideologia respectivului regim politic.

Cu tristeţe în suflet pentru drama personală a tineri de pe este ocean, dar şi cu îngrijorare cu privire la direcţia în care se poate merge pe linia legiferării „dreptului la moarte” într-o societate care respectă dreptul la viaţă până şi pentru criminalii înrăiţi, redăm ample extrase din editorialul lui Michael Cook:

„Nimic nu poate fi mai convingător decât o tânără atractivă şi inteligentă cu lacrimile şiroind pe obraji. În timp ce se şterge la ochi, cuvintele ei tremurate nu au cum să nu îţi meargă la drept la inimă. Poate că, din perspectiva evoluţionismului, suntem programaţi să fim de acord cu ea, deoarece, de obicei, tinerele femei transmit un mesaj în favoarea vieţii.

Nu ideile, ci lacrimile impresionează în filmările pe care Brittany Maynard le-a realizat împreună cu activiştii pentru „dreptul” la sinuciderea asistată de la organizaţia Compassion and Choices. Cu peste 9 milioane de vizualizări pe YouTube, aceste filmări au fost cea mai bună lovitură de publicitate a lobby-ului în favoarea „dreptului la moarte”.

Ideile în sine sunt deja cam răsuflate. Marcia Angell, fost redactor la publicaţia de specialitate New England Journal of Medicine, acum activistă pentru sinuciderea asistată, le-a rezumat într-un recent articol din Washington Post: „Oamenii se întreabă tot mai insistent de ce cineva – statul, medicii, liderii religioşi – se prevalează de dreptul de a le spune altora să-şi continue viaţa puţin câte puţin, împotriva voinţei lor”.

Cu alte cuvinte, ar trebui schimbată legislaţia, pentru a veni în sprijinul autonomiei absolute a lui Brittany. Dacă se va întâmpla aceasta, vor apărea noi idei. De exemplu, nu va reprezenta o discriminare să le oferi acest drept de a decide cu privire la încheierea vieţii numai bolnavilor în fază terminală? De ce nu s-ar bucura de aceleaşi drepturi şi adolescenţii dezamăgiţi în dragoste sau bunicile cărora nu le mai ajunge pensia? Este o obiecţie bătătoare la ochi care nu e nici pe departe negată de respectivul film.

În mod ironic, şi naziştii s-au folosit de lacrimi pentru a-i convinge pe nemţi să sprijine programele naziste de sinucidere asistată. Frumoasele fotografii de nuntă ale lui Brittany, mesajul ei atât de frumos scris, acordurile triste de pian, vorbele de dragoste şi sprijin venite din partea familiei – toate mi-au amintit de o melodramă foarte iscusit făcută, produsă în 1941, în plin regim de propagandă nazistă, şi intitulată Ich Klage An (Acuz). Frumoasa soţie a unui medic imploră să i se acorde uşurare înainte să devină „surdă, oarbă şi idioată”; medicul ei de familie refuză, dar soţul îşi asumă ingrata sarcină. În discursul final din faţa juriului, soţul îndoliat acuză că legea este inumană.

A fost un bun argument în epoca nazistă, care pare la fel de bun şi în zilele noastre. Marea problemă este însă ce ar antrena după ea o astfel de lege, „mai umană”.
(…)

********************************************************************************************************

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

În măsura posibilităților dumneavoastră, vă rugăm să sprijiniți financiar acest sait.

, , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns