miracolul vieţii

Boala m-a adus mai aproape de Dumnezeu

foto1
foto: Igor Varnavsky

Mă numesc Elena B. și am 45 de ani. Sunt o persoană cu multe probleme de sănătate. Sunt operată de cinci ori la ficat (de două ori – chist hidatic, de trei ori – abces interhepatodiafragmatic) și două eventrații post-operatorii ștrangulate.

În anul 1997, eram deja operată de trei ori când am rămas însărcinată cu al doilea copil. Deși îmi doream acest copil, starea sănătății nu-mi permitea să mă bucur din plin de eveniment. Mă temeam de ce va urma, dar mi-am pus nădejdea în Dumnezeu și, pentru a nu fi obligată să fac întrerupere de sarcină, amânam luarea în evidență ca și gravidă.

În noaptea zilei de 11 mai 1997, am avut o criză puternică de abdomen. Am făcut o eventrație post-operatorie strangulată și am ajuns la spital la urgență. Medicul de la Salvare m-a dojenit pentru curajul meu, motivând că la problemele mele nu îmi mai trebuia o sarcină. Am fost consultată de un medic ginecolog, care m-a asigurat că sarcina este bine, iar eu trebuie să fiu consultată și de un medic chirurg. Prin voia lui Dumnezeu, în acea noapte era de gardă unul dintre cei mai buni chirurgi ai orașului nostru. După ce m-a consultat, el m-a trimis direct în sala de operație. I-am vorbit despre sarcină și l-am rugat să aibă în vedere că vreau să păstrez acest copil. În timpul operației, văzând starea de sănătate a ficatului meu, doctorul a hotărât să-mi scoată copilul… A prelungit tăietura, a tăiat uterul și, când să scoată copilul, brusc tensiunea mi-a scăzut la 7! Doctorul anestezist a insistat să lase copilul să trăiască, urmând să mă convingă să fac întrerupere de sarcină după ce mă refac chirurgical. Toate acestea le-am aflat chiar de la doctorul anestezist, care le povestea colegei sale la momentul când preda garda, iar eu tocmai ce mă trezisem din anestezie. Era duminică dimineață.

Vestea că sunt gravidă și am mari probleme de sănătate a determinat multe cadre medicale să mă convingă să avortez, motivând că ficatul meu bolnav nu va fi în stare să ducă sarcina și voi face ascită în lunile mari de sarcină. Dar credința nu-mi permitea nici măcar să gândesc așa ceva! Simțeam că, dacă aș accepta, conștiința mea nu va mai fi în stare să mă lase să trăiesc ca un om normal. Nu mă puteam ruga la Dumnezeu să trăiesc, să fiu alături de celălalt copil pe care-l aveam acasă, iar eu să iau viața acestuia.

La două zile de la operație, am fost dusă la cabinetul de ginecologie. Acolo s-a intenționat întreruperea sarcinii. Când l-am auzit pe doctor cerând instrumentarul necesar, am spus că eu nu fac întrerupere de sarcină și că am crezut că este vorba doar de un control. Atunci doctorul i-a adus la cunoștință șefului de secție că nu doresc să fac avort și m-au lăsat să plec, dar nu înainte de a-mi spune încă o dată: „În timpul acestei sarcini, veți muri!”

Când am ajuns din nou la reanimare, m-am întâlnim cu doctorul chirurg – care, aflând de unde vin, s-a supărat foarte tare. A avut o discuție aprinsă cu doctorul din reanimare și l-am auzit spunând că sunt pacienta sa și nimeni nu are voie să-mi facă ceva fără ca el să știe. După aceea, m-a rugat să merg la sala de pansament. Acolo mi-a spus următorul lucru: la ginecolog nu fusesem dusă doar pentru control, ci s-a dorit întreruperea sarcinii, indiferent de voința mea. (Cine a hotărât aceasta, nu am aflat niciodată!) A mai adăugat că, dacă aș fi acceptat, aș fi decedat cu siguranță în ziua respectivă, argumentând că, la anemia pe care o aveam, pierderea de sânge ar fi dus sigur la sfârșitul meu. De fapt, și el dorea să fac avort, dar abia după refacerea mea chirurgicală, amintindu-mi încă o dată că ficatul meu bolnav nu va fi în stare să ducă sarcina și voi face ascită în lunile mari de sarcină…

Vizitatorii pe care îi aveam se împărțeau în două categorii: credincioși și necredincioși. Primii îmi întăreau credința prin tot felul de exemple și prin rugăciunile lor. Ceilalți făceau referire la partea cea mai sensibilă inimii mele: băiețelul pe care-l aveam, întrebându-mă cui va rămâne dacă eu nu voi supraviețui. Astfel au trecut trei zile de la operație, când, puțin câte puțin, am început să mă balonez, fiindu-mi rău. Începusem să acumulez lichid. Ceea ce doctorii prevăzuseră pentru lunile mari de sarcină se petrecea acum. În ciuda faptului că un glas lăuntric îmi șoptea că „acolo unde mâna omului nu poate, Dumnezeu poate”, deznădejdea își făcea loc în sufletul meu. Dar Dumnezeu nu m-a lăsat fără ajutor și mi-a trimis-o în vizită pe viitoarea nașă a fetițelor mele, care mi-a adus o casetă cu predici și vestea că a doua zi va veni părintele duhovnic să mă spovedească și să mă împărtășească. După aceasta, liniștea s-a așezat în sufletul meu, Dumnezeu își făcea simțită prezența. A doua zi după ce m-am spovedit și m-am împărtășit, ascita care se acumulase a început să curgă prin tubul de dren și pe alături. Medical, starea mea de sănătate se agrava. Am fost consultată de un medic internist, care mi-a recomandat câteva pastile de spironolactonă și mi-a dat deja cunoscutul sfat de a face avort; l-am asigurat încă o dată că mintea mea nu poate accepta aceasta. Intenționat nu am făcut referire la credința mea, ca nu cumva să fiu crezută fanatică sau nebună. În câteva zile m-am refăcut chirurgical, dar ascita continua să curgă – fusese scos și tubul de dren. În ciuda faptului că mă simțeam extrem de epuizată, de abia mă țineam pe picioare, puteam pleca acasă. La externare am mers să mai consult încă o dată medicul internist, o femeie, pe care am rugat-o să mă ajute, având în vedere că vreau să păstrez sarcina. Răspunsul a fost categoric: niciun medic nu mă va lua în seamă cât timp păstrez sarcina!

Am plecat acasă cu aripile frânte – doar Dumnezeu mă putea ajuta! Ajunsă acasă, supărată și abătută, am adormit. Am avut un vis care m-a cutremurat: în visul meu, cineva mă întreba de ce nu am vrut să ascult ce mi s-a spus de sus. Eram speriată și totuși liniștită, durerea sufletească o depășea cu mult pe cea trupească. Ca mamă nu puteam să nu mă gândesc și la faptul că băiețelul pe care îl aveam ar fi putut rămâne orfan, dar și la faptul că nu puteam și nu aveam dreptul să-l sacrific pe cel nenăscut în favoarea celui pe care-l aveam. Numai Dumnezeu, în marea Sa bunătate, putea să facă lucrurile bune și frumoase pentru toți…

Ascita curgea continuu. Nimic nu arăta că s-ar opri. Și totuși, a doua zi de la externare, am schimbat dimineață pansamentul pentru ultima dată. Bucuria și uimirea au fost enorm de mari când am constatat că pansamentul era curat: incizia era închisă de parcă niciodată nu ar fi curs nimic! Era ziua Sfinților Împărați Constantin și Elena. Așa a trecut o săptămână de la externare. Nu știam cui să mă adresez, cine ar putea să-mi dea o mână de ajutor – dar, când speram mai puțin, părintele duhovnic mi-a recomandat un medic radiolog căruia îi plăcea să studieze și medicina naturistă. Am mers la el, dar după consult și recomandări am plecat acasă mai abătută decât venisem. Regimul și medicația prescrisă nu-mi inspirau încredere.

Credeam că peste două săptămâni, când trebuia să vin din nou la control, nu voi mai trăi – dar Dumnezeu a intervenit și de această dată, și în aceste două săptămâni m-am refăcut, încât nu a mai fost nevoie să merg la control. Acum puteam merge să fiu luată în evidență ca gravidă. Am mers la șeful de secție, considerat cel mai bun ginecolog, i-am prezentat problemele de sănătate pe care le aveam (fără să fac referire la operația din timpul sarcinii) și l-am rugat să mă ia sub observație. Situația mea i-a stârnit interesul și m-a asigurat că mă va ajuta până la sfârșit.

Atenția de care am avut parte m-a făcut să văd încă o dată mâna lui Dumnezeu. Medicul îmi spusese că mă va interna cu două săptămâni mai devreme, ca să mă supravegheze, dar când mai aveam trei săptămâni până la termen și am mers la control, doctorul a hotărât să mă interneze. Am cerut voie să merg acasă ca să mă pregătesc, iar medicul mi-a spus pe un ton grav să fiu atentă să nu mă împiedic și să nu mă grăbesc. Acest lucru m-a descurajat. Nu știam ce se întâmpla, nu simțeam nimic deosebit, dar el știa: se declanșase nașterea și nu a vrut să-mi spună, să nu mă sperie.

Am mers acasă. M-am pregătit pentru spital, dar nu-mi venea să mă internez, considerând că este prea devreme. Nici măcar o secundă nu mi-a trecut prin minte că aveam să nasc în acea seară. Dumnezeu a ascuns acest gând, pentru a nu mă panica.

Imediat ce am ajuns pe secție, doctorul s-a interesat dacă am sosit. M-au dus în sala de travalii, deși eu nu vedeam rostul. La fiecare 15 minute, doctorul se interesa de starea mea, inclusiv de starea psihică. Mă simțeam foarte liniștită. Cam la două ore de la internare, când medicul a sunat din nou, am rugat să fiu dusă într-un salon, căci în sala de travaliu era cam incomod. Medicul le-a spus asistentelor să nu mă ducă nicăieri, ci să mă pregătească, deoarece în acea noapte voi naște. Abia atunci m-au cuprins emoțiile pentru ce va urma. Era aproximativ ora 19. Văzând interesul și atenția de care mă bucuram din partea medicului, asistentele au dorit să afle mai multe despre mine și astfel am intrat într-o discuție mai detaliată despre situația mea. Tot atunci mi-au pus și o perfuzie, asigurându-mă că dimineață, pe la orele 3-4, va avea loc nașterea – dar, cam la o oră de când îmi puseseră perfuzia, contracțiile s-au intensificat, anunțând nașterea!

La început, când le-am spus asistentelor că se apropie nașterea, nu m-au crezut, zicând că este prea devreme și, după cum curge perfuzia, abia în zori va avea loc. Am insistat, iar ele, neîncrezătoare în vorbele mele, au cerut voie să mă consulte. Au fost surprinse și au spus că, într-adevăr, e o minune: aveam dilatație de opt centimetri într-un timp foarte scurt. Au chemat medicul și în câteva minute a avut loc nașterea. Era ora 21:20. Aveam o fetiță perfect sănătoasă și nu se întâmplase nimic nedorit! Nu puteam să cred că totul s-a sfârșit cu bine. Aș fi plâns și aș fi râs în același timp, bucuria era de negrăit! Nici măcar epuizată ca după o naștere nu eram… La ora 23, mă plimbam pe hol și doream să le spun tuturor cum Dumnezeu a transformat o dramă într-o bucurie!

Ascita cu care am fost atât de mult amenințată nu a mai revenit niciodată. Deși sunt în continuare un om cu probleme de sănătate, Dumnezeu m-a ajutat să-mi cresc copiii fără să fie nevoie să mă îngrijească ei pe mine, așa cum îmi spuseseră inițial medicii.

Aș sugera mămicilor care renunță foarte ușor la copiii lor să reflecte mai mult asupra hotărârii, deoarece nimeni nu are voie să ia ceea ce nu poate da.

Slăvit fie Dumnezeu!

Sursa: Familia Ortodoxă

Articol apărut in nr. 18 al revistei “Familia Ortodoxa”



Trimite comentarii prin formularul din subsolul paginii. Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.

Taguri

Articole relaționate

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *