Bisericile mele

de Andreea Giurgea

Andreea Giurgea are 42 de ani şi este căsătorită cu Eugen Giurgea din 1993. Au împreună 6 copii. Andreea a terminat Facultatea de Jurnalism a Universităţii Bucureşti în 1997 şi Facultatea de Psihologie a Universităţii Ovidius în 2006. În prezent lucrează în Constanţa ca psihoterapeut.

Anul acesta nu am putut merge la slujba de Înviere, că nu aveam cum să plec de lângă fetiţa cea mică. Aşa că am rămas acasă, şi singurele uşi de biserică pe care le-am deschis au fost cele din amintire.

A fost întâi biserica de lângă blocul părinţilor mei, unde am copilărit. Pe gardul ei ne adunam la poveşti când oboseam de jucat ascunsa, atinsa, cucii sau alte activităţi asemănătoare implicând alergătura şi ţipete. Mai târziu, când am crescut, treceam direct la partea cu povestitul. Mai toate idilele din cartier au început pe gardul bisericii. Avea o curte largă şi o grădină frumoasă, uneori după ce se întunecă săream gardul şi povesteam pe banca printre flori. Inaccesibilă ca o cetate cu porţile zăvorâte – căci părinţii noştri nu ne explicaseră nimic despre rostul ei – biserica aducea totuşi o notă de poezie şi farmec copilăriei noastre printre betoane.

A urmat, cred, când începusem să merg pe munte, biserica micuţa a schitului de la Peştera Ialomiţei din Bucegi – de acum 20 de ani. Am descoperit-o întâmplător într-o ieşire cu grupul, şi apoi de dragul ei m-am abătut uneori şi singură până acolo, chiar şi iarna, simţeam că o putere mă ocrotea pe drum şi nu aş fi păţit nimic rău. (E dealtfel singurul loc în care am mers vreodată pe munte singură). Ajungeam de obicei pe la ora Vecerniei, spre seară. Bisericuţa era mică şi simplă ca o odaie. Îmi scoteam rucsacul şi mă aşezam lângă soba unde trosneau lemnele, afară dincolo de ferestruica şuiera vântul, uneori viscolea, dar înăuntru era cald şi bine. Nu eram o persoană religioasă pe atunci, dar locul acela mă atrăgea, îmi dăruia o pace căreia îi simţeam lipsa. Acolo eram, firesc, oaspete în casa lui Dumnezeu.

Citeşte şi: „De la al treilea copil, nu am mai simţit niciun efort – doar casa devenea din ce în ce mai aglomerată” – Andreea Giurgea, psiholog şi mamă a şase copii

A mai fost “biserica studenţilor” de la Universitate – uşor de găsit conform recomandărilor nu mai ştiu cui (“Ştii statuia lui Mihai Viteazu? Ei bine, te uiţi pe lângă coada calului şi o să vezi o biserică”). O frumoasă biserica cu arhitectură rusească, nu mai ţin minte hramul, pe atunci dealtfel habar n-aveam ce-i aia. Acolo am ascultat pentru prima oară Paraclisul Maicii Domnului, o rugăciune tulburător de frumoasă care mi-e dragă şi în ziua de azi. Am început să merg regulat la Paraclis fiindcă mă cucerise – şi frumuseţea rugăciunii, şi atmosfera din biserică, inedită pentru mine. Erau mulţi tineri pe acolo, preoţii erau şi ei tineri şi slujeau cu suflet.

Am ajuns de vreo două ori şi pe la Sf. Silvestru, unde slujea pe atunci părintele Galeriu. Părintele era o personalitate cunoscută, mergeam acolo aşa cum te duci să vezi un “star”. Biserică era plina-ochi, abia aveai loc să stai în picioare, şi îmi amintesc că m-a impresionat cât de atenţi şi politicoşi erau acolo oamenii unii cu alţii. Dacă te calcă cineva pe picior sau te înghiontea în înghesuiala îşi cerea scuze, oamenii aveau chipuri şi priviri luminoase… păreau sau chiar erau înfrăţiţi întru ceva. Am întâlnit acelaşi fenomen când am mers la concerte la Ateneu, aceeaşi politeţe sinceră şi discretă, aceeaşi lumină din priviri, oamenii împărtăşeau şi acolo ceva care îi unea şi îi făcea mai buni. Pentru mine era un lucru nou şi m-a impresionat.

A fost apoi biserica de lângă spitalul din oraşul nostru, în care am nimerit după ce mersesem la o ecografie pe când eram însărcinată prima oară. Avusesem o mică sângerare şi fusesem trimisă la spital pentru investigaţii, pe vremea aceea nu prea existau ecografe în cabinete particulare. Doctoriţa de acolo mi-a comunicat că sarcina “e cu probleme”, că există riscul să o pierd sau copilul să aibă malformaţii şi mi-a recomandat cu tărie să fac chiuretaj că altfel risc să fac hemoragie şi aşa mai departe. La protestele mele timide mi-a replicat relaxată că lasă că-s tânără, o să fac altul. Am ieşit bocind din spital şi nu ştiu cum am nimerit în biserică. Nu mai fusesem acolo niciodată. O băbuţă ca vrăjitoarea din Hansel şi Gretel s-a intersectat cu mine şi mi-a bolborosit ceva despre icoana Maicii Domnului. Fix acolo m-am oprit. Nu-mi amintesc decât că plângeam şi că am făgăduit că dacă va fi fetiţa o voi numi Maria. După vreo jumătate de oră m-am liniştit şi am putut să plec acasă. Nici că am mai dat pe la doctor în următoarele 4 luni, şi când am mers în sfârşit mi s-a spus că sarcina era bine. Ar trebui să mă ia cu ameţeala la gândul că dacă aş fi ascultat de doctoriţa cea pragmatică Maria mea cea absolut perfectă nu ar mai fi existat, dar nu-i aşa – cred că din cauză că ştiu că asta nu s-ar fi putut întâmpla. O iubeam deja şi aş fi făcut orice pentru ea. În fine, eu am făcut ce a ţinut de mine, Dumnezeu a făcut restul. Nu am mai intrat de atunci în acea biserică, dar nu am uitat-o niciodată.

Nu ne-am căsătorit într-o biserică, ci într-o peşteră – aşa că nu ştiu dacă asta se pune. Ne-am cununat în peştera Sf. Apostol Andrei, care pe vremea aia chiar arată ca o peşteră, nu fusese aranjată intrarea, există doar turlă de deasupra, de pe deal, şi aceea pierdută în hăţiş. Primul nostru duhovnic, Părintele Sava, era pe vremea aceea stareţul mănăstirii Sf. Andrei. Părintele Sava e desprins din scrierile lui Creanga – voinic, hâtru, bun şi harnic gospodar, un om dăruit cu har şi cu înţelepciunea vieţii din care izvora o credinţă neclintită. Ne-a cucerit imediat. Mănăstirea era un loc minunat, pe vremea aceea să ajungi acolo era o aventură, mergeai câţiva kilometri pe jos – peste câmp sau prin fermecătoarea pădure dobrogeană – după ce coborai din autobuzul care făcea curse prin satele din zonă. Îmi amintesc cum stăm cu Părintele în peştera Sfântului, la răcoare, ascultând poveşti din tinereţea lui petrecută cu oile prin munţi, şi mă gândeam că priveliştea pe care o aveam în faţa ochilor putea foarte bine fi aceeaşi de acum două mii de ani – poiana, ceva teren cultivat, un cal care păştea alene… Ca să ne cununăm la mănăstire aveam nevoie de o dispensă de la Arhiepiscopie, şi în obţinerea ei am avut la început ceva dificultăţi, adică habar n-aveam cum să facem rost de ea. La un moment dat când situaţia era destul de incertă l-am sunat pe Părintele Sava să-l întrebăm ce să facem, ce ar mai fi nevoie să aducem – şi ne-a răspuns “un film color”. Voia neapărat să facem poze la nuntă. Jumătate din costul mirificei noastre nunţi au fost verighetele, cealaltă jumătate autocarul pe care l-am închiriat să ducem acolo invitaţii. Rochia de mireasă a fost împrumutată şi în picioare aveam nişte tenişi albi. Prietenii veniseră cu flori şi mici daruri, mai toţi erau studenţi, deci lefteri. Le-am întins o masă improvizată cu sandvişuri şi vin în faţa mănăstirii. Nu am decât amintiri frumoase de la nunta noastră.

A fost apoi biserica de la Schitu Dârvari din Bucureşti. Locuiam pe atunci cu chirie în Ştefan cel Mare şi mergeam în fiecare duminică pe jos până acolo – o plimbare încântătoare pe străduţe pline de case vechi – la Liturghie. Hotărâsem să fac asta din recunoştinţă, era felul meu de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru Maria (între timp ajunsesem la medic şi aflasem că e bine). Biserica mică, ocrotită de ziduri care o rupeau de oraş, era plină de bătrânei cuminţi de la azilul din apropiere. Era primul meu contact cu Liturghia ortodoxă, pe atunci nu înţelegeam mare lucru şi am dus o luptă îndelungată cu mine însămi să rezist în biserica timp de două-trei ore. Mi-au ajutat liniştea şi farmecul locului, mica grădină a schitului, chiliile albe… Bucureştiul dispărea miraculos dincolo de ziduri. Mi-au trebuit ani întregi să descopăr frumuseţea Liturghiei noastre, să ascult sensul cuvintelor, să devin şi eu o parte a dialogului cu Dumnezeu şi astfel să nu mai simt cum trece timpul. Motiv pentru care nici nu mă crizez acum când copiii mei mai trag chiulul când mergem la biserică – mai stau de vorbă, mai ies pe afară… Or să descopere şi ei la rândul lor toate acestea, au timp. Calea către Dumnezeu e ceva personal, fiecare şi-o croieşte prin propriul suflet, altfel nu se poate.

A mai fost, timp de mai mulţi ani, mica bisericuţă de lemn a mănăstirii de la Techirghiol, pe când ne spovedeam la Părintele Arsenie Papacioc. Minusculă şi perfectă ca o bijuterie, şi Părintele Arsenie, el însuşi o miniatură de sfânt, slujind Liturghia învăluit în fumul de tămâie, tulburător de asemănător cu chipurile din icoane. Bisericuţă e atât de mică încât Îl simţeai pe Dumnezeu foarte, foarte aproape. Lângă tine.

În oraş am mers o vreme la Biserică Greacă – o clădire austeră de piatră aflată deasupra falezei. Nu cred că am mai întâlnit în altă parte aşa o disciplină. În timpul Liturghiei nu se auzea musca, şi e singura biserica de pe la noi în care lumea nu se înghesuia la miruit. Nu ştiu cum reuşise părintele de acolo aşa o performanţă, eram copleşiţi de respect. Pe atunci eram însărcinată şi mă aşezam de obicei pe o treaptă sau, când găseam loc, pe unul din scaune. Odată, lângă noi – o bătrânică. Cred că Eugen şedea şi el atunci şi s-a ridicat să-i facă loc. Ne-a făcut semn că nu are nevoie, şi când am insistat ne-a zis: nu am venit la Împăratul să stau pe scaun…

Când ne-am mutat în apartamentul nostru am descoperit biserica Sfântului Mina. Ne plimbăm cu copiii prin parc, era pe seara, şi în întuneric am zărit o lumină. Era biserica, am intrat şi pe lângă ea am rămas. Totul era frumos la Sf. Mina – locul, prezenţa bisericii cu turla avântată spre cer, interiorul strălucind mereu de curăţenie şi aranjat cu gust desăvârşit (nu ştiu cum reuşeau asta chiar în etape intermediare ale construcţiei), florile din vaze, ferestrele minuscule prin care razele de soare pătrundeau în snopi, toaca… Predicile părintelui Nicolae, care ne-a devenit duhovnic, inspirate, scurte şi la obiect, întotdeauna rămâneai cu ceva. Oamenii care se strângeau acolo – ne cunoşteam unii pe alţii, ca o familie. La slujbă, aproape toată lumea cânta răspunsurile de la strana, nu mai erai un simplu spectator pasiv ci o parte a ritualului. Un loc minunat pentru cei cu copii, puteam sta cu ei pe pajişte să se joace în timp ce noi ascultăm liniştiţi Liturghia. Acolo am simţit pentru prima oară că aparţinem unei comunităţi. Când aveam o nevoie sau o suferinţă acela era locul către care ne îndreptăm, şi niciodată nu am rămas fără răspuns. (Acolo am învăţat să cer ajutor şi să am credinţa că îl voi primi, de la oameni sau de la Dumnezeu). Şi cât timp am mers acolo nu am văzut sărman sau necăjit să plece nemiluit sau nemângâiat. Mi-l amintesc şi acum cu drag pe părintele Nicolae spovedind ore întregi în biserica neîncălzită, cu o vestă de lână peste veşmintele de preot, cu răsuflarea transformându-se în aburi. Mi-l amintesc sărind grăbit din rabla lui de maşină, având mereu pe buze un zâmbet şi o vorbă bună. Comunitatea se ţesea în jurul lui, prin jertfa lui continuă – un adevărat pastor al turmei sale.

Şi în sfârşit Biserica noastră de aici din sat, la care mergem acum. E o biserică de ţară, cu covoare desperecheate adunate de pe la credincioşi, dar exemplar de curată, pictată şi amenajata frumos, cu o curte îngrijită plină de verdeaţă şi flori. E destul loc în biserica noastră, că de obicei nu e înghesuială. Iarna suntem maxim 50 de persoane, jumătate bătrâni, şi de nenumărate ori părintele slujeşte Vecernia cu biserica goală. Eu totuşi nu stau în vreo strană, am colţul meu în care îmi place să mă aşez pe jos, şi spre marea mea bucurie am primit în dar o pernă solidă şi confortabilă. Părintele Ionel e mai tânăr decât noi cu câţiva ani – un luptător. Are două fetiţe şi încă un copil pe drum, o maşină second hand şi rate la un apartament de două camere în mansarda unui bloc unde vara sunt 45 de grade. Nu l-am auzit plângându-se niciodată (Preoteasa îmi povestea amuzată că pe când erau tineri erau aşa săraci încât stăteau în gazdă la o băbuţă unde le fojgăiau şoarecii prin saltea). De cum dă căldura îl vezi îmbrăcat în salopetă meşterind câte ceva pe lângă biserică – se suia şi să dreagă tabla de pe acoperiş. La noi în biserică nu se plătesc deloc taxe – părintele a decretat asta de la început, mulţi enoriaşi fiind bătrâni cu pensii minuscule. Dar sunt şi oameni care vin de la oraş cu maşina, de dragul Părintelui. Şi vara multă lume intră de drag în biserică, sacrifică o zi de plajă să meargă la Liturghie. Aici nu numai că ne salutăm, dar îi cam ştiu şi pe fiecare binişor din vedere, şi dacă lipseşte cineva o duminică te întrebi unde o fi. În colţul meu, pe perna mea, simt că mi-am găsit locul.

Şi mă gândesc acum că am avut marele noroc să întâlnesc în scurta mea viaţă atâţia preoţi care au ştiut să clădească biserici nu numai în piatră şi lemn, ci şi în inimile oamenilor.

 

Citeşte şi:
„Familia înseamnă să te laşi pe tine şi plăcerile tale la o parte. Şi asta nu e uşor.” – interviu cu Andreea Giurgea, psiholog şi mamă a şase copii
„De la al treilea copil, nu am mai simţit niciun efort – doar casa devenea din ce în ce mai aglomerată” – Andreea Giurgea, psiholog şi mamă a şase copii
Ceea ce pot eu să fac

 

 

 

Subscribe

Subscribe to our e-mail newsletter to receive updates.

, , , ,


Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.