viaţa de familie

Andrada Ilisan, psiholog: Mama bolnavă și bebelușul

Psihologul Andrada Ilisan a publicat pe Facebook un text cu referire la cazul cutremurător de dublu omucid cu sinucidere din județul Gorj, în care făptașul a fost o proaspătă mamă. Observațiile sale sunt foarte importante deopotrivă pentru specialiști (psihologi, asistenți sociali), cât și pentru nespecialiști (membri ai familiilor celor care sunt proaspete mămici), care pot reține că detectarea la timp a unei tulburări psihice ascunse poate salva vieți. Redăm mai jos textul integral.


„Era foarte îngrijorată din cauza copilului, să nu ia microbi, să nu intre în contact cu oamenii de teamă să nu se îmbolnăvească. Mă întreba dacă e posibil să fi fost radiat, pentru că a vorbit ea la telefon în timpul sarcinii. La botez se comporta ca la înmormântare. Era foarte tristă. A stat probabil toată seara cu gândul la copil, că intră în contact cu toată lumea. Era în depresie, dar nu m-am gândit că avea nevoie de ajutor”, a spus o prietenă a poliţistei.

Teribila crimă dublă cu sinucidere de la Gorj mi-a amintit de o altă mamă (depresie) tulburătoare. Un caz pe care îl citisem în New York Times:

O femeie la 40 și un pic de ani:

(blîndă, sociabilă, serioasă, organizată, implicată conștiincios în viața oamenilor dragi, cu o educație excelentă, o carieră în avocatură) intră la 4 luni de la naștere în depresie postpartum.

Devine obsedată că i-a făcut răul copilului ei. Ideea obsedantă se declanșează cînd i se pare că observă niște mișcări motorii ciudate la copil, că îi tresare convulsiv mîna dreaptă cînd se întinde după o jucărie. Pediatrul îi spune că nu are de ce să se îngrijoreze.

Nu poate fi convinsă contrariul și caută obsesiv o explicație. Răscolește internetul după un diagnostic.

Brusc, își dă seama că ea e de vină. Îi vine în minte un incident absolut minor: odată, cînd spăla rufe, l-a lăsat cîteva secunde pe o salteluță de joacă, copilul s-a mișcat și a dat cu capul de podeaua de lemn. Devine absolut convinsă că din cauza ei, din cauza „neglijenței” ei, copilul a suferit un traumatism cerebral.

Gîndul că accidentul ăsta stupid i-a afectat iremediabil soarta, că bebelușul că n-o să mai aibă parte de o viață normală e insuportabil și îi provoacă mari frămîntări sufletești.

Primește asigurări din partea a doi neurologi, a pediatrului că gesturile copilului sunt normale, specifice vîrstei, contactul cu podeaua de lemn nu provoacă traumatisme, convulsii sau autism. Că lovitura face parte din experiența firească a unui bebeluș.

Sora ei îi confimă că și copiii ei au mai pățit-o. O femeie inteligentă susține răspicat că copilul ei are o problemă. Cei apropiați se gîndesc că poate totuși are dreptate, că mama știe mai bine. Cu toate astea, soțul, sora insistă să vadă un psiholog.

Mama soție spune că știe ce e o depresie și că ea nu in depresie: pur și simplu se simte groaznic pentru răul pe care i l-a făcut propriului copil. Îi scrie într-un mail surorii ei: „Cu greu ți-ai putea vreodată imagina cum e cînd știi sigur că i-ai provocat un traumatism cranian propriului copil.”

Cîteva evenimente minore ulterioare, o căzătură a copilului în timp ce escalada un scaun, un rostogolit de pe un pat foarte jos agravează starea psihotică a acestei mame și adîncesc ruptura de realitate. Într-o zi oarecare, cu copilul lipit de piept, se aruncă de la etajul 8. Copilul, apărat de corpul mamei, supraviețuiește izbiturii de pămînt. La scurt timp, face primii lui pași.

Depresia postpartum cu elemente psihotice congruente cu dispoziția este o tulburare integrată centrului de greutate al personalității, mama păstrează aparența unității personalității. Mama „nu pare” că și-a pierdut mințile, nu trezește semnale de alarmă foarte neobișnuite. Intr-adevăr, e surmenată, copleșită de grijă, dar funcționează, nu vorbește fără sens, nu se poartă bizar, ieșit din comun.

Starea morbidă e periculoasă fiindcă e integrată relativ cu succes situației individului și întreține abordarea „nepricepută” din partea membrilor familiei: „Ccopilul nu are nimic, trebuie să te liniștești, trebuie să te duci la psiholog”.

Mama nu halucinează că bebelușul ei este fiul diavolului, halucinează în schimb că bebelușul ei are ceva la creier și din cauza ei acesta n-o să fie niciodată normal. Nu sare foarte tare în evidență: se știe cît de grijulii sunt mamele, cum se îngrijorează pentru cele mai mărunte întîmplări din viața copilului.

Dar ruptura de realitate, odată instituită, deschide calea faptelor abominabile, insuportabile și de neînțeles pentru o minte rațională. Femeia este captivă unei stări psihice care nu mai permite verificarea realității și din care nu se mai pot lansa raționamente și judecăți limpezi.

E acaparată de cele mai neverosimile convingeri – cînd mintea se întoarce împotriva ei însăși, și nu se mai poate salva singură. Interpretarea falsă a percepțiilor reorganizează flagrant atitudinea și reacțiile individului psihotic.

Sunt povești amuțitoare și înnebunitoare cu atît mai mult cu cît tulburarea depresivă severă cu elemente psihotice sau psihoza postpartum îmbracă forme episodice care de cele mai multe ori se remit și nu trec în afecțiuni psihice permanente (ex., schizofrenie) și care, cu ajutorul medicamentație antipsihotice pot fi ținute sub control. Lăuza îmbolnăvită este salvată și protejată de această tranziție terorizantă.

Am cules din literatura de specialitate un caz de tulburare psihotică postpartum pentru a sublinia diferența dintre psihoza postpartum (care, prin neverosimilul si debutul ei violent, trezește o o ingrijorare majoră) și o depresie severă postpartum care se pretează în mod mai „pervers” la agravare: sentimentele de vinovăție, boală, moarte, lipsă de speranță nu trezesc aceeași alarmă, iar severitatea lor nu e interpretată neapărat ca evoluție psihotică.

CASE HISTORY

Ms. A. is a 27-year-old physician who delivered her baby 7 days before evaluation at a teaching hospital. She underwent an uncomplicated delivery, and her baby boy was full term and healthy. This was a planned pregnancy, and the family was excited about the birth. Within 2 days of delivery, she told her husband that she thought he was poisoning her food and that the baby was staring at her strangely. She thought she smelled horses and heard them galloping out-side her bedroom. She could not fall asleep even when her mother came to the house to care for their newborn and allow the patient to rest.

At home, Ms. A. was able to sleep only 2–3 hours nightly. Her husband noticed that she would gaze out the windows in their apartment for hours without explanation. She had not bathed for 6 days. She required much help in simple tasks, such as diapering her baby.

She expressed guilt about being a terrible mother and felt she did not deserve to have her family. She told her husband that she heard voices commanding her to go with her infant son to the subway and jump in front of the train; these hallucinations terrified her and became stronger after she returned home from the hospital. The husband became very concerned and brought his wife to the emergency room.

Debutul acut (brutal) al psihozei postpartum este unul dintre cele mai severe (rare) debuturi din psihiatrie. În altă ordine de idei, „psihoza postpartum/puerperală”, care se instalează de obicei în primele 2 saptămîni după naștere, nu are un cod al ei de diagnostic, ea nu este o categorie consacrată în nomenclatorul DSM (Manualul de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mentale si tocmai această nelămurire nosologică impiedică intr-un fel cercetarea suferintei psihice postnatale.

Avem în schimb specificatori pentru episoadele afective postnatale: „episodul depresiv sever, respectiv episodul maniacal sever cu debut peripartum cu sau fără elemente psihotice” (50% din episoadele depresive majore „postpartum” se instalează peripartum si astfel sunt denumite global peripartum); sentimentele anxioase din timpul sarcinii cresc riscul unui episod depresiv major.

Episoadele afective postpartum cu elemente psihotice par a surveni în 1 din 500 pînă la 1 din 1.000 de sarcini. Și par a fi mai frecvente la femeile primipare (deși cazul tulburător al mamei Andrea Yates, de pildă, ne arată că noutatea-prin-severitate a suferintei mentale nu intră in rutină niciodată si instaurează mereu noi frontiere).

Infanticidul se asociază cel mai adesea cu episoade psihotice postpartum și nu cu depresia severă postpartum; vedem că cele două cazuri menționate (mama din New York și mama din Gorj) sunt cazuri nu doar extrem de rare dar și extrem de atipice (agravarea s-a produs lent și s-a soldat cu infanticid-sinucidere).

Psihoza postpartum (în firava ei conceptualizare) este ințeleasă mai degrabă ca o formă de bipolaritate si specialistii o separă clar de „depresia postpartum” prin severitate/frecvență, etiologie etc. Riscul de episoade afective postpartum cu elemente psihotice este mai mare în rîndul femeilor cu trecut de bipolaritate sau cu istoric familial de bipolaritate.

Lăuzele pot dezvolta tulburări mentale ca agravare a unor condiții preexistente sau pot inaugura tulburarea mentală ca primă manifestare imediat după naștere (50% dintre mamele care dezvoltă psihoză postpartum nu au un istoric de tulburare psihică).

Nu e niciodată indeajuns de rostit si repetat că există SOLUȚII, că disperarea și întunericul nu sunt definitive, că tu, cel ce suferi, nu ești iremediabil condamnat. Mai mult, fiindcă în cazul acesta vorbim de o mamă care și-a ucis copilul de 6 luni, găsesc că e o ocazie (oricît ar fi ea de sinistră) să acceptăm că maternitatea nu e ÎN MOD OBLIGATORIU o perioadă de perfectă și neperturbată fericire. Nu avem numai carusel, hăinuțe gingașe și gîngurit de ființă proaspătă și nouă pe lume. Avem și monștrii. Pe care, de cele mai multe ori, mama nu știe cum să îi gestioneze; și cum să le țină piept. Iar familia din jur e și mai neputincioasă.

Înconjurată de atîtea așteptări, mamei îi teribil de rușine să spună că nu e tocmai fericită. Ci chiar disperată și lipsită de speranță. Știm prea bine că un diagnostic nu se poate pune decît în urma evaluării și întîlnirii cu pacientul. În cazul sinucisului, nu ne rămîne decît speculația cît mai riguroasă (dacă îmi este permisă sintagma): folosindu-ne de buna noastră credință și de literatura de specialitate.

Andrada Ilisan, psiholog: „Creștinul și maimuțele Rhesus”


Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Taguri

Articole relaționate