Andrada Ilisan, psiholog: „Creștinul și maimuțele Rhesus”

Andrada Ilisan este licențiată în psihologie la Universitatea Babeș-Bolyai cu lucrarea „Mama Borderline și copilul dezorganizat. O investigație din perspectiva teoriei atașamentului”) și master în Psihologie Clinică („Rolul figurii semnificative de atașament ca factor etiologic și de menținere a simptomatologiei borderline”. Urmează și un program de formare ca psihoterapeut în Analiză existențială și Logoterapie, SAEL România. Cu permisiunea sa, republicăm un editorial semnat de ea pe platforma Contributors.ro.

O reacție la textul lui Doru Căstăian, „Bonobo și ateul. Cîteva gînduri despre umanism”

Doru este ateu. Iar eu sunt o atee care a devenit creștină. Prin urmare suntem doi atei și o creștină in această relație Eu-Tu. Și facem echipă fiindcă eu sunt din categoria acelui credincios care se îndoiește, iar Doru Căstăian este din categoria acelui sceptic care reușește (din cînd în cînd) să creadă. Unde e credință și îndoială vie, puterea crește. Dar mă tot gîndesc, oare care e diferența ultimă dintre ateu și credincios? Cred că singurătatea. De fapt singurătatea (vulnerabilitatea) nemîngîiată. Absența relației ultime cu Altcineva în afară de tine. Cred că pledoaria mea pentru credință e o pledoarie prin relația cu celălalt, una impotriva singurătății și împotriva exclusivității exteriorității.

Eu cred că credința conține misterul reciprocității. Sigur, e o reciprocitate paradoxală, fiindcă Dumnezeu nu e lîngă mine în carne și oase. Dar ceva din mine mă convinge, mă îndeamnă în mod irezistibil să cred că El există, ceva din mine depune mărturie că Dumnezeu mă vede.

Dumnezeu e relație. Adică mîngîiere.

Mie îmi pare că în umanism omul e singur. Înconjurat de unelte de luptă dar nemîngîiat. Sau cu alte cuvinte: în umanism omul e pe cont propriu. Și asta îi dă foarte multă siguranță de sine. Nu mai trebuie să se roage la zei ca să își înfrunte fragilitatea (destinul). Acum îl ocrotesc societatea și ONG-urile care luptă pentru drepturile omului. Omul de azi se naște într-o lume aflată în plin proces de luptă pentru drepturile lui. In lumea umanistă, drepurile omului sunt mereu de actualitate. Păi și atunci pare că nu e deloc singur. Și totuși. Societatea, va descoperi el, are o solidaritate care funcționează prin excludere. Nu e o solidaritate de tipul: “Unul pentru toți și toți pentru unul”. Ci o solidaritate de tipul: “Toți impotriva cuiva.” O solidaritate umanistă pare să fie orientată împotriva cuiva. In lumea umanistă omul este bun, prin urmare altcineva comite răul. În lumea creștină, omul, de la mic la mare, comite răul. Niciunul nu e scutit. Toți sunt căzuți. Pare că in lumea creștină oamenii sunt teribil (nedorit) de egali între ei. Dar vom vedea care e temeiul egalității lor: toți sunt egali mai ales prin scăderile lor. Toți reprezintă mai puțin decît Creatorul care i-a făcut și prin urmare datoria lor interioară și practică e să se ridice permanent, să își depăsească condiția. Creștinul adevărat e dator să își recunoască scăderile și precaritatea lăuntrică tocmai fiindcă funcționează ca un fel de copie, dar o copie personificată (unică) a Modelului perfect. În lumea umanistă însă, omul e deja ridicat, omul și-a depășit condiția, a ieșit din obscuritate, l-a lăsat în urmă pe Dumnezeul inventat și funcționează la potențial maxim. Dacă omul e bun, înseamnă că altcineva e de vină pentru suferința lui. Și, cum nu există zei și ființe supranaturale în aranjamentul umanist, înseamnă că acel altcineva responsabil pentru suferința MEA esti TU. Cum adică eu? Va răspunde perplex cel acuzat. Da, tu, va arăta acuzatorul. De ce? Care e criteriul pedepsirii? Ei bine, criteriul pedepsirii sunt eu. Criteriul e subiectiv. Fiindcă așa simt eu. Vedem deci cum in lumea umanistă, autoritatea divină este înlocuită de autoritatea subiectivă. Această autoritate se clădeste pe subiectivitatea si interioritatea de netăguit a individului. Autoritatea umanistă va fi o autoritate eminamente afectivă. Dar autoritatea emoțională poate fi distructivă. Vedem asta la omul îmbolnăvit psihic. De asta in psihoterapie, unul din obiective este controlul emoțiilor.

Dacă, așa cum am spus, Dumnezeu e relație și omul prosperă în interiorul unei relații, înseamnă că statutul lui de credincios îi aduce mîngîiere. Dacă un om este batjocorit la locul de muncă, dacă ceilalți rîd de el si îi fac viața amară, atunci el poate căuta mîngîierea ultimă in rugăciune. Rugăciunea este un loc. Un loc deschis în noi, nu în afară. Aceasta este pledoria împotriva exclusivității exteriorității. Nu știu cum se face, dar dacă omul coboară adînc în el, ceva i se petrece. Ce mi s-a întîmplat, își va spune tulburat omul în sinea lui? Ceva misterios se petrece cu el și se simte transportat altundeva. Acel altundeva, acel meleag e adîncimea de necuprins a sufletului nostru. Și nu știu de ce, dar suferința are puterea să ne coboare în adîncimea lui de necuprins. Așadar, omul care se roagă primește mîngîiere. Dar mîngîierea nu exclude lupta. Mîngîierea se adaugă luptei. Omul este dator să lupte împotriva nedreptății, este dator să fie curajos. Avînd și mîngîiere și curaj, înseamnă că el, contrar aparențelor puse în cîrca identității creștine, nu va sta să încaseze de la soartă. Nu va răbda în gol, ca un cîine ud. Să fii credincios nu înseamnă să rabzi ca fraierul orice nedreptate și să astepți neputincios Raiul. Să fii credincios inseamnă să nu fii singur in vulnerabilitate. Condiția creștină înseamnă ceva mereu paradoxal: pasul unu, să îți admiți neputința și apoi, pasul doi, să primești curaj și forță tocmai prin această recunoaștere. Nu recunoști în fața pereților, ci recunoști în fața autorității supreme, dar mai ales, recunoști înaintea unei Persoane. Să crezi înseamnă să te încrezi in cineva mai tare ca tine. Să te încrezi într-o relație care te depășește. Și să culegi roadele acestei depășiri. Relația cu divinitatea ii dă nădejde că nu e singur în lupta lui cu cei care îl batjocoresc.

În lumea umanistă, mîngîierea nu mai vine atît de simplu (direct). Trebuie să faci dovada suferinței. Trebuie ca suferința ta să fie omologată. În societatea umanistă pare că trebuie să aparții unei anumite categorii de vulnerabilitate ca să ai dreptul la mîngîiere. Trebuie să fii sărac, negru, femeie, homosexual, transexual, emigrant etc ca să ai dreptul la suferință.

Viața în lume nu e ușoară. Pentru unii e mult mai grea decît pentru alții. Dar dacă atunci cînd se rîde de tine, atunci cînd esti batjocorit – concomitent cu nedreptatea și cu durerea – societatea te educă că tu nu ai nicio vină, atunci inevitabil devii revendicativ. Tu ești bun, ceilalți sunt răi. Dacă relația cu divinitatea adaugă mîngîiere vulnerabilității, relația cu umanismul adaugă resentiment vulnerabilității. Aceasta este părerea mea.

Dumnezeu e pentru vremuri grele. Fiindcă împotriva vremurilor grele se luptă sufletește. Dacă vremurile sunt grele, ele sunt așa fiindcă depăseșc mijloacele obișnuite de rezistentă. Iar Dumnezeu păstrează legătura cu noi prin sufletul nostru, nu numai prin rațiunea noastră. Cu cît e ananghia mai mare și absurdul mai dens, cu cît e omul mai disperat și mai cuprins de frică, cu atît crește sufletul în el. Fragilitatea nu e precondiție pentru credință ca mecanism de apărare, ci e un salt. E o rupere de nivel ontologic, o teleportare existențială. Culmea, n-am zice că un om lovit de soartă e capabil de salturi. Și totuși, se intamplă ceva lăuntric in el și dintr-o dată/instantaneu, o nouă înțelegere, o nouă vedere pătrunde înăuntru. Instantaneu înseamnă o ieșire din Timp, o evadare din propria istorie, istoria aceasta pentru care umanismul pare să lupte cu așa încăpățînare de parcă ar fi o glorie. Ceva i s-a revelat.

Cînd eram atee, consideram revelația ca fiind calea ușoară spre cunoaștere. Ei, ia revelație la comandă dacă poți? Concentrează-ți voința să ți se lumineze ochii. Stai în cap, dă-te peste cap, încordează-ți puterile minții pentru o revelație. Nu merge. Ai da orice să ai o străfulgerare. Ai da orice să poți obține la comandă, adică prin propriile puteri o trăire mistică. Dar nu merge să fii mistic la comandă. Păi înseamnă că prin revelație omul își depășește condiția umană, nicidecum nu și-o păcălește așa cum crede umanismul cel lucid. Suntem infinit mai mult decît părem la prima vedere. La prima vedere părem foarte materiali (foarte limitați, adică). Cînd îți iese un om in cale, îți iese in cale mai întîi in carne și oase. Așadar, materialitate lui are întîietate. Înseamnă că spiritul omului e o provocare pentru noi, o atitudine pentru care trebuie să fim vii, lucizi. Nu trebuie să dormim în papuci cînd ne gîndim din ce e alcătuit omul, ci trebuie să fim vii cînd ne gîndim din ce e alcătuit omul. Dacă dormim în papuci, îi putem rata spiritul.

Prin urmare, îmi pare firesc să spun că Dumnezeu nu ține de noi, de domeniul afacerilor lumești, că nu noi l-am făcut pe El, ci El pe noi. Și. din cind în cînd, în momente de mare taină intrăm în legătură cu aluatul din care am fost făcuți, în momente exemplare ale existenței noastre (situate în Istorie și temporalitate) ne înălțăm dincolo.

Dar umanismul pare sătul de eternitate, i s-a urît cu promisiunea ultimă. A auzit destul de Rai și viață veșnică. El vrea acum the real thing. Vrea să trăiască și să moară demn aici, în lumea asta trecătoare. Pentru el angoasa e dovada realității și credința intr-o altă lume e iluzionare. Pentru creștin iluzia e să crezi că viața asta de aici e tot, că doar cu atit de puțin trebuie să ne mulțumim. Nu știu care e cel care s-a sucit de la poziția dreaptă. Nu cred că pot fi amîndouă concomitent adevărate. Eu cred că angoasa e o ceartă. E o neînțelegere în care ne încăpățînăm să stăruim. Angoasa e un avertisment că ne-am îndepărtat de adevărata noastră soartă existențială.

Oricît de uman(ist) va deveni omul, tot moartea îl paște la final. De ce i se pare moartea așa incredibilă în continuare? S-a murit mult pe lumea asta. Ar trebui să fim niște muribunzi formidabili, niște muribunzi perfect adaptați morții. Și totuși, fiecare persoană este și va fi, la rîndul ei, îngrozită de propria moartea. Fiecare persoană o ia de la zero cu groaza de moarte. De ce? De ce ne îngrozește să murim? Eu cred că frica de moarte și absurdul morții sunt dovada naturii noastre construite pentru eternitate. Și cum nimic nu există fără acțiunea unei cauze, sper că ne aflăm sub incidența eternității.

Cred că provocarea cea mai mare pentru umanistul sincer va fi să creadă iar în Dumnezeu.

În pofida imenselor cunoștințe pe care le-a acumulat despre realitatea fizică și moleculară, în pofida lucidității, în pofida atotputerniciei lui măsurabile și cuantificabile, să nu alunge misterul, să creadă în pofida tuturor evidențelor. Fiindcă să crezi e despre ce nu e de aici.

Și sigur, să nu închei acest minieseu, fără să îi explic și titlul: “Creștinul și maimuțele Rhesus”. Mi-am ales și eu un mic pui de maimuță in pledoaria pentru credință. Pînă la urmă în relația de mai sus, cu care imi începeam pledoaria, erau 2 atei și o creștină. La final au intrat și niște maimuțe.

În anii ‘50, psihologul Harry Harlow a arătat ce potențial de vulnerabilitate purtăm in noi și cîtă nevoie de “dragoste” avem. Experimentul a presupus cîțiva pui de maimuță și niște cîrpe moi de bumbac. Puii de maimuță Rhesus au fost crescuți, incă de la naștere, în totală izolare de mama lor naturală și plasați într-o cușcă cu două mame surogat. O mamă este metalică și una este moale. Mama moale este o construcție de lemn, capitonată cu material de burete și la exterior prezintă un invelis moale, din bumbac. In plus este echipată și cu energia termică emisă de un bec pentru pentru a-i conferi mamei surogat noțiunea de căldură. Cealaltă mamă, cea metalică, e mai practică, mai simplă. Alcătuită din fire metalice, o structură fermă capabilă să susțină puiul si să permită agățarea, dotată ca și prima cu sursă de hrană, singura diferență constînd in absența confortului contactului furnizat de țesătura moale. Singura diferență e mîngiierea, deci. Cele două mame sunt introduse în cușca alături de puii separați de mamelor lor adevărate in două condiții experimentale diferite: într-una din condiții, puiul găseste hrană la mama metalică, in cealaltă condiție experimentală, puiul găsește hrană la mama din bumbac. Rezultatele sunt impresionante. Puiul se atașează profund de mama din bumbac indiferent dacă aceasta este dotată sau nu cu sursă de hrană. Nevoia de atașament este atît de imperioasă, încît si această mamă surogat va fi folosită drept bază de siguranță. Introduși intr-un mediu nou, cînd puii trebuie să combine comportamentul de explorare, manipulare cu nevoia de siguranță, mama surogat le va permite scurte incursiuni in mediul cel nou, dar puii vor reveni mereu la ea, își vor agăța corpul de corpul ei din cîrpă moale. Fiecare explorare va fi succedată de revenirea la mamă. Atunci cînd mama surogat lipsește, puiul este incapabil să exploreze, se ghemuieste, paralizează într-o poziție fixă, ghemuită. Vocalizarea, legănatul, ghemuitul cresc in frecvență.

Odată ajunși la vîrsta adultă puii de maimuță crescuți cu mame surogat devin niște adulți stranii. Nu manifestă interes pentru sexul opus iar cînd sunt plasați într-o încăpare cu alte maimuțe, privesc in gol și nu interacționează. Inseminate pe cale artificială, maimuțele devenite mame își resping puii sau și-i abuzează.

Ce mă impresionează la acest experiment nemilos este că elanul înnăscut al puiului de a trăi in interiorul unei relații (esențială și salvatoare pentru supraviețuirea lui) nu se stinge nicio clipă. Atît de puternic înrădăcinată este nevoie de atașare (adică de mîngîiere) încît străbate plină de îndîrjire calea de la ființă vie la obiect. La fel ca și maimuțele acelea, așa și noi, oamenii, ne investim energia si nădejdea chiar și in imitații de consolare și grijă atunci cînd am fost indepărtați sau cînd ne-am îndepărtat de la adevărata sursă de consolare. Cred că suntem făcuți pentru relații fiindcă numai in interiorul lor putem primi mîngîiere. Venim pe lume in interiorul relației cu părinții nostri și apoi ne ducem in relațiile cu grupul de egali și ca incununare a acestei năzuințe, ne stabilim in relația cu persoana iubită. Cred că relația cu celălalt este o relație sădită in relația cea mare, relația cu Tatăl ceresc. Consider că avem nevoie disperată de relație personală cu celălalt, cu seamănul nostru. Nu cred că sunt cu putință relațiile cu toți ceilalți, cu intreaga umanitate deodată. Cred in relațiile unu la unu. Sau unu la Unu. Prin prisma celor spuse, umanismul gol (lipsit de Hristos) îmi pare o mamă surogat. Mama surogat are de toate, dar nu e vie.

Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură și violență. Dar, după cum confirmă și CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă și libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără și avortul sau atracția pentru persoane de același sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de amenințarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.

DONEAZĂ !

Asociația ProValori Media
RO18RZBR0000060016473191- RON
RO85RZBR0000060016473246 – EUR

Dragă cititorule,

Foarte multă lume se bate pentru atenția ta, dar noi nu putem face asta.
Așadar, îți lăsăm deplina libertate de a alege să ne urmărești sau nu.

Ne străduim să adunăm la un loc, fără conformism, teamă sau prejudecăți,
informațiile relevante pentru tine, familia ta și alegerile tale.
Pentru a ți le proteja și păstra, trebuie să fii în primul rând informat.

Dacă ți se pare că informările și analizele pe care le selectăm sunt utile pentru viața ta
și se pot dovedi necesare în dezbaterea publică din România,
te invităm să faci cunoscut site-ul nostru și altora
și să susții financiar, după posibilități,
continuarea și profesionalizarea demersului nostru.

Cu recunoștință,

Redacția Stiripentruviata.ro
Știri pentru viață, pentru femeie, pentru familie