religie

Ana Blandiana, mărturie emoţionată despre cum a ajuns să vorbească public Regele Mihai în Bucureşti, în 1992, deşi îşi dăduse cuvântul că nu o va face

Pe 26 aprilie 1992, sute de mii de oameni s-au strâns în jurul Hotelului Continental de pe Calea Victoriei din Bucureşti pentru a-l vedea şi asculta pe Regele Mihai.

Povestea zilei de Paşti a anului 1992 este complicată şi puţin cunoscută. Eu însămi o ştiu numai începând dintr-un anumit punct şi am fost implicată doar într-un fragment al ei. Fusesem plecată la Congresul PEN de la Barcelona şi când m-am întors, în Joia Mare, Petre Mihai Băcanu mi-a spus că Regele va fi Duminică la Bucureşti. Nu ştiu a cui fusese iniţiativa vizitei, dar ştiu că preşedintele lipsea din ţa­ră, iar în lipsa lui, Victor Babiuc, ministrul de Interne în Guvernul Stolojan, era cel care ar fi putut să îşi dea acordul şi chiar era dispus să şi-l dea, cu condiţia să nu in­tre în ţară prin Otopeni, unde nu ar fi avut nicio şansă. Şi atunci Băcanu a vorbit cu Înaltpreasfinţia Sa Arhiepiscopul Sucevei Pimen şi s-a hotărât că Majestatea Sa va veni de Sărbători la Mănăstirea Putna. Şi de acolo la Bucureşti. (…)

După ce am aflat cum s-au petrecut lucrurile la Putna, încurajaţi, deşi neavând nicio idee despre cum se vor petrece în Bucureşti, pentru orice eventualitate am ridicat în ajun o tribună, cu instalaţii de amplificare, în faţa Palatului Regal. Se afla în apropierea Hotelului Continental, unde ştiam că va fi găzduită întreaga suită regală şi era locul obişnuit al tribunelor marilor mitinguri ale Alianţei Civice şi un fel de a atrage spiritele favorabile.

S-a scris şi s-a vorbit enorm despre reacţia bucureştenilor din ziua aceea, fără ca ni­meni să găsească o cât de mică explicaţie logică a revărsării întregii populaţii a Capitalei pe străzi într-un inexplicabil elan care îi făcea mai buni şi mai frumoşi. Iar pe feţele lor se citea că sunt conştienţi că sunt buni şi sunt frumoşi şi că se simt bine aşa. În mod evident, nimic din ce făcuseră înainte şi nimic din ce au făcut după acea zi nu a semănat şi nu a avut legătură, nu a prevestit şi nu a continuat entuziasmul zilei aceleia, a cărei atmosferă putea fi descrisă sau sugerată doar cu expresii din limbajul basmelor.

Era ca şi cum un nor luminos ar fi coborât pentru do­uăzeci de ore asupra locuitorilor cu­prin­zându-i într-o vrajă care le schimba nu numai sufletul, ci şi înfăţişarea, făcându-i să se mire ei înşişi de ce li se întâmplă şi privindu-se unii pe alţii miraţi ca şi cum şi-ar fi spus „Ce bine e să fii bun!“, „Ce frumos e să fii fericit!“. Nu mai ştiu cine, poate tot Petrică Băcanu, ne spusese că programul zilei începe printr-o liturghie la Biserica Sfântul Gheorghe şi că suntem invitaţi, dar să avem grijă să venim din timp, pentru că sunt mulţi invitaţi şi se va intra greu.

N-o să uit cât trăiesc că plecasem cu mult înainte de acasă, dar străzile erau atât de pline de oameni încât drumul lua mult mai mult timp decât prevăzusem şi că ajunsesem în dreptul magazinului Cabana, un magazin cu articole sportive aşezat pe colţul bulevardului cu părculeţul din jurul bisericii, când mulţimea care umplea complet bulevardul s-a vălurit încercând să facă loc maşinii regale care abia reuşea să înainteze pe coridorul îngust în care portierele atingeau hainele şi agăţau nasturii pietonilor care se opreau din aplaudat ca să mângâie cu palmele caroseria.

Mişcarea celor care s-au dat câţiva paşi înapoi ca să poată trece automobilul s-a transmis celor din spatele lor şi celor din spatele acestora, până a ajuns la noi, care nu aveam unde să ne dăm înapoi şi am fost lipită, gata să fiu strivită de vitrină sau gata să se spargă vitrina. Apoi maşina a reuşit să ajungă la intrarea bisericii, dar noi, deşi nu ne despărţeau mai mult de o sută de metri, n-am mai reuşit. Am stat câteva ore, cât a durat liturghia, lipiţi de corpurile din faţa noastră şi de vitrina din spatele nostru, fără putinţa de a face un singur pas, nevenindu-ne să credem că trăim într-adevăr acea întâmplare.

Când slujba s-a terminat, din gură în gură s-a răspândit vestea că Re­gele se îndreaptă spre hotel şi ca un singur trup şerpuitor mulţimea a început să lunece într-acolo. Am ajuns şi noi – trecând pe lângă tribuna din Piaţa Palatului care deocamdată nu părea să ai­bă şanse de a folosi la ceva – în faţa intrării Hotelului Continental.

 

Calea Victoriei era complet blocată de mulţime, cât vedeai cu ochii, înspre Cercul Militar sau înspre Athénée Palace, nu se vedea decât o mare de oameni care stătea pur şi simplu, aşteptând, această aşteptare calmă şi fără obiect precis fiind una dintre componentele vrăjii de care se lăsaseră cu atâta bucurie cuprinşi. Din când în când pe uşa hotelului intra, legitimat la intrare, câte un om politic din opoziţie  sau câte o per­so­nalitate a vieţii culturale. Mulţimea îi privea cu jind şi invidie, dar fără revoltă.

– Poate ar trebui să mergem şi noi, am spus cam neconvinsă, pentru că ideea de a mă desprinde dintre oamenii din jur şi a intra sub ochii lor, numai noi, mă întrista. Dar Romi mi-a răspuns iritat:

– Ai fi în stare să faci câţiva paşi înainte şi să intri când ştii că toţi cei alături de care eşti, şi care stau ca şi tine de azi dimineaţă în picioare, nu-şi doresc decât să-l vadă de aproape pe Rege şi ştiu că nu au nicio şansă?

– M-am gândit şi eu, dar e absurd, este clar că nu poate intra toată lumea, sunt sute de mii de oameni, am încercat să mă scuz.

Din când în când, la uşa balconului care dădea spre Calea Victoriei îşi făcea apariţia extrem de rapid câte un personaj care arunca o privire uluită mulţimii şi se retrăgea în grabă.

– Cu siguranţă va ieşi şi Majestatea Sa, spuse cineva din spatele nostru. Acum se fac pregătirile.

Şi ideea s-a răspândit ca o flacără. Peste zece minute toată lumea nu vorbea decât despre apariţia Regelui în balcon, când va fi, ce va face, ce va spune.

– O să fie prima oară când îl vom auzi vorbind, aici în ţară, după abdicare. Îi ţin minte glasul de atunci. Mesajele de Anul Nou transmise la diversele posturi de radio nu le mai ţin minte, erau atât de bruiate încât oricum nu înţelegeam aproape nimic – povestea un bărbat cu o voce înaltă. Nu-mi vine să cred. Chiar nu-mi vine să cred.

O bună parte din aura zilei era dată de acest sentiment colectiv care era însumat din sute de mii de sentimente individuale identice, sentimentul că nu ne venea să credem, că faptul de a fi – după atâta dezbinare – strânşi împreună cu un asemenea prilej părea de necrezut.

– Cum ar putea să nu apară în balcon şi să nu vorbească? se întreba o doamnă de lângă noi, având aerul că polemizează cu cineva. Dacă nu ar face-o pentru noi ar fi obligat să o facă pentru miile astea de tineri care nu l-au văzut şi nu l-au ascultat niciodată şi care totuşi au venit să-l asculte. Cum ar putea să nu le vorbească?

Romi m-a prins de mână şi ne-am uitat unul la altul fără să fie nevoie să vorbim. Noi ştiam de două zile că una dintre condiţiile venirii fusese aceea de a nu vorbi, de a nu lua cuvântul. Şi totuşi era evident că tot ce se spunea în jurul nostru era logic, după cum privirile, miile de priviri îndreptate tot mai nerăbdătoare spre balcon creau o tensiune în creştere. Iar această tensiune din interiorul vrajei avea ceva straniu, ca un echilibru instabil.

– Mă duc să încerc, i-am spus lui Romi, desprinzându-mi degetele din mâna lui, iar el mi-a dat drumul şi nu a avut nevoie de explicaţii.

M-am desprins din mulţime, am străbătut în grabă micul spaţiu gol care ne despărţea de hotel şi mi-am spus ofiţerului de poliţie de la uşă numele. M-a privit mai atent, m-a salutat şi mi-a dat drumul. Din holul mare pornea spre etaj o scară arcuită larg de-a lungul căreia se înşira o coadă de domni şi doamne eleganţi, aşteptând civilizat, fiecare aşezat pe o treaptă, să fie primiţi de Rege. Am rămas o clipă descumpănită, o singură clipă, privind şirul spiralat din care recunoşteam mai multe persoane. Apoi mi-am dat seama că dacă şovăi nu am nicio şansă şi am urcat scara în fugă, trecând grăbită pe lângă şirul care aştepta civilizat.

De multe ori mai târziu m-am gândit că multe dintre antipatiile cons­tante care m-au urmărit în lumea politică a opoziţiei (nu mă refer la ceilalţi a căror aversiune mi se părea logică) au început de atunci. Ajunsă la etaj, am intrat fără să mă gândesc pe uşa din faţa căreia începea rândul şi m-am trezit într-o încăpere mare, într-o jumătate a căreia un mare grup se agita în jurul Regelui, mai înalt decât toţi, deci uşor de reperat.

În restul încăperii mai erau câteva grupuleţe de tineri solizi şi de tinere aferate, probabil bodyguarzi şi secretare şi, singură, lângă fereastra mare care dădea spre balcon, Regina. Am recunoscut-o după o fotografie de tinereţe, pentru că a întors capul brusc spre mine. Trebuie să fi fost destul de ciudată cum mă oprisem, abia respirând de fugă şi de emoţie, neştiind încotro s-o apuc pentru că, evident, străbaterea grupului compact din jurul Regelui îmi depăşea curajul.

Sau, cel puţin, aşa mi se părea, pentru că, spaima de ridicol era, de fapt, mai puternică. Nu puteam să părăsesc încăperea şi să cobor sub privirile personajelor de pe trepte, fără să fi încercat măcar. M-am îndreptat spre grupul din jurul Regelui şi am pătruns, fără să privesc pe nimeni, printre personajele surprinse de fermitatea mea, care m-au lăsat uimite să trec. Şi m-am trezit, uimită eu însămi, mai uşor decât mă aşteptam, faţă în faţă cu Regele.

Cred că o clipă am uitat de ce venisem şi m-am bucurat pur şi simplu de a-l vedea de aproape, pentru că avem o fotografie – pe care am primit-o câteva zile mai târziu din partea Casei Regale – în care sunt de-a dreptul radioasă. Numai atunci putea fi făcută, pentru că după ce am început să vorbim, n-aş mai fi avut motive să zâmbesc.

Cineva mi-a spus numele meu şi al Alianţei Civice, încercând să mă prezinte, dar eu l-am întrerupt:

– Vin din stradă, am spus, de acolo unde zeci sau poate sute de mii de oameni privesc de ore întregi spre balcon şi aşteaptă să apăreţi. Nu vor decât să vă vadă şi să vă audă. Câteva minute, câteva cuvinte. Nu puteţi să-i dezamăgiţi.

Vorbisem precipitat, evident în ignorarea oricărui protocol şi chiar a oricărei forme de politeţe. Dar era la fel de evident că tensiunea era prea mare ca să observe cineva. M-am oprit şi am aşteptat.

– Mi-am dat cuvântul că nu voi vorbi, răspunse Regele. A fost o condiţie.

– Nu există condiţie a cărei respectare să fie mai importantă decât dezamăgirea, mai gravă decât o umilire a acestei mulţimi, mirată ea însăşi de entuziasmul care o stăpâneşte, am spus mai încet.

– Mi-am dat cuvântul că nu voi vorbi, a repetat Regele cu o tristeţe fără seamăn şi fără speranţă. Am făcut un pas în spate şi cercul s-a închis încet în faţa mea.

Mă îndreptasem deja înspre uşă, când am văzut-o din nou pe Regină. Era în acelaşi loc lângă geam şi mă privea oarecum curioasă. Şi pentru că ni s-au întâlnit ochii, m-am îndreptat, aproape fără să mă gândesc ce-o să spun, spre Ea. M-a aşteptat zâmbind ca şi cum ar fi bănuit că am să-i transmit un mesaj.

I-am spus cum mă cheamă.

C’est pas pour la première fois que j’entends votre nom, mi-a răspuns amabilă, dar mai ales ca să mă încurajeze. I-am spus că organizaţia pe care o conduc, Alianţa Civică, este implicată în organizarea acestei vizite şi că ştiu că a existat o condiţie a acceptării acestei vizite şi că Majestatea Sa a trebuit să promită că nu va vorbi. Dar că nimeni, absolut nimeni nu a putut să prevadă ceea ce s-a întâmplat azi în Bucureşti, reacţia pe care nimic nu o anunţa a populaţiei oraşului şi care nu ţinea de protocol, ci de miracol. În aceste împrejurări, a nu respecta o condiţie cred că înseamnă infinit mai puţin decât a dezamăgi sutele de mii de oameni care stau şi aşteaptă o simplă apariţie în balcon, un singur cuvânt de răspuns entuziasmului şi adeziunii lor. Vin de jos, dintre ei, i-am mai spus, şi n-aş fi făcut-o dacă n-aş fi simţit că nu se poate, pur şi simplu nu se poate ca acestei enorme manifestări de solidaritate să nu i se răspundă printr-un cât de mic semn de empatie. Vă rog, vă implor, credeţi-mă şi convingeţi-l pe Majestatea Sa să apară în balcon şi să se adreseze mulţimii care aşteaptă de ore şi ore o asemenea minune. Reacţia bucureştenilor de azi nu este una realistă, are în ea ceva magic, este ca mersul pe apă, o singură clipă de întrerupere a încrederii poate distruge totul. Sunt convinsă că înţelegeţi.

– Da.

Nu mai zâmbea.

– Aşteptaţi-mă aici, mi-a spus serioasă şi s-a îndreptat spre Rege. În calea ei, grupul s-a despărţit formând un coridor prin care a înaintat, i-a vorbit extrem de puţin, poate un minut sau două şi El i-a răspuns la fel. Apoi s-a întors la mine.

– N-a fost nevoie să-l conving. Ajunsese la aceeaşi concluzie. Din păcate însă, neexistând instalaţie de amplificare, în zadar ar vrea să vorbească, nu s-ar auzi nimic. E prea târziu să se găsească o soluţie.

– Nu e târziu deloc, am strigat eu fericită şi mai multe capete s-au întors spre mine intrigate ca de o necuviinţă. Staţia de amplificare se află la mai puţin de două sute de metri pe tribuna pe care am ridicat-o petru orice eventualitate în faţa Palatului. În mai puţin de jumătate de oră va fi montată în balcon. Şi, înainte să-mi poată răspunde ceva, am plecat grăbită spre uşă, în timp ce Regina se îndrepta spre Rege din nou.

Am coborât treptele în goană, trecând din nou de-a lungul şirului celor ce mă priveau iritaţi, fără să înţeleagă nimic. Tocmai ajunsesem la intrare şi voiam să-i explic ofiţerului că plec, dar mă voi întoarce, când a apărut Petrică Băcanu care voia să intre exact din motivul pentru care intrasem eu, a înţeles într-o secundă despre ce e vorba şi a dispărut făcându-şi loc prin mulţime în direcţia Pieţei Palatului.

Am rămas lângă intrare trepidând şi uitându-mă la ceas tot din trei în trei minute. Apoi, Petrică s-a întors, urmat de doi tehnicieni membri ai Alianţei Civice care purtau staţia şi am urcat cu ei ca să îi prezint. N-a fost însă nevoie să spun niciun cuvânt. În jumătatea de oră cât lipsisem, în­căperea părea pur şi simplu alta, toată lumea se mutase în apropierea balconului şi la apariţia purtătorilor de tehnică s-au grăbit să se dea în lături pentru a le face loc.

Aş fi vrut să-i mulţumesc Reginei Ana pentru extraordinarul moment de comprehensiune şi eficienţă pe care ştiam că nu-l voi uita niciodată, dar n-am mai zărit-o în încăperea care se aglomerase brusc şi am coborât grăbită ca să ajung lângă Romi înainte de apariţia Regelui în balcon, ca să îl putem privi şi asculta împreună.


(Fragment inedit dintr-un volum aflat în lucru)

Sursa: Revista 22

Citeşte şi 10 gânduri despre credinţă de la Regele Mihai

Citeşte şi Regele Mihai: „Amuzamente, frivolităţi – acestea erau pentru alţii, nu pentru noi, care veneam din mijlocul unui popor suferind. Acest gând ne-a dictat comportamentul”

Citeşte şi Cuvinte ale Regelui Mihai: „Mi-am recăpătat liniştea, înţelegând că istoria se află în mâna lui Dumnezeu, nu în mâna muritorilor”

Citeşte şi Trei minuni în viaţa Regelui Mihai

Citeşte şi Regele Mihai despre mama sa, Regina Elena, şi valorile familiei moştenite de la bunicii materni. Despre nobleţe şi regalitate ca stări de spirit

Citeşte şi Regele Mihai despre poporul român


Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com.



Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Taguri

Articole relaționate

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *