Ana Blandiana: „Cred că o familie este cu atât mai fericită, cu cât este mai tradițională. Iar printr-o familie tradițională înțeleg o familie în care legătura dintre membrii ei este iubirea”

Redăm extrase largi dintr-un interviu mai vechi şi foarte frumos, pe care poeta Ana Blandiana l-a acordat ediţiei din iulie 2014 a revistei Cuvinte către tineri, publicată de Mănăstirea Putna. Considerăm binevenite cele spuse de poetă, mai ales în contextul dezbaterilor recente despre familie.

Vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre oamenii care v-au influențat major viața.
Așa cum este firesc, dar poate într-un fel mai norocos și mai semnificant decât de obicei, Mama și Tata au fost nu numai cei ce mi-au dat viață, ci și cei care m-au format din punct de vedere moral, și al căror destin mi-a influențat în mod determinant destinul. Mai mult chiar, ei au fost și au rămas până acum, când sunt de mult mutați în amintire, principalele mele modele. Nu erau asemănători, mai degrabă complementari, iar faptul că m-am străduit să le calc amândurora pe urme a lărgit diapazonul influențelor și al predispozițiilor mele.

Mama (foto sus), rămasă de la 17 ani orfană de ambii părinți, și-a petrecut prima tinerețe crescându-și cei trei frați mai mici, pentru ca, după căsătorie, să ne crească singură, pe mine și pe sora mea, în lungii ani de închisoare ai Tatei. A fost întotdeauna punctul de sprijin, într-un univers mereu alunecos, al tuturor celor din jurul ei și în jurul ei gravita în permanență un fel de curte formată din prieteni mai tineri sau mai bătrâni, care i se supuneau ca să se poată hrăni din puterea ei sufletească. În lupta care, pentru ea, era clipă de clipă viața, dincolo de tragediile trăite și de suferințele îndurate, nu a renunțat niciodată să fie ea însăși: o ființă care știa că, indiferent ce i se întâmplă, Dumnezeu nu o va părăsi. A fost, cred, cel mai curajos om pe care l-am cunoscut și unul dintre foarte puținii pe care nu i-am văzut niciodată înfrânți. Am moștenit și am învățat de la ea acest tip de curaj, care cuprindea în sine credința, neoboseala și nerenunțarea, și care își avea rădăcina într-o ciudată trăsătură de caracter, pe care mi-a transmis-o și mie: aceea de a nu respecta, și chiar de a nu înțelege, ierarhiile stabilite de ceilalți, de a nu accepta decât lucrurile trecute prin propria minte și prin propria inimă.

Despre Tata am scris mult în cărțile mele, deși l-am cunoscut mai puțin. El a fost instanța supremă a copilăriei, căruia toți îi spuneau Părinte, în timp ce eu eram mândră că este părintele meu, la care – ca să-l asculte predicând – se strângeau mulțimi ce nu încăpeau în biserică. Impunător, respectat, salutat de toată lumea și oprit pe stradă de nenumărați oameni să-i solicite sfaturi, să-i spună necazuri, să-i ceară părerea, când rămânea numai cu mine mă uimea – și-mi amintesc și acum uimirea – prin felul în care nu obosea și nu se plictisea să-mi răspundă la toate întrebările, deși eram copil, ca unui egal. Mult mai târziu aveam să înțeleg – observându-mă pe mine însămi – că Tata pur și simplu nu cunoștea o altă relație decât cea de egalitate. Dar nu numai această calitate, devenită uneori handicap, am moștenit-o de la el, ci și acea aproape nefirească indiferență sau, mai degrabă, jenă și chiar aversiune față de problemele materiale. Preot fără arginți, refuza să ia bani de la credincioși pentru că îndeplinirea Sfintelor Taine nu poate fi plătită, iar această axiomă a fost suficientă pentru a ne transforma sărăcia în austeritate. Iar acest mic miracol a funcționat pentru mine până azi. Arestat pentru ultima oară și dispărut din viața mea la sfârșitul adolescenței, atunci când întrebările mele aveau mai mult ca oricând nevoie de răspunsurile lui, Tata a devenit încet, încet, un personaj mitic, totul petrecându-se în așteptarea întoarcerii lui, când aveam să înțeleg totul. Nici o clipă nu m-am gândit că s-ar fi putut să nu se mai întoarcă sau că – așa cum s-a și întâmplat – moartea avea să se substituie libertății și să interzică dialogul. Într-un anume sens, absența Tatei mi-a influențat destinul mai mult decât ar fi putut s-o facă prezența sa, iar dispariția lui, înainte de a răspunde întrebărilor care îl așteptau de ani de zile, a reprezentat o frustrare care mi-a pecetluit destinul. Cărțile pe care le-am scris nu sunt decât încercările mele de a răspunde în locul lui la întrebările pe care i le pregătisem. De altfel, înainte de acest sigiliu psihologic și spiritual, destinul meu fusese marcat fizic de destinul lui. Originea mea nesănătoasă, de fiică a unui deținut politic, a fost cea mai puternică legătură dintre noi și întâmplarea care mi-a marcat în mod definitoriu devenirea. Tata a fost mitul fondator al acestei deveniri și modelul neinfirmat nici o clipă.

Un alt model a fost prima mea profesoară de istorie: Domnișoara Ilea. Nu știu dacă atunci – când se întâmpla să fac eforturi pentru a nu izbucni în plâns în timp ce ne preda istoria României – eram conștientă de măsura în care voi rămâne influențată pentru totdeauna de viziunea ei îndurerată și în același timp neiertătoare, dar mult mai târziu, ca scriitor, i-am recunoscut în paginile mele spiritul care mă marcase. Țin minte și acum o lecție despre România în timpul Primului Război Mondial, despre dramatismul alegerii taberei spre care urma să ieșim din neutralitate, optând pentru renunțarea sau la Basarabia sau la Ardeal, și despre faptul că atunci când armata română a traversat Carpații, intrând în război de partea Antantei, soldații entuziaști purtau bocanci cu tălpi de carton, rod al unor afaceri oneroase cu furniturile. Când aveam să muncesc la Memorialul Sighet, acest amestec de patriotism dureros și de spirit critic necruțător a devenit criteriul de cernere a faptelor și adevărurilor și convingerea că nu-ți iubești cu adevărat poporul decât dacă-l judeci cu asprime.

Ca adult, adică o jumătate de secol de viață, nimeni nu a avut asupra mea o influență mai mare și mai majoră decât soțul meu, Romulus Rusan (foto sus). Și nimeni nu m-a ajutat mai mult. Aveam mai puțin de 18 ani când ne-am cunoscut, el cu câțiva ani mai mult, și am crescut împreună, modelându-ne și sprijinindu-ne reciproc. Dar, în mod evident, eu am fost beneficiara principală a legăturii noastre, despre care am știut amândoi din prima secundă că este – în înțelesul cel mai profund al cuvântului – definitivă. Cu siguranță și el ar fi fost fără mine diferit, dar eu fără el mă îndoiesc că aș fi putut rezista, nu numai spiritual, ci și fizic, într-o lume pe care nici nu voiam s-o accept și de care nici nu știam să mă apăr. Spiritul lui de echilibru pe care l-am învățat cu greu și numai cu anii, răbdarea lui de neînchipuit lângă continua mea trepidație, felul lui de a analiza critic fiecare lucru și situație, și la nevoie chiar de a îmbrăca, pentru a mă convinge, roba „avocatului diavolului” lângă entuziasmul meu mereu grăbit și fervoarea mea fără frâu, au reușit să mă protejeze, adăugând revoltei mele nestăpânite – care era și a lui și la care nu a încercat niciodată să mă facă să renunț – inteligente și uneori de-a dreptul savante măsuri de protecție.

(…)

Vă rugăm să ne prezentați câteva trăsături ale totalitarismului, care pot fi de folos în recunoașterea lui, atunci când apare în altă formă decât cea comunistă.
Amestecul de represiune și manipulare mi se pare caracteristica principală a oricărei societăți totalitare.

Represiunea, în măsura în care mai există, a luat forme noi, adesea oculte. În schimb, manipularea continuă să fie răul omniprezent căruia libertatea n-a făcut decât să-i adauge alte și alte mijloace de manifestare. Mă îndoiesc însă că, fără să cunoască istoria, tinerii vor fi în stare să recunoască în societatea de azi urmele sau chiar germenii celei de ieri.

(…)

Ce este pentru dumneavoastră familia?
Cred că o familie este cu atât mai fericită, cu cât este mai tradițională. Iar printr-o familie tradițională înțeleg o familie în care legătura dintre membrii ei este iubirea. Dacă această axiomă se păstrează, toate numeroasele schimbări (egalitatea absolută a partenerilor, faptul că amândoi părinții muncesc, faptul că amândoi fac gospodărie, faptul că pentru creșterea copiilor concediul poate fi maternal sau paternal) impuse de evoluția lumii, sunt nesemnificative. Importantă este doar dragostea din care se naște respectul copiilor față de părinți și față de bunici (chiar dacă societatea are tendința să-și disprețuiască bătrânii) și respectul părinților față de timpul pe care trebuie să-l dăruiască fiilor, simțindu-se responsabili nu numai de dezvoltarea lor fizică și intelectuală, ci și morală și spirituală. O familie tradițională este o familie ai cărei membri sunt conștienți că nu există nimic mai important în lume decât dragostea care îi leagă și nu există nimic mai important în societate decât sănătatea morală a celulei ei de bază care e familia. În urmă cu vreo 15 ani, la începuturile Școlii de Vară de la Sighet am dat ca temă a lucrării de admitere întrebarea „Cum aș vrea să fie familia mea?” Ne gândeam la relațiile adolescenților cu familia în care s-au născut. Spre surprinderea noastră ei au răspuns și despre familia pe care visează să o întemeieze peste ani, iar ideea care revenea cel mai des era că ei vor sta mai mult de vorbă cu copiii lor decât stau părinții lor cu ei. Dorința și visul lor mi s-au părut de bun augur și sper să se fi realizat între timp.

Tinerii au tendința să fie dizidenți. La ce fel de dizidențe i-ați încuraja?
Dizident este cineva care aparține unei comunități împotriva căreia se întoarce, arătându-și dezacordul și încercând să o schimbe. Tinerii noștri ar avea mii de teme pe care să se opună societății, cu condiția să fie implicați în ea. Nemergând, de exemplu, la vot, ei nu sunt dizidenți, ci indiferenți, o situație care se răsfrânge, chiar dacă nu își dau seama, și asupra propriului lor destin.

(…)

Ce cărți formatoare ați recomanda tinerilor?
Este o întrebare la care s-ar putea răspunde prin liste de sute de pagini. O să vă vorbesc doar despre o carte pe care am citit-o în ultimele zile, cu o bucurie și o emoție pe care aș fi fericită să o pot transmite și altora. Este vorba de un volum masiv, apărut la Humanitas, „Eminescu în amintirile contemporanilor”, editat de Cătălin Cioabă. N-aș fi crezut niciodată că mai pot afla atâtea lucruri noi despre Eminescu și nici că omul de dincolo de paginile marelui poet putea, după tot ce știam despre el, să mi se mai înalțe în ochi atât de tulburător. Nu pot să-mi imaginez o mai potrivită lectură și un mai mare dar, pentru un tânăr în căutare de modele, decât acest portret mozaicat din zeci de impresii proaspete și de cele mai multe ori emoționate din care se conturează destinul nu numai al unui geniu, ci și, oricât ar părea de uluitor, al unui sfânt.


Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.

DONEAZĂ !

Asociaţia ProValori Media
RO18RZBR0000060016473191- RON
RO85RZBR0000060016473246 – EUR

Dragă cititorule,
Foarte multă lume se bate pentru atenţia ta, dar noi nu putem face asta.
Aşadar, îţi lăsăm deplina libertate de a alege să ne urmăreşti sau nu.
Ne străduim să adunăm la un loc, fără conformism, teamă sau prejudecăţi,
informaţiile relevante pentru tine, familia ta şi alegerile tale.
Pentru a ţi le proteja şi păstra, trebuie să fii în primul rând informat.
Dacă ţi se pare că informările şi analizele pe care le selectăm sunt utile pentru viaţa ta
şi se pot dovedi necesare în dezbaterea publică din România,
te invităm să faci cunoscut site-ul nostru şi altora
şi să susţii financiar, după posibilităţi,
continuarea şi profesionalizarea demersului nostru.
Cu recunoştinţă,
Redacţia Stiripentruviata.ro
Ştiri pentru viaţă, pentru femeie, pentru familie

 

No comments yet.

Lasă un răspuns