Marxism culturaltransexualitate

Alternativa de Bun Simț: „30 de regrete transgender ies din dulap”

Walt Heyer știe, pe propria piele, cum e să faci o operație de schimbare de sex și să regreți acest lucru. După ce a trăit timp de aproape un deceniu ca femeie, a hotărât să își accepte sexul biologic și să treacă înapoi înspre sexul masculin. Înainte de a ajunge în acel punct, Walt Heyer urmase o formă de terapie cognitivă intensivă care îl ajutase să recunoască trauma prin care trecuse în copilăria timpurie.

Trauma a avut ca efect o tulburare mentală cunoscută sub numele de tulburare identitară disociativă (în limba engleză – dissociative identity disorder, sau DID). În lumina foarte clară a acelei revelații, disforia de gen de care a suferit a dispărut, pur și simplu. Trăgând linie, viața trăită ca „femeie” nu a fost altceva decât o încercare de a fugi de realitate. Din păcate, prea puțini oameni iau în calcul posibilitatea ca disforia să se manifeste ca un produs secundar sau ca un simptom al altor tulburări mentale, și, cel mai probabil, al DID (mai multe despre asta în cele ce urmează).

Walt a simțit valuri după valuri de regrete pentru faptul că a dat curs impulsului de a fi femeie. A mușcat, lacom, momeala cadrelor medicale politizate, care l-au grăbit să treacă la fapte și să înceapă tranziția. Nu numai că a regretat ceea ce a făcut cu corpul său, ci a deplâns și faptul că și-a înstrăinat soția și copiii, ca urmare a acestei schimbări drastice de identitate. Au fost distruse și alte relații personale. De asemenea, a regretat deceniul pierdut din viața lui pe care l-a trăit jucând rolul unei femei.

Noua carte aruncă lumină asupra supraviețuitorilor vieții trans

Heyer a scris câteva cărți despre regretul transgender, însă cea de-a șasea și cea mai recentă carte a sa, intitulată „Trans Life Survivors” (supraviețuitori ai vieții trans, n.n.), nu este povestea lui personală. Este o compilație a poveștilor multor altor oameni care au fost prinși în „transmania” din ziua de azi. Aceștia l-au căutat pe Walt încercând să obțină un sprijin de care aveau foarte mare nevoie. Ei și-au împărtășit experiențele suprarealiste, trăite în mare singurătate – prăbușirea prin gaura de iepure a transsexualismului – sperând să scape, așa cum a reușit și el să scape.

Partenerii de corespondență ai lui Walt descriu o gamă largă de experiențe frustrante și confuze. Unii dintre ei sunt împinși spre transgenderism de presiunea socială și de manipularea emoțională căreia îi sunt supuși. Mulți sunt trimiși, în mare grabă, în sala de operații chirurgicale fără o consiliere adecvată (sau fără nici un fel de consiliere), ori primesc un diagnostic greșit. Unii dintre ei își regretă deciziile la foarte scurt timp după ce au făcut intervenții chirurgicale ireversibile.

Multe îngrijorări legate de traume suferite în copilărie sunt ignorate de terapeuți care sunt motivați politic să împingă cât mai mulți pacienți cu putință spre operații de schimbare de sex. De asemenea, se tem de o ostracizare extremă și de răzbunări violente din partea comunității trans dacă „ies din dulap” ca potențiali indivizi care ar dori să inverseze procesul de tranziție.

Walt a scris „Trans Life Survivors”, conform mărturiei sale, deoarece își dorește ca și alții să poată să „tragă cu ochiul spre emoțiile și experiențele foarte dure ale oamenilor care sunt răniți de mărețul – și periculosul – experiment al terapiilor hormonale de schimbare a sexului și al procedurilor de afirmare chirurgicală.”

Ajutându-i pe alții să scape din gaura de iepure a transsexualismului

Timp de mulți ani, website-ul lui Heyer a fost, practic, singurul loc în care cineva care regreta alegerea de a face o operație de schimbare de sex putea să găsească o relativă consolare în fața presiunii sociale și politice care îl zdrobea. Mulți dintre cititorii săi declară că se simt bucuroși și liberi să știe că nu sunt singuri.

O mare parte din izolarea acestor oameni este provocată de obediența de sclav a societății noastre în fața corectitudinii politice, care ne dictează că „nu poate să existe” ceva de felul regretului simțit în urma unei operații de schimbare de sex. Mai rău, lobby-ul transgender face să fie foarte dificil ca astfel de oameni să aibă parte de consilierea pe care și-o doresc și de care au nevoie cu disperare.

Au ridicat bariere sub forma unor noi legi care scot, practic, în afara legii terapia cognitivă standard pentru oamenii care sunt diagnosticați cu disforie de gen, în special pentru cei care nu sunt hotărâți dacă vor să facă o operație de schimbare de sex, sau care regretă faptul că au făcut o astfel de operație după ce faptul e consumat. Orice formă legitimă de terapie conversațională – terapie care creează un cadru pentru un dialog real, pentru niște întrebări și răspunsuri care nu conduc, neapărat, la afirmarea disforiei de gen – a fost denigrată sub eticheta de „terapie prin convertire.”

Cei care regretă sunt condamnați dacă trec la fapte, dar rămân condamnați și dacă nu trec la fapte. Situația lor nu se deosebește de cea a unor recruți dintr-o sectă periculoasă care simt că ceva e profund în neregulă, dar se simt prinși în capcana unui Hotel California (sau chiar a unui Jonestown).

Așa încât „Tans Life Survivors” este un dar al Cerurilor pentru oamenii care se confruntă cu regrete trans, indiferent de stadiul tranziției sau al de-tranziției în care se găsesc. Cartea prezintă 30 de povești culese din mijlocul multor sute de relatări pe care Heyer le-a auzit de la cititorii săi. Multe alte persoane transgender l-au contactat pe Walt de-a lungul anilor. Walt a încercat, în mod curajos, să țină pasul cu volumul din ce în ce mai mare de oameni care îl contactau.

Cititorii săi sunt recunoscători că descoperă un loc de unde pot obține informații reale și rare despre cum schimbarea identității i-ar afecta de-a lungul acestui drum – sau, tot mai des, despre cum pot să inverseze procesul de tranziție, odată ce își dau seama cât de nefericiți i-a făcut acest proces.

Imaginați-vă cum v-ați simți dacă ați fi în postura să regretați o operație de schimbare de sex

Vă puteți imagina cum trebuie să fie să-i spui unui terapeut despre faptul că ai fost abuzat, în copilărie, fapt pe care tu îl consideri o potențială explicație a disforiei, doar ca să vezi că acel medic ignoră în întregime acel aspect din trecutul tău și, în schimb, te împinge spre o serie de intervenții chirurgicale de schimbare a sexului, prezentate drept singura posibilitate de a-ți depăși anxietatea?

Imaginați-vă apoi că cedați în fața argumentelor și că aveți încredere în expertiza medicului, și acceptați tratamentul. Și apoi, vă puteți imagina cum, după ce ați trecut prin toate acele lucruri – terapia cu hormoni, operațiile care vă mutilează, etc. – vă dați seama că, pur și simplu, ele nu au funcționat? Și sfârșiți prin a vă întreba – „ce am făcut? De ce am ales să merg pe această cale?” Apoi lobby-ul trans vă spune că a fost doar vina dvs., că ar fi trebuit să vă gândiți mai bine și că oricum nu sunteți cu adevărat un transsexual, așa că mai bine ați tăcea din gură.

Aceasta este povestea lui Billy. Însă povestea lui are un final fericit, care îi inspiră pe cei care regretă și care și-au pierdut speranța. Billy a inversat procesul de tranziție, s-a căsătorit, și a sfârșit prin a se însura cu o femeie care avea copii. Acest fapt își are un corespondent chiar în viața lui Walt, după ce a urmat procesul invers. Și el s-a îndrăgostit și s-a însurat cu o femeie minunată. Trăiesc o viață foarte fericită, bogată și împlinită spiritual, fiind amândoi creștini practicanți.

Astfel de finaluri fericite și de relații puternice ar putea să pară ceva puțin probabil pentru cei care au impresia că au ajuns pe fundul prăpastiei. Însă aceste rezultate sunt reale, și ele reprezintă o sursă de mari speranțe pentru cei care tânjesc să inverseze procesul de tranziție, dar care se simt „abandonați, ostracizați, surghiuniți și singuri”, precum Kevin, care a afirmat că operația lui de schimbare de sex a fost cea mai mare greșeală din viața lui. Doar Dumnezeu știe pe câți oameni care regretă acest drum a reușit Walt să-i întoarcă de la sinucidere și apoi spre o viață reînnoită.

Resurse greu de găsit

În „Trans Life Survivors” veți citi despre „Blair”, care figurează în Cartea Recordurilor pentru cel mai mare număr de operații de schimbare de sex: 167 de intervenții chirurgicale menite să-l facă să se simtă din ce în ce mai mult în pielea unei femei. În mod evident, nu a funcționat. Dar putem să bănuim, cu ușurință, în cazul lui, existența unor prădători medicali, care profită de oamenii vulnerabili. Mulți alții, precum Michael, recunosc că este vorba despre „o industrie bolnavă de făcut bani”.

Printre cei care au corespondat cu Walt se numără părinți ai căror copii sunt împinși să facă operații de schimbare de sex de directori și profesori din școlile publice, de social media, și de cultura pop. „Trans Life Survivors” include, de asemenea, și capitole despre realitățile medicale ale operațiilor de schimbare de sex, dar și despre politizarea medicinei și a psihiatriei, care îi fixează pe oameni în identitatea transgender. Cartea se încheie cu o listă folositoare cu alte resurse pentru cei care încearcă să găsească o cale de ieșire. Astfel de resurse sunt foarte greu de găsit, astfel încât cartea reușește, cu adevărat, să servească binele public.

Sprijin interzis pentru cei care vor să inverseze procesul de tranziție

După ce noutatea tranziției dispare – și foarte des ea dispare –, cel care începe să o regrete se trezește blocat într-un ținut utopic în care trebuie să păstreze aparențe și să se prefacă. Mulți declară că această șaradă perpetuă îi secătuiește emoțional și aruncă un văl asupra vieții. Dar dacă își exprimă dorința de a se schimba înapoi, prietenii lor din comunitatea trans se înfurie adesea, îi resping și îi izolează.

Să fii marginalizat de propria comunitate este un lucru dureros. Eric a scris: „Încerc să ies din dulap și să spun că regret tranziția, și descopăr că represaliile din partea comunității sunt dificil de suportat, iar lipsa de sprijin mediatic este îngrijorătoare.”

Walt cunoaște acel sentiment foarte bine. Lobby-ul transgender l-a atacat puternic când a vorbit, în mod public, despre experiențele lui personale. Pe lângă faptul că l-au calomniat lipindu-i diverse epitete precum „nebun religios” și „transfob”, lobby-ul a lucrat intens să-i taie accesul la orice mijloace de exprimare.

Platforma Media Matters a intrat în panică și a publicat un articol calomnios atunci când Walt a acordat un interviu convingător reporterului CNN Carol Costello după operația de schimbare de sex a atletului olimpic Bruce Jenner, din 2015 (instinctul lui Walt îi spune că Jenner își regretă decizia, dar este blocat, fără speranță, în capcana sectară a luminii reflectoarelor; cred că intuiția lui este corectă.)

Eric a vorbit despre o lipsă îngrijorătoare a sprijinului medical. Walt citează numeroase studii care confirmă că majoritatea cazurilor de disforie de gen coexistă cu alte tulburări mentale, precum DID, tulburarea bipolară, depresia și tulburări obsesiv-compulsive. Dacă aceste alte tulburări ar fi fost tratate, la început, cu ajutorul terapiei cognitive, foarte probabil că acest lucru ar fi atenuat disforia de gen fără să mai fie nevoie de vreo formă de chirurgie invazivă și de tratamente hormonale.

Dar acesta pare a fi un secret bine păzit de activiștii din politică și din mass-media care au miza de a promova politicile identitare în general, și ideologia de gen în particular. De ce? Deoarece asta ar putea rezolva problemele acelor oameni, iar problemele acelor oameni sunt pâinea și cuțitul politicilor identitare.

Libertatea de exprimare este mai importantă decât oricând

Presiunea poate fi chiar mai rea când avem de-a face cu agenții guvernamentale care pretind că respectă dreptul de a-ți alege sexul. Walt a petrecut în jur de 30 de ani – și a făcut între opt și zece încercări – până când a reușit, în cele din urmă, ca un judecător din California să restabilească cuvântul „bărbat” în certificatul său de naștere. În ciuda tuturor acelor lucruri, lobby-ul transgender insistă că Walt nu a fost niciodată, cu adevărat, un transgender! Cu toate acestea, în mod bizar, ei îi acceptă diagnosticul de tulburare identitară disociativă.

Întrebarea-cheie este aceasta: ar permite cei care îl acuză pe Walt ca alți oameni să treacă prin aceeași terapie, astfel încât să poată alege, cu mintea limpede, dacă disforia lor de gen este parte dintr-o tulburare în care există și alte elemente asociate? În fond, atunci când susțin că Walt „nu a fost niciodată un transgender”, ei indică, adesea, și acceptă diagnosticul de tulburare identitară disociativă. Povestea din Media Matters, pe care am menționat-o mai sus, face exact acest lucru. Așadar, le-ar permite ei oamenilor cu disforie de gen să caute să urmeze forme de terapie care ar explora, în fapt, sursa psihologică a acesteia? Și ar permite, apoi, ca această tulburare să fie tratată, astfel încât disforia de gen să dispară, pur și simplu, fără să fie nevoie de cosmetizări și de intervenții chirurgicală?

În mod evident, nu, din moment ce acest fapt se opune premiselor activismului trans – că există femei care sunt prinse în capcană în corpul unor bărbați, și viceversa. Terapia cognitivă adevărată este o amenințare care poate să prăbușească acest castel din cărți de joc.

Interdicția în ceea ce privește așa-zisa terapie prin convertire este, în realitate, o interdicție extinsă la orice formă de terapie prin conversație care nu afirmă disforia de gen autodiagnosticată. Orice terapeut care ar pune la îndoială, în cea mai vagă formă, dorința pacientului de a trece spre celălalt sex riscă să-și piardă licența, sau chiar mai rău.

Dacă pacientul are întrebări care îl sâcâie, terapeuții nu pot nici măcar să ia în considerație acele întrebări fără să-și riște licența și locul de muncă, din moment ce interpretarea dată așa-numitei „terapii prin convertire” este atât de laxă. Ea depinde de interpretarea activiștilor trans și de mașinăria lor legislativă. Psiohoterapeuții sunt din ce în ce mai conștienți că acum li se cere prin lege să accepte fără discuții fiecare caz de disforie de gen autodiagnosticată care li se prezintă – dacă nu vor să suporte rigorile legii.

Cei care inversează tranziția se află, pur și simplu, într-o călătorie spre casă

Când cineva vorbește despre „întoarcere acasă” în sens poetic, acest lucru nu are a face cu abuzurile sau disfuncționalitățile pe care le-a experimentat cineva, care ar fi condus la disforia de gen. Faptul că ai ajuns „acasă” înseamnă, pur și simplu, că te afli în locul potrivit, că trăiești în conformitate cu scopul pe care ți l-a dat Dumnezeu, în corpul pe care ți l-a dat Dumnezeu. Înseamnă să te simți bine în propria piele, astfel încât să te bucuri de lucrurile pe care le vezi în jurul tău, în loc să te uiți, fără încetare, înspre buric.

Atunci când nu ai parte de această bucurie, sau când ai pierdut această bucurie undeva pe drum, un alt fel de disforie se instalează. Putem să o numim dor de casă, sau rău de străinătate. La un anumit moment, după ce devenim adulți, realizăm că bucuria și aventura nu trebuie să fie asociate cu un loc străin. Când pornești și cauți lucrul după care inima ta tânjește, ca să o parafrazăm pe Dorothy din „Vrăjitorul din Oz”, poți descoperi multe chiar în curtea din spatele casei tale.

În fapt, este, probabil, mult mai incitant să descoperi adevărata realitate a sinelui tău, în loc să urmărești obiective lucioase, să pretinzi că ești altcineva decât ești, și apoi să încerci să-i obligi pe toți cei din jurul tău să ia în serios acea mască. Cât de obositoare trebuie să fie aceste lucruri (…)

Bucuria e mai mare decât suferința

Pe cât de înspăimântătoare poate să pară tranziția în sens invers, odată ce posibilitatea ei este validată de cineva precum Heyer, care a trecut prin ea și a reușit, aceasta este însoțită de o mare bucurie, indiferent cât de mare ar fi mutilarea fizică suferită sau cât de mulți ar fi anii irosiți.
Trent a explicat acest lucru atunci când a scris că abia aștepta să își scoată implanturile de sâni și să își atârne, din nou, haine bărbătești pe umerașe, în șifonier: „A fost atât de exaltant să mă întorc la cine sunt cu adevărat!” El a mai observat: „Ascuns adânc sub machiaj și sub hainele de femeie era un mic băiețel care purta rănile unor evenimente traumatizante din copilărie și care încerca să se facă cunoscut. Să fiu o femeie s-a dovedit a fi doar o fațadă, nu o formă de vindecare.”

Astfel de fațade care încearcă să mascheze realitatea sunt similare cu goana după un miraj. În acest caz putem spune că este un miraj care seamănă cu un curcubeu. Cei care regretă nu se deosebesc de Dorothy – și de noi toți – care cânta, cu mult dor, dorindu-și un loc „de dincolo de curcubeu”, unde necazurile noastre aveau să dispară. Însă curcubeul se îndepărtează, mereu, când încerci să ajungi la el. Și este efemer, dispare atunci când condițiile meteo se schimbă.

La un moment dat, asemenea lui Dorothy, îți dai seama că nu există nici un loc care să se compare cu casa. Poți, în sfârșit, să vezi magia, căldura, în lucrurile care par banale. Dar cei care regretă trebuie să scape, mai întâi, de izolarea și de singurătatea la care îi condamnă o cultură care le respinge mărturiile.

Așa cum observă Walt, au nevoie de sprijin ca să facă această călătorie, la fel cum a întreprins-o el: „Cei care regretă și care decid să se întoarcă au nevoie de oameni în jurul lor care să îi întărească, pentru a porni în călătorie – oameni dispuși să asculte cu iubire, să le spună vorbe care să îi vindece, să le ofere ajutor emoțional, legal și financiar și să îi încurajeze, în timp ce se îndreaptă, pas cu pas, spre casă.”
„Trans Life Survivors” este, astfel, o hartă care îi va ajuta să ducă la bun sfârșit călătoria spre casă.

Sursa: „30 Transgender Regretters Come Out Of The Closet”, publicat în The Federalist
Traducerea: Alternativa de Bun Simț



Ai un comentariu despre acest articol? Adaugă-l mai jos în caseta „Lasă un răspuns”.


Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.

Taguri

Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole relaționate

Back to top button
Close