avortMarşul pentru Viaţămiracolul vieţii

Alexandra Nadane: ”Viața fiecărei persoane are o valoare infinită” (interviu)

fiacare-viata-este-un-dar

Interviu preluat de pe EpochTimes

În perioada 18-25 martie 2015 în peste 75 de orașe din România și Republica Moldova are loc Săptămâna pentru viață 2015, care va avea ca punct culminat Marșul pentru viață din 21 martie 2015. În București, acesta se va desfășura începând cu ora 14.00, pe traseul Piața Unirii – Parcul Tineretului, intrarea Șincai. „Viața fiecărei persoane are o valoare infinită, iar societatea are de câștigat dacă sprijină femeile aflate în criză de sarcină și protejează viața copiilor nenăscuți. Sperăm să tragem și un semnal de alarmă asupra faptului că discriminarea persoanelor cu Sindrom Down, a persoanelor cu dizabilități în general, începe înainte de naștere, atunci când copilul este avortat”, explică Alexandra Nadane, președinte al Asociației Studenți pentru Viață, co-organizator al Marșului, într-un interviu acordat Epoch Times. În opinia ei, este nevoie de o indemnizație de solidaritate cu femeile însărcinate.

Epoch Times: Care este tema Marșului pentru viață de anul acesta? Ce mesaj vreți să transmiteți societății românești prin această manifestare?

Marșul pentru viață 2015 are tema „Fiecare viață este un dar”. Ne bucurăm că foarte multe orașe s-au alăturat acestui demers anul acesta. Anul trecut, tema Marșului și a Săptămânii pentru viață a fost „Adopția, o alegere nobilă” și au participat 40 de orașe din România. Este o creștere evidentă în acest an, e un semn că oamenii simt că trebuie să facă mai mult pentru ceilalți, că trebuie să se deschidă către problemele celorlalți, mai ales când e vorba de viață și moarte. În sfârșit, suntem deosebit de bucuroși că în acest an Marșul și evenimente pro-viață se organizează și în Republica Moldova – este o primă ediție care a stârnit foarte mult entuziasm acolo, au început mai târziu, dar foarte hotărât.

Nu mă refer la o indemnizație care să cheme femeia la ghișeu în fiecare lună, să o pună pe drumuri, ci la una care să se plătească, de exemplu, în două tranșe, o dată în luna a patra și a doua oară în luna a opta de sarcină. 500 de euro de fiecare dată, deci un total de 1.000 de euro cred că ar reprezenta unii dintre cei mai bine investiți bani din bugetul României.

Mesajul principal pe care dorim să-l transmitem prin intermediul acestui eveniment bi-național este acela că viața fiecărei persoane are o valoare infinită, iar societatea are de câștigat dacă sprijină femeile aflate în criză de sarcină și protejează viața copiilor nenăscuți.

Un alt mesaj, nu secundar prin importanță, ci doar prin faptul că este specific acestui an, este dat de alegerea zilei de desfășurare. Marșul pentru viață în Ziua Mondială a Sindromului Down, 21 martie. Ziua a fost aleasă special. Sperăm să tragem un semnal de alarmă asupra faptului că discriminarea persoanelor cu Sindrom Down, a persoanelor cu dizabilități în general, începe înainte de naștere, atunci când copilul este avortat deoarece este diagnosticat intrauterin cu posibilitatea de a avea o anumită dizabilitate.

La nivelul Uniunii Europene, 96% dintre copiii diagnosticați cu Sindrom Down sunt avortați exact pentru că au Sindrom Down. Da, persoanele cu 47 de cromozomi sunt diferite de persoanele cu 46 de cromozomi, dar sunt persoane! Sunt frații și surorile noastre, fiii și fiicele din familiile noastre! Dacă suntem nepăsători la discriminarea care are loc în momentul avortului selectiv, bazat pe dizabilitatea diagnosticată, atunci vom fi nepăsători și la discriminarea unui adult cu Sindrom Down.

Cum se raportează românii la problema avorturilor? Statisticile sunt înfiorătoare. Din 1958 până în prezent au fost înregistrate doar în spitalele de stat peste 22.000.000 de avorturi. Se fac circa 400 de avorturi la cerere pe zi doar în spitalele de stat, rata avorturilor fiind de 480 de avorturi la 1.000 de nașteri, cea mai mare din Uniunea Europeană…

O scriitoare celebră din SUA, Frederica Mathewes-Green, spune un lucru care se aplică foarte bine și la situația României: „O femeie nu dorește să facă avort așa cum dorește o înghețată sau un Porsche, ci ca un animal prins în cursă care își roade picioarele pentru a scăpa”.

Una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă o femeie însărcinată este lipsa de sprijin, la care se adaugă: presiunile, violența, abandonul și lipsa de asumare a partenerului sau reacțiile negative ale celor din jur. Aceste lucruri contribuie într-un mod covârșitor la discriminarea femeii însărcinate și o împing efectiv spre avort. Am o prietenă care a făcut șase avorturi cu același partener și în prezent regretă foarte mult acest lucru. Mi-a spus că de fiecare dată a trecut foarte greu prin perioada de criză de sarcină și că, dacă partenerul își asuma copiii, pentru ea nu era nicio problemă să nască toți acești copii, însă în momentul în care el a zis că nu îi pasă și i-a cerut să se descurce singură, a simțit că lumea se prăbușește peste ea iar singura soluție care i-a venit în minte a fost avortul.

Dragostea, sprijinul, compasiunea față de femeile aflate în criză de sarcină sunt lucruri mici pe care le putem face fiecare dintre noi, dar care pot contribui în mod esențial la schimbarea în bine a vieții femeilor care se confruntă cu o sarcină neașteptată.

Ce recomandări vrea să facă Studenți pentru viață autorităților române pentru protejarea copiilor nenăscuți și legat de copiii care ar putea să se nască cu Sindrom Down?

Poate vi se pare ciudat, dar, în epoca noastră plină de revendicări față de stat, noi nu ne repezim la „gâtul statului”, iertați-mi exprimarea mai neaoșă, dar așa se cam întâmplă. Una-două, statul este de vină pentru cam tot ce nu merge bine în România și în Republica Moldova, că și în stânga Prutului este cam tot la fel. Dar numai statul sau numai statele sunt în România și Republica Moldova? Oamenii nu sunt, pe lângă statele acestea? Noi cine suntem, prietenii noștri cine sunt, colegii, rudele noastre cine sunt? Așadar, nu statul, ci noi, toți, avem o parte de responsabilitate față de tot ce se întâmplă în țările noastre. Nu spun că o asistentă medicală și ministrul sănătății au aceeași responsabilitate.

La 16 ani am aflat pentru prima dată ce înseamnă criza de sarcină, adică situația unei femei însărcinate care se confruntă cu o sarcină neașteptată sau așteptată dar care nu este sprijinită de cei din jur. Ca o paranteză, din experiența din acești 6 ani care au trecut, criteriul esențial pentru definirea crizei de sarcină nu este dacă copilul a fost sau nu dorit, așteptat, dacă există o situație materială corespunzătoare sau nu, dacă mama este integrată social sau nu, ci criteriul esențial este dacă este sprijinită de cineva în mod real sau nu – iar acest cineva este în majoritatea cazurilor tatăl copilului. De semnul lui, din păcate, depinde de cele mai multe ori viața sau moartea copilului nenăscut. Seamănă cu alt secol, știu, dar asta este realitatea. Dreptul femeii de a decide, recunoscut de lege fără nicio limitare, este condiționat în realitate de acceptarea tatălui copilului. Cunosc nenumărate cazuri de femei care au dorit, s-au zbătut, au plâns să nască copilul, dar, pentru că tatăl a zis că nu și-l asumă, au făcut avort.

Revenind, dacă o elevă de 16 ani a reușit să discute cu o femeie aflată în criza de sarcină și care avea programarea la avort peste câteva ore din momentul în care am primit telefonul respectiv, cred că este evident că bărbații și femeile din România și Republica Moldova ar putea să facă mult mai mult pentru femeia aflată în criza de sarcină.

În ceea ce privește statul, dorim ca acesta să ofere instrumente de sprijin femeii în criza de sarcină. De exemplu, am propus de anul trecut, când a fost tema adopției, introducerea și în România a adopției deschise din timpul sarcinii. Adică, atunci când femeie este însărcinată și consideră că nu se poate ocupa de creșterea copilului, ea să aibă posibilitatea să înceapă procedura de încredințare spre adopție din perioada de sarcină. În Statele Unite, Australia, Marea Britanie este legal și dă roade. În numărul doi al revistei Pentru viață, pe care o publică asociația noastră, avem un material despre legislația din Australia pe această temă, foarte elocvent. Sunt avute în vedere toate problemele care ar putea apărea și totul se face spre binele copilului, al mamei, al părinților adoptivi.

Dar nu numai în acest caz, al femeii în criza de sarcină, ci, în general, cred că societatea noastră ar trebui să fie mai responsabilă față de femeia însărcinată. Dacă considerăm firesc, la nivel personal, să cedăm locul în autobuz unei femei și am ridicat acest gest la nivel de politică publică – avem scaune speciale în mijloacele de transport în comun, în spații publice etc. pentru femeile însărcinate și cu copii mici, atunci genul acesta de grijă putem să îl avem și în alte direcții. După o minimă experiență de viață, oamenii conștientizează că femeia însărcinată are anumite nevoi speciale: de alimentație sănătoasă, de vestimentație, medicale, de rebalansare a raportului muncă/odihnă.

Există legi privitoare la perioada sarcinii, unele foarte bune, iar de curând primul ministru al României a declarat că Guvernul are în vedere plata consultațiilor medicale pe perioada sarcinii. Având în vedere că există și alte nevoi, credem că o indemnizație de solidaritate cu femeia însărcinată pe perioada sarcinii ar fi mai potrivită, căci ar veni în sprijinul multor necesități care nu pot fi legiferate punctual de către stat – de genul îmbrăcăminții. Și aș ruga ca, dacă cineva dorește să mă ironizeze legat de problema vestimentației pe perioada sarcinii, să se gândească bine înainte la importanța aspectului exterior pentru o femeie.

Nu mă refer la o indemnizație care să cheme femeia la ghișeu în fiecare lună, să o pună pe drumuri, ci la una care să se plătească, de exemplu, în două tranșe, o dată în luna a patra și a doua oară în luna a opta de sarcină. 500 de euro de fiecare dată, deci un total de 1.000 de euro cred că ar reprezenta unii dintre cei mai bine investiți bani din bugetul României. Și, probabil, la fel în ce privește Republica Moldova.

În încheiere, ce mesaj ați dori să transmiteți cititorilor Epoch Times?

Haideți la Marșul pentru viață 2015 „Fiecare viață este un dar”, pentru a sprijini femeia și copilul, persoanele cu nevoi speciale și pe noi toți să ne bucurăm de viață și să dăm viață!

Alexandra Nadane este președinte al Asociației Studenți pentru Viață.



Trimite comentarii prin formularul din subsolul paginii. Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.

Articole relaționate

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *