familie

Adriana Ioana Bârcean: Ce simte o mamă a cinci copii, ultimul pierdut înainte de naștere

Alexandra Nadane: „Adriana Ioana Bârcean are 40 de ani, s-a născut pe 5 iunie 1979 la Timișoara. În urmă cu 16 ani s-a căsătorit cu Călin Bârcean, solistul trupei Pragu’ de Sus, și s-au mutat la Mărtinești, în județul Hunedoara. Adriana este profesor de limba engleză, a predat la Babel Center, o școală privată din Timișoara, apoi la Școala Primară Mărtinești, iar în prezent este Teacher trainer la Finnish Teacher Trainer Centre Sibiu, Arhitect al educației la Fundația Noi Orizonturi și membru în Biroul Federal al Federației Române „Sportul pentru toți” București.

Am rugat-o să accepte realizarea acestui interviu pentru că i-am citit postarea pe Facebook în care a povestit cum, după primii patru copii, l-a pierdut pe al cincilea, moment care i-a pus viața în pericol și care a dus la imposibilitatea biologică de a mai avea alții copii. M-a impresionat curajul de a fi sinceră și cred că mărturia ei e un dar de Sf. Maria pentru femeile care își doresc sau au pierdut copii, precum și pentru care le iubesc și doresc să le înțeleagă inima iubitoare.”

1. Cum descrieți drumul de la „DA”-ul spus în fața ofițerului stării civile până în momentul de față?

Drumul de la DA-ul spus în fața ofițerului stării civile și promis în fața lui Dumnezeu la Biserică, acum 16 ani de praznicul Sf. Pantelimon, nu a fost unul lin, uniform, ca la carte ( vorba vine :)). Consider că acest drum este în continuare cea mai mare provocare a vieții mele, pentru că toată perioada aceasta de timp a fost mai mult un drum al meu cu mine, în postura de soție, de femeie, de mamă, de prietenă a mea. Înțeleg abia acum câte lucruri nu am știut la 24 de ani, cât de mult a trebuit să treacă ca să pot să fiu bine în toate aceste roluri. Binele acesta însemnând o anume așezare în care poți spori.

Căsnicia te întoarce pe toate părțile și te confrunți ușor cu ceea ce devii tu în anumite situații, stări, pe care ești nevoită să le înțelegi ți să le îmblânzești cu dragoste. Mămicia te crește și te vindecă pentru că reiei același traseu încă o dată și încă o dată și de câte ori ți s-a dat. Mie mi s-a dat de 4 ori și încă puțin. Mi-aș fi dorit să fie mai mulți și să fim mai mulți în familia noastră, dar vine o vreme când trebuie să înțelegi că atât este posibil . Că trebuie să te descurci cu ce ai și să nu mai ceri pentru că nu mai poți să duci.

Căsnicia noastră ne-a purtat de la oraș la țară și lucrul acesta a adus cu el poveri în plus și multe neputințe. Eu, fata de oraș, vizitatoare de sat doar în vacanță, la bunici, foarte scurt, am devenit locuitoare la sat și în vacanță, la noi acasă, preț de 11 ani și mai bine.

Începuturile la țară m-au călit pe toate părțile, dar, paradoxal, sensibilitatea, și așa foarte mare, s-a amplificat.

La țară ne-am mutat având 3 copii: Luca avea 4, Irina 2 și 9 luni și Ioana 1 an și 3 luni. Vladimir era doar o dorință arzătoare în inimă la care Bunul mi-a răspuns după 4 ani.

Schimbarea locuinței a însemnat, pentru ei, libertate, mie, personal, mi-a fost mai greu.

2. În România se vorbește destul de puțin despre stările prin care trece o femeie în timpul sarcinii. Ce v-ați fi dorit să știe și să înțeleagă cei din jur în privința acestui subiect?

Sarcina nu este o boală. Când mergem să naștem, nu suntem bolnave sau suferim de ceva, suntem pur și simplu, mame și mi-aș dori ca lumea să înțeleagă puterea pe care o are femeia. Mai ales atunci când devine mamă. Copilul nu este o povară, copilul este un ajutor, el vine ca o completare (acolo unde se poate).

Nu pot vorbi despre femei și stările lor în timpul sarcinii pentru că fiecare femeie e unică și trăiește în mod unic perioada sarcinii. Cu Luca, de exemplu, mergeam la școala unde predam ca profesoară de engleză, la 25 km de Timișoara, și făceam zilnic naveta dus-întors. Stăteam în cămin și alergam după tramvai… A fost o naștere foarte grea, Luca a avut 4 kilograme și a trebuit întors manual. Am avut un doctor super priceput cu care i-am născut pe primii trei. Când eram însărcinată a doua oară, nu mai stăteam în cămin, ci locuiam într-o garsonieră la etajul 3, cu Luca având 1 an și ceva… Nu a fost ușor… dar mi-e tare dor de perioada aceea și aș mai da timpul înapoi să îmi dau mai multă încredere și putere.

O femeie în timpul sarcinii are nevoie de încredere și de putere și de ajutor atunci când nu reușește să ducă la bun sfârșit sarcinile zilnice: curățenie, spălat haine, mâncare… Dacă are copii deja, are nevoie de timp pentru ea: odihnă, citit, uitat la pereți, regăsit, adunat forțe ca să poată să meargă mai departe. De se poate, ar fi minunat să fie cineva care să îi și hrănească pe copii din când în când…

3. Recent ați ajuns la spital cu o sarcină oprită din evoluție și ați povestit despre acest moment pe Facebook. Ce simte o mamă al cărui copil pleacă din lumea aceasta înainte de a se naște?

Am fost sfâșiată și nu am înțeles. Îmi e greu să înțeleg și acum și va mai lua timp. Pierderea rămâne pierdere și e o rană adâncă. Chiar dacă mai am 4 copii acasă. Nu am putut pricepe că totul s-a terminat pentru mine atunci și că nu voi mai putea face copii. Sarcina pierdută a dus la pierderea uterului, la scurt timp după aceea.

A fost cel mai dificil moment până acum, în toți anii aceștia de care v-am zis. Singura sarcină pierdută până acum despre care știu. Sarcina pe care mi-o doream din toată inima. Cei care mă cunosc, știu că îmi doream mulți copii.

4. Ce v-a ajutat să mergeți mai departe echilibrat?

Am depășit momentele acestea cu rugăciuni ale celor dragi, căci eu nu puteam decât să mă las în voia vieții.

Rugăciunea care a învins disperarea și teama mea de moarte: am trecut de două ori pe lângă moarte din cauza sarcinii pierdute. Și da, sunt dovada vie că există minuni. Rugăciunile copiilor mei, ale familiei mele, ale fratelui preot, ale părinților care au fost rugați să se roage, ale Sfintei Xenia față de care am o evlavie deosebită. Icoana Sfintei am avut-o în buzunar tot drumul de acasă până la spital și după aceea. Rugăciunile Părintelui Ioan Sabău, străbunicul nostru. Și „Hristos a înviat…” cântat din inimă atunci când durerile erau foarte mari.

5. Vă rog să dați un exemplu de situație în care ați avut foarte mare nevoie de sprijin și l-ați primit.

Pierderea sarcinii a creat o mare legătură între mine și doamna doctor care m-a luat în grijă și care m-a salvat (îi dau numele aici că poate sunt mame dintre cititoare care au nevoie de un doctor ginecolog extraordinar în județul Hunedoara – Doamna Doctor Melinda Mitranovici). De obicei, comunic și vorbesc despre ce simt, dar mi-a fost greu să deschid gura și să spun ce se întâmplă cu mine. Am găsit deschidere la doamna doctor, care, deși ocupată, și-a făcut timp să mă asculte. A fost un punct esențial. Relația noastră a dus la o vindecare mult mai rapidă și la o stare de bine destul de repede după operație.

6. Sunt multe femei care trec prin depresia post-natală și se confruntă cu lipsa de sprijin. Ce gânduri aveți pentru ele și cum credeți că ar putea să le sprijine cei din jur: partenerul, familia, prietenii?

Bărbații înțeleg greu ce se întâmplă cu femeia, le e teamă că nu vor putea fi suficient de aproape și de bine lângă soția lor. E o teamă venită din dragoste… Ei recunosc nevoia, dar nu au instrumentele necesare să aducă alinare. Cred că, pentru femeile aflate în depresie postpartum și lipsite de sprijin din partea familiei, e important să aibă o prietenă cu care să poată povesti, o femeie care a trecut prin naștere și care înțelege schimbările ce au loc în organismul femeii… O femeie care ascultă și poate fi prezentă în povestea mamei în cauză.

7. De obicei oamenii pleacă la oraș pentru o viață mai bună. Dumneavoastră ați renunțat la postul de profesoară la Timișoara pentru școala rurală din Mărtinești, unde predați engleză în învățământul de tip simultan. Ați îmbinat această decizie și cu proiecte de dezvoltare a comunității. Cum se schimbă viața unei comunități atunci când se implică oamenii?

Din Timișoara, am plecat chiar dintr-un sistem privat de predare și, da, am ajuns la Mărtinești, într-o școală primară, sistem de stat. Din păcate, anul acesta am renunțat la învățământ pentru o perioadă și am decis să mă dedic formării cadrelor didactice.

Mutatul la țară a adus cu sine întrebări legate de educația copiilor noștri și, de asemenea, de ce activități extracurriculare vor avea parte. Mulți oameni de oraș, deși mutați la țară, își doresc ca acești copii ai lor să aibă parte de educație ca la oraș. Același gând l-am avut și noi. M-a ajutat faptul că puteam face acest lucru posibil, aveam competențele necesare să fac ceva în direcția aceasta. Astfel, împreună cu directoarea și învățătoarea școlii pe vremea aceea, am început proiecte de voluntariat la Biblioteca comunală din sat. „Dup-amiaza de poveste” sau „Traista Bunicii” sunt doar câteva dintre proiectele avute.

„Dup-amiaza de poveste”, în 2010, fără să am habar atunci, am gândit-o experiențial, vrând să îi expunem pe elevi la cât mai multe experiențe de învățare pentru a integra informații. Storytelling foarte mult cu întrebări și activități legate de povestea aleasă care, de multe ori, dubla activitatea de la clasă.

Desigur că ar fi fost de dorit să avem o strategie care să țintească o perioadă mai lungă de desfășurare: resursa umană era puțină, disponibilitatea noastră (eu cu trei copii mici) devenea și mai puțină și proiectul s-a stins încet.

Am mai zvâcnit pe cont propriu în vacanțe, în curte la noi, desfășurând activități de literație…

Cât despre comunitate, cred că așteptările noastre sunt de multe ori departe de realitate și atunci apar dezamăgiri și retrageri de inițiativă pentru că ne simțim neînțeleși.

Mi-a luat 9 ani să înțeleg, în vara aceasta, cu ajutorul Fundației Noi Orizonturi la cursul de Învățare prin serviciu adus comunității că nu poți face bine dacă nu e nevoie de binele tău în comunitate și că e nevoie de o analiză de nevoi pentru ca un proiect în comunitate să aibă succes și durată…

Nereușind să vin cu proiecte noi în comunitate, am încercat să învăț cât mai mult și să ofer o educație de calitate la clasă. Învățarea nu s-a terminat, ci continuă pe partea de formare de profesori cu Finnish Teacher Training Centre din Sibiu și cu Fundația Noi Orizonturi din Cluj, un aspect care mă onorează și mă bucură nespus.

8. De ce credeți că au nevoie profesorii pentru a fi mai aproape de elevi și pentru a-i sprijini în educație?

Profesorii au nevoie să știe că pentru ei învățarea nu se termină odată cu dizertația sau cu gradul I. Învățarea este permanentă, pentru că educația este un organism viu care lucrează cu oameni care sunt mereu în schimbare. Profesorii au nevoie să știe că nu trebuie să fii super-erou ca să răzbești în educație. Îți trebuie pasiune, lumină în ochi și, mai mult, să vezi copiii din fața ta cu inima.

9. Ce poate face o comunitate pentru a contribui la educarea caracterului copiilor din cadrul comunității și la pregătirea lor pentru viață?

O comunitate poate dezvolta și susține, poate aduce un plus copiilor din comunitate și poate fi exemplu de bune practici pentru cei care pornesc în viață. O comunitate sănătoasă poate vindeca și poate crește suflete… O comunitate poate crea o punte spre o viață de bine pentru tineri.

10. În final vă rog, dacă doriți, să vorbiți despre ceva ce v-ați dori să vorbiți, dar nu v-a întrebat nimeni.

Mi-aș dori să existe în educație, în școli, comunități profesionale unite care să fie cuib și suport pentru profesori. De asemenea, aș fi fericită dacă s-ar hotărî dascălii să construiască comunități de practică și să lucreze împreună, să se observe și să se ajute în învățare.

Cât despre oameni, mi-aș dori să știe fiecare că nimic nu trece nevăzut. Că, oricât de mici și neînsemnați ne-am crede, noi suntem inimă în fața lui Dumnezeu. Și nu, nu suntem singuri. Niciodată. Sunt dovada vie că așa e. Garantez.

Sus să avem inimile!




Ai un comentariu despre acest articol? Adaugă-l mai jos în caseta „Lasă un răspuns”.


Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.

Taguri

Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole relaționate

Back to top button