„Acelaşi DA pe care l-am spus odată pentru VIAȚA copiilor mei l-am primit mai târziu în dar pentru VIAȚA mea. Da, un DA pentru VIAȚĂ!” / Mărturii despre criza de sarcină #46

 

Sunt una din mamele fericite care au ales viaţa copiilor lor. Aş vrea în cele ce urmează să dau mărturie a ceea ce am trăit. Sper că experienţa pe care am trăit-o eu, să le ajute şi să le dea putere mamelor să aleagă DA PENTRU VIAŢĂ.

Locuiesc în Germania de mai mulţi ani şi experienţa pe care încerc să v-o împărtăşesc am trăit-o aici, în Germania. Cred că acest lucru este mai puţin important, deoarece sufletul de mamă este acelaşi în timp şi spaţiu.

Am devenit pentru prima dată mamă la vârsta de 35 de ani. O vârstă care poate să aducă probleme de sănătate copilului, mai ales dacă este primul copil. Deoarece aveam o vârstă înaintată pentru primul copil, am făcut câteva investigaţii suplimentare faţă de investigaţiile pe care le face o mamă mai tânără.

Una din investigaţii a fost analiza sângelui, pentru a se preconiza dacă copilul are sindrom Down. Rezultatele acestei analize au fost în domeniul normal pentru vârsta mea şi nu mi s-a recomandat de medicul ginecolog să fac alte investigaţii suplimentare pentru a se stabili cu o “certitudine” mai mare dacă copilul are sindrom Down. Aici, această investigaţie este amniocenteza, dar pe atunci m-am oprit doar la analiza sângelui şi nu am fost pusă în faţa întrebării de a face sau a nu face amniocenteză. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am născut normal şi fără complicaţii un băiat sănătos.

Au trecut încă cinci ani de la naşterea primului copil şi am primit vestea că voi mai avea un copil. Un copil pe care l-am dorit şi eu şi soţul meu foarte mult, deoarece aveam noi gândul (şi am rămas şi astăzi la acest gând) că primul copil va avea o viaţă mai frumoasă alături de un frate, mai ales când nu vom mai fi noi, ca părinţi, aici, în această lume.

Această convingere am primit-o deoarece mama mea a avut un frate care a murit la vârsta de 11 ani şi de multe ori o auzeam spunând:

Ce frumos ar fi fost dacă ar fi trăit şi fratele meu!

Eu, la rândul meu, am un frate cu care îmi împărtăşesc şi durerea şi bucuria şi ne sprijinim sufleteşte, chiar dacă distanţa fizică între noi este mare. Cu acest gând şi mulţumindu-i lui Dumnezeu am primit vestea că voi mai avea un copil.

Eram aproape de vârsta de 40 de ani şi chiar dacă mulţi spuneau că sunt “bătrână” pentru un al doilea copil, nici nu îmi păsa. Eram fericită! Au început şi pentru al doilea copil investigaţiile suplimentare deoarece eram mamă la o vârstă “înaintată”. De obicei sunt ascultătoare în domeniile în care nu mă pricep şi de această dată am făcut analizele toate şi cele suplimentare pentru vârsta mea, care se fac aici în timpul sarcinii.

Toate analizele au fost bune, până la analiza sângelui, care arăta statistic, prezenţa sindromului Down la copil. Am fost şocată, mai ales că medicul ginecolog mi-a recomandat să fac amniocenteza pentru că analizele sângelui sunt foarte rele şi că am la dispoziţie numai o lună să mă decid.

Văzusem câţiva copii bolnavi şi aici, şi în Romania, dar nu ştiam prea multe despre sindromul Down. De asemenea, nu ştiam nimic despre investigaţiile care se fac pentru stabilire cu mai mare “certitudine” a diagnosticului şi riscurile acestor investigaţii. Eram şocată de întreaga situaţie, dar mai ales că trebuia să iau o decizie pe viaţă şi pe moarte (cea mai importantă în viaţa unui om) sub presiunea timpului. Începusem să nu mai am încredere în medicul ginecolog din momentul în care mi-a spus foarte hotărât că trebuie să fac amniocenteza, aşa că împreună cu soţul meu am început să citim despre investigaţii, şi mai ales despre amniocenteză.

A fost o lună foarte grea, în care nici nu mai aveam lacrimi să mai pot plânge Mă rugam încontinuu la Maica Domnului, aşa cum puteam eu în aceea stare de disperare, să mă ajute să iau decizia bună pentru mine şi copilul meu. A fost foarte greu. Cei din jurul meu erau şi ei neputincioşi în a mă ajuta. Soţul meu suferea şi el dar nu a spus niciodată dacă să fac amniocenteza sau să nu o fac.

Nimeni din cei care au ştiut despre situaţia în care eram nu şi-a spus părerea. Doar o prietenă bună, medic de profesie, mi-a spus că orice ar fi, să nu fac amniocenteza deoarece există riscul unor infecţii şi viaţa copilului este pusă în pericol. Eram într-o situaţie foarte dificilă deoarece nu ştiam ce să fac,- să ascult glasul inimii de a nu face amniocenteza, sau să ascult de medici care spuneau că trebuie să fac amniocenteza. După ce m-am mai informat despre aceasta investigaţie am reuşit împreună cu soţul meu să mai facem o programare la medicul ginecolog ca să mai discutăm despre această problemă.

Aveam aşa gândul că această discuţie cu medicul ginecolog mă va ajuta să iau decizia bună. Şi într-adevăr aşa a şi fost. Am pornit discuţia: eu contra amniocentezei, medicul ginecolog pro-amniocenteză, iar soţul meu de neutru. Citisem că aceste analize ale sângelui pentru sindrom Down nu sunt relevante şi de multe ori, deşi sunt pozitive, copilul este sănătos.

La întrebarea mea despre apariţia complicaţiilor după amniocenteză, medicul m-a asigurat că tehnica este foarte bine pusă la punct şi că medicul specialist care va face această investigaţie (este un oraş mare din Germania şi sunt doar câţiva medici care fac aceasta investigaţie), are o foarte mare experienţă şi riscul complicaţiilor este foarte, foarte mic. I-am răspuns că deoarece există un risc, oricât de mic ar fi, nu voi face această investigaţie. Şi ca să mă convingă, medicul mi-a spus că ar trebui să fac această investigaţie măcar pentru liniştea mea sufletească. În aceea clipă m-am decis că nu voi face amniocenteza.

A fost o decizie interioară, numai a mea, şi a fost minunat că tot în aceea clipă, tot zbuciumul meu interior s-a risipit şi o mângâiere a coborât în mine. I-am spus senină şi liniştită medicului că mă voi mai gândi şi îi voi comunica într-o săptămână decizia mea şi a soţului meu (mai aveam o săptămână la dispoziţie). Din acel moment al discuţiei m-am liniştit şi ştiam că luasem decizia cea bună.

În drumul de la medic spre casă, i-am spus soţului meu că nu voi face amniocenteza deoarece nu are sens o astfel de investigaţie. Oricum ar fi copilul, sănătos sau bolnav, copilul are drept la viaţă şi numai Dumnezeu poate decide pentru viaţa lui, nu eu. Soţul meu s-a bucurat pentru hotărârea pe care o luasem şi mi-a mărturisit că şi lui îi spunea inima în timp ce discutam cu medicul că nu are nici un sens să facem amniocenteza.

Au urmat ecografii de înaltă rezoluţie şi rezultatele de la ecografii au fost bune. Puţin am mai avut o stare de incertitudine până la naştere, dar aceasta incertitudine s-a risipit cu totul când am văzut cu ochii mei că am un băiat sănătos şi voinic.

Când cel de al doilea copil nici nu împlinise 3 ani, am fost diagnosticată de cancer de sân. O boală cumplită numai când îi auzim numele! Primul gând când am primit vestea diagnosticului s-a îndreptat spre cei doi copii pe care îi lăsasem acasă. Erau prea mici ca să rămână fără mamă!

Cred că acest gând îl are orice mamă (mai ales când copiii sunt încă mici şi încă mai au nevoie de părinţi) când este anunţată că are o astfel de boală. Perioada care a urmat a fost foarte grea deoarece a urmat tratamentul clasic (operaţiile, chimioterapia şi radioterapia) pentru că tratarea cancerului este foarte dură.

Mulţi bolnavi de cancer mor pe parcursul terapiei şi nu din cauza cancerului, ci din cauza efectelor adverse ale acestor terapii. Nu aş vrea să intru în amănunte, dar aş vrea să spun că de câteva ori am stat faţă în faţă cu moartea pe parcursul chimioterapiei şi din acest motiv nici nu am reuşit să o termin.

Schema propusă de medici a fost de şase şedinţe la interval de trei săptămâni. Deşi starea de sănătate se înrăutăţea de la o şedinţă la alta medicii insistau să continui chimioterapia şi bineînţeles că depuneau toate eforturile de care dispuneau să îmi ajute sistemul imunitar să reziste.

După a cincea şedinţă de chimioterapie am fost internată de urgenţă în camera sterilă deoarece numărul leucocitelor era foarte mic şi viaţa îmi era în pericol. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului, sistemul imunitar şi-a mai revenit puţin. Îmi puneam întrebarea dacă mai pot să continui chimioterapia sau să mă opresc. Punctul de vedere al medicilor era să mai fac şi ultima şedinţă şi astfel să termin chimioterapia.

Eu simţeam că nu mai pot să mai fac şi ultima şedinţă deoarece organismul îmi era foarte slăbit. După discuţia cu medicul oncolog, mai aveam un termen de o săptămână să mă gândesc dacă voi continua chimioterapia. Şi iată că am ajuns într-o situaţie asemănătoare cu cea de dinaintea naşterii celui de al doilea copil, când părerea medicilor era contrară cu a mea. Şi am ales ce am simţit eu atunci, chiar dacă medicii spuneau că trebuie să încerc să termin chimioterapia, am ales să întrerup chimioterapia.

Durerea fizică pe tot parcursul tratamentului nu a fost aşa de grea cât a fost durerea mea sufletească la gândul că cei doi copii ai mei vor rămâne fără mama, când încă mai aveau nevoie de mama. Pe tot parcursul tratamentului m-am rugat la Maica Domnului să mă ajute să mai trăiesc ca să pot să îmi cresc copiii pe care mi i-a dăruit Dumnezeu. Şi în continuare mă rog pentru acelaşi lucru.

Acum, după câţiva ani, organismul a început să îşi revină deşi încă au rămas sechele cu care am învăţat să trăiesc. Dar este important că trăiesc! Şi trăiesc pentru copiii mei! Fiecare zi pe care o am este un mare dar de la Dumnezeu pentru mine, dar mai ales pentru copiii mei. Am credinţa că Dumnezeu mi-a redăruit viaţa ca să pot să îmi cresc copiii cu care m-a binecuvântat.

Acum pot să spun, după ce am trecut prin tot ceea ce v-am împărtăşit şi vouă, că acelaşi DA care l-am spus odată pentru VIAŢA copiilor mei l-am primit eu mai târziu în dar pentru VIAŢA mea! Da, un DA pentru VIAŢĂ!

Mulţumesc lui Dumnezeu că am primit o astfel de binecuvântare în viaţa mea prin cei doi copiii pe care mi i-a dăruit! Mulţumesc lui Dumnezeu şi Maicii Domnului că m-au ajutat să spun DA PENTRU VIAŢĂ!

Aş vrea să le spun mamelor care sunt puse în situaţia de a alege între ce le spune inima şi ce spun medicii şi cei din jurul lor, să aleagă ce le spune inima. Ştiu prin ceea ce am trecut şi eu, că nu este uşor, în astfel de situaţii când ceilalţi au o părere contrară cu a ta, să alegi ce îţi spune inima. Dar cu ajutorul Maicii Domnului, care ştie cel mai bine ce este în inima de mamă, vor lua hotărârea cea mai bună pentru ele şi copiii lor. Pentru mine şi copiii mei a fost să aleg un DA pentru VIAŢĂ!

Mirela P., 49 de ani
Sursa: FemeiFericite.com

Citește mai multe mărturii despre criza de sarcină


Vă rugăm să ne sprijiniți trimițând mărturii
sau îndemnând persoanele cunoscute
care au trecut prin criză de sarcină să trimită mărturii la 101marturii@gmail.com

Mărturiile se vor publica la FemeiFericite.com sau AvorturiRegretate.ro
Numele și datele personale nu vor fi făcute publice decât la cerere.


Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.

DONEAZĂ !

Asociaţia ProValori Media
RO18RZBR0000060016473191- RON
RO85RZBR0000060016473246 – EUR

Dragă cititorule,
Foarte multă lume se bate pentru atenţia ta, dar noi nu putem face asta.
Aşadar, îţi lăsăm deplina libertate de a alege să ne urmăreşti sau nu.
Ne străduim să adunăm la un loc, fără conformism, teamă sau prejudecăţi,
informaţiile relevante pentru tine, familia ta şi alegerile tale.
Pentru a ţi le proteja şi păstra, trebuie să fii în primul rând informat.
Dacă ţi se pare că informările şi analizele pe care le selectăm sunt utile pentru viaţa ta
şi se pot dovedi necesare în dezbaterea publică din România,
te invităm să faci cunoscut site-ul nostru şi altora
şi să susţii financiar, după posibilităţi,
continuarea şi profesionalizarea demersului nostru.
Cu recunoştinţă,
Redacţia Stiripentruviata.ro
Ştiri pentru viaţă, pentru femeie, pentru familie

 

Subscribe

Subscribe to our e-mail newsletter to receive updates.

, , ,


Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com



Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.